Arhive etichetă: parinti

10 pasi esentiali pentru ingrijirea bebelusului

Lasă un răspuns

http://www.scribd.com/doc/120826893/10-pasi-esentiali-pentru-ingrijirea-bebelusului


„10 pasi esentiali pentru ingrijirea bebelusului” –  ce trebuie sa stie o viitoare mamica pentru a avea un bebelus sanatos si bine ingrijit.
Primul ebook realizat de eumama.ro  este acum gata si poate fi descarcat gratuit, exclusiv din siteul www.eumama.ro

Esential pentru bebelusul tau

Lasă un răspuns

http://www.scribd.com/doc/120455549/ESEN%C5%A2IAL-PENTRU-BEBELU%C5%9EUL-T%C4%82U

Image.ashxROBERT NEEDLMAN

DR. SPOCK

ESENŢIAL PENTRU BEBELUŞUL TĂU

Traducere de Vlad-Andrei Vasilescu

Versiunea 1.0 Standard RIF1

DESPRE AUTOR

Dr. Robert Needlman este medic specialist pediatru şi specialist în dezvoltarea comportamentală. Ca profesor asociat la Case Western Reserve University School of Medicine, dr. Needlman este co-fondatorul programului de susţinere pediatrică, Reach Out and Read, şi este membru al Zero-to-Three, National Center for Clinical Infant Programs. Este autor şi coautor a numeroase cărţi şi articole pe teme de pediatrie; face parte din echipa redacţională a Parent and Child Magazine. Dr. Needlman a absolvit Yale University School of Medicine, şi-a făcut rezidenţiatul şi specializarea în dezvoltarea comportamentală pediatrică la Boston University. Este membru al Academiei Americane de Pediatrie şi vicepreşedinte al Companiei Dr. Spock. Locuieşte în localitatea Pepper Pike, Ohio, împreună cu soţia şi fiica sa.

MULŢUMIRI

O carte ca aceasta este rodul multor ani de experienţă şi, de aceea, sunt mulţi oameni cărora trebuie să le mulţumesc. Mulţumesc doctorului Barry Zackerman, acum profesor şi preşedinte al secţiei de Pediatrie la Centrul Medical din Boston, pentru că m-a convins să mă specializez în dezvoltarea comportamentală, fiindu-mi un adevărat mentor. De asemenea, aduc mulţumiri dr. Steven Parker; Margot Kaplan-Sanoff, Ed. D.; dr. Deborah Franck; dr. John Kennell; dr. Karen Olness, şi multor altor colegi de la Boston University şi Case Western Reserve University. Toţi m-aţi învăţat atât de multe!

Această carte nu ar fi existat niciodată fără viziunea, experienţa şi munca multor persoane de la Compania Dr. Spock, în special lui David Markus care a avut ideea iniţială, şi Monei Behan, a cărei muncă de editare şi înţelegere au adăugat cărţii corectitudine şi profunzime. Această carte a devenit mai puternică datorită ajutorului dat de dr. Lynn Cates. Aş vrea de asemenea să mulţumesc lui Mary Morgan pentru că zi de zi, ani de-a rândul, ne-a insuflat spiritul soţului ei, doctorul Benjamin Spock.

Mulţumesc mamei mele, Gloria Needlman, care mi-a fost profesor încă din copilărie şi care continuă să mă înveţe despre copii şi părinţi; soţiei mele, dr. Carol Farver, un stâlp de susţinere şi de constant bun simţ, şi nu în ultimul rând fiicei mele Grace, a cărei dezvoltare a fost o binecuvântare de nepreţuit şi, în acelaşi timp, o adevărată lecţie.

CUPRINS

INTRODUCERE

Sunt un observator al copiilor. Puneţi-mă într-un loc aglomerat cum ar fi un restaurant sau un aeroport, şi imediat voi găsi bebeluşul care tocmai descoperă lumea de după braţele mamei sale sau prichindelul care se caţără pe scaune asemenea unui alpinist care escaladează Everestul. Văd cum copiii şi părinţii lor lucrează împreună, câteodată uşor, câteodată cu oarecare dificultate. Sunt foarte curios şi, de multe ori, găsesc o modalitate de a porni o conversaţie. Să vorbesc cu părinţii despre copiii lor este lucrul la care mă pricep cel mai bine.

Ca medic pediatru, încerc să ascult mai mult decât să vorbesc. Când unii părinţi vin la mine cu probleme, ei ştiu câte ceva despre ceea ce au nevoie. Prima mea treabă este să îi conving că sunt dispus – nerăbdător chiar – să îi ascult. După aceea, lucrăm împreună pentru a lămuri situaţia. Nu sunt de acord cu a spune părinţilor ce trebuie să facă. Dacă le oferi o nouă perspectivă asupra unei vechi probleme, de obicei părinţii nu au nici o dificultate în a găsi o soluţie care să le convină.

Această atitudine se reflectă în această carte, eu încercând să o scriu asemănător modului în care vorbesc cu pacienţii: direct, într-un limbaj simplu, obişnuit, dar fără a reduce din conţinut. Subiectele abordate în această carte sunt simple, lucrurile de bază – somnul, alimentaţia, alinarea şi igiena, dar în mulţii mei ani de practică medicală am fost de multe ori surprins de faptul că nu problemele medicale majore sunt lucrurile care îi îngrijorează pe părinţii tinerilor mei pacienţi, ci lucrurile de bază în îngrijirea copilului. O mamă este îngrijorată că nu oferă lapte de sân suficient şi adecvat bebeluşului ei, un tată cu ochii obosiţi se întreabă de ce bebeluşul lui în vârstă de 5 săptămâni nu doarme toată noaptea, un cuplu se ceartă asupra disputatei probleme „scutece de pânză versus scutece de unică folosinţă”. Această carte este concepută să se adreseze unor astfel de probleme frecvent întâlnite, dar şi foarte importante şi să ofere părinţilor informaţiile şi încrederea de care au atâta nevoie pentru a îngriji şi a se bucura de nou-născuţii şi prichindeii lor.

Am încercat să ofer cât mai multe sfaturi practice, să explic cât mai bine dezvoltarea bebeluşilor – capacităţile lor la vârste diferite şi încercările de care au parte – astfel încât, ca părinte, să puteţi lua decizii informate în legătură cu ce este cel mai bine pentru dumneavoastră şi familia dumneavoastră. Am încercat, de asemenea, să evidenţiez cum sarcinile de zi cu zi, de exemplu hrănirea, spălarea şi adormirea copilului, sunt oportunităţi pentru dezvoltarea emoţională şi intelectuală. Nu zic că fiecare moment trebuie să fie încărcat cu învăţături – asta ar pune prea multă presiune asupra copilului sau asupra dumneavoastră – dar am încercat să vă ofer informaţiile de care aveţi nevoie pentru a reflecta, din timp în timp, asupra nemaipomenitei călătorii în care vă îmbarcaţi alături de copilul dumneavoastră.

Informaţiile din această carte provin din mai multe surse. Am fost instruit în pediatria generală la Boston City Hospital în anii ‘80 şi, apoi, am urmat o pregătire suplimentară de trei ani, în care am studiat dezvoltarea comportamentală pediatrică. Acest domeniu al medicinii a apărut din munca unor pediatrii iluştri cum ar fi dr. Benjamin Spock, care a fost unul dintre primii doctori din Statele Unite ale Americii care a combinat cunoştinţele sale despre sănătatea fizică a copiilor cu o bună cunoaştere a mentalităţii lor şi a dezvoltării lor emoţionale. Dr. Spock a înţeles că părinţii ţin la copiii lor în întregime, corp şi minte, nu doar la muşchii şi oasele lor. Cuvintele scrise în această carte nu sunt ale doctorului Spock, dar întreaga abordare a gândirii despre copii şi părinţii lor a fost inspirată de către el.

De fapt, filozofia eternă a lui Benjamin Spock este piatra de temelie a Companiei Dr. Spock, care a fost înfiinţată de o nouă echipă de medici pediatri, obstetricieni şi alţi experţi pentru a aduce mămicilor şi tăticilor din ziua de astăzi cele mai moderne informaţii şi sfaturi în legătură cu creşterea şi sănătatea copilului. Sunt vicepreşedinte al departamentului de dezvoltare comportamentală pediatrică în cadrul companiei încă din anul 2000, şi acest lucru mi-a oferit un nou tip de interacţiune cu părinţii. Ca editor pentru website-ul companiei, drSpock.com, am avut posibilitatea să contribui cu articole ce au abordat o arie largă de subiecte – orice de la cum să alegi grădiniţa potrivită până la cum să explici evenimentele de la 11 septembrie copiilor. Am avut, de asemenea, oportunitatea să răspund la întrebările părinţilor ca parte a forumului nostru „întrebaţi-i pe experţi” şi am participat la seria de emisiuni televizate „Parent Sense” co-produsă de Compania Dr. Spock. Să ştiu că prin toate acestea ajutăm un număr mult mai mare de familii decât în orice practică medicală am fost totodată cuprins de modestie cât şi de energie.

În timp ce citeam grozavele idei despre dezvoltarea copiilor şi mă instruiam sub supravegherea unora dintre cei mai buni medici pediatri din lume specializaţi în dezvoltarea comportamentală, am avut un alt profesor, la fel de influent: pe fiica mea Grace. Ea m-a învăţat despre satisfacţia simplă pe care o simte un părinte care îşi îmbăiază copilul, despre distracţia introducerii în alimentaţia copilului a unor alimente noi şi despre fericirea obţinută în urma plimbărilor lungi cu bebeluşul în „rucsacul de copil”. De asemenea, fiica mea m-a învăţat foarte multe despre nopţile nedormite şi despre multele metode prin care se linişteşte un copil care plânge (sau cel puţin să încerci). Grace are acum 13 ani şi încă am multe de învăţat de la ea.

Totuşi, poate cei mai buni profesori pentru mine au fost sutele de copii şi părinţii lor pe care am avut privilegiul să îi tratez de-a lungul anilor. Unii au avut nevoie de tratamente intensive pentru probleme medicale, de comportament sau dezvoltare. Mulţi au avut nevoie doar de puţină îndrumare sau încurajare. Toţi m-au învăţat, însă, despre copii, părinţi şi familie în moduri pe care nici un manual sau profesor nu ar fi putut. Aceste experienţe, mai mult decât oricare altele, mi-au oferit încrederea să ştiu că informaţiile din această carte pot fi de ajutor.

Dar această lucrare nu este mai mult decât o carte. „Dr. Spock. Esenţial pentru bebeluşul tău” nu are ca scop înlocuirea îngrijirii medicale profesioniste. Dacă vă simţiţi frustraţi, îngrijoraţi sau supăraţi din cauza unei posibile probleme a copilului dumneavoastră, vă rog să vorbiţi cu medicul pediatru sau cu un alt cadru medical de încredere şi să cereţi ajutor. Problemele de creştere ale copiilor pot fi teribil de dureroase şi epuizante. Nici un părinte nu ar trebui să treacă prin aceste încercări singur.

Cum să folosiţi această carte

Această carte este împărţită în patru capitole principale, fiecare ocupându-se de o zonă majoră a subiectelor legate de dezvoltarea bebeluşului şi prichindelului: alimentaţie, somn, alinarea şi igiena. Cuvântul de încheiere însumează teme care au apărut de-a lungul capitolelor acestei cărţi, legându-le de o altă idee pe care eu o consider esenţială în creşterea copilului: valorile.

În fiecare capitol, subiectele sunt ordonate mai mult sau mai puţin cronologic, începând cu cele legate de nou-născuţi şi sugari, şi continuând cu problemele legate de copiii mai mari. Literele notate în pătrate în partea de sus a fiecărei pagini de dreapta („fără soţ”) vă arată cărei grupe de vârstă se adresează subiectul din pagina respectivă şi din cea din stânga („cu soţ”). Abrevierile sunt: „N” pentru nou-născuţi, „S” pentru sugari (între 2 şi 12 luni) şi „C” pentru copilul mic (între 1 şi 3 ani). Veţi observa că nu veţi găsi întotdeauna aceleaşi categorii pe măsură ce treceţi de la un capitol la altul. Acest lucru se întâmplă deoarece schimbări semnificative de dezvoltare apar la vârste diferite, în funcţie de subiect. De exemplu, schimbări previzibile şi diferite ale somnului apar la nou-născuţi, sugari cu vârsta 2–5 luni, 6–7 luni, 8–12 luni şi 1-3 ani. Fiecare grupă are nevoie de propria secţiune. Dar problemele legate de alinarea nou-născutului se aplică, în mare măsură, şi sugarilor mai mari, în timp ce prichindeii de 1-3 ani au propriul set de probleme; din acest motiv, capitolul care se ocupă de alinare se împarte în două grupe de vârstă: „nou-născuţi şi sugari” şi „copii 1–3 ani”. Presărate prin capitolele cărţii sunt puse citate din cartea clasică: „Îngrijirea sugarului şi a copilului” de dr. Benjamin Spock şi din scrisorile părinţilor de pe forumul site-ului companiei noastre dr.Spock.com. Puteţi citi această carte din scoarţă în scoarţă sau să treceţi direct la subiectele referitoare la grupa de vârstă sau problemele care vă interesează.

Această carte nu este menită să fie un ghid „cum să”. Cartea originală „Îngrijirea sugarului şi a copilului” încă oferă cea mai largă acoperire tuturor aspectelor legate de îngrijirea copilului. În schimb, eu am ales să aprofundez câteva subiecte care chiar sunt de bază în creşterea copiilor.

În sfârşit, această carte nu oferă răspunsuri pentru probleme grave. În schimb, încerc să ofer o explicaţie de bază pentru probleme şi soluţii pentru acestea, după care să am încredere în a vă lăsa pe dumneavoastră să alegeţi. Ca doctor, pot privi un părinte în ochi şi să-l întreb: „Aţi înţeles ceea ce v-am explicat? Vă va ajuta?”. Ca scriitor, bineînţeles, nu pot beneficia de acest lux. Pot doar spera că, pe măsură ce veţi citi această carte, veţi găsi noi moduri de a aborda problemele copiilor dumneavoastră, veţi găsi sfaturi practice şi cât mai multă susţinere în această „slujbă” pe care deja o faceţi cu succes.

CAPITOLUL 1
Somnul

„Să îi permiteţi copilului dumneavoastră să adoarmă singur va necesita timp, răbdare şi dopuri pentru urechi”

— Happymama, pe site-ul DRSPOCK.COM

Ce îi face pe adulţi să se simtă fericiţi când văd un copilaş dormind? Copiii, printre multe altele, fac multe lucruri minunate în timp ce sunt treji: ne privesc, se cuibăresc în braţele noastre şi îşi freacă năsucurile de gâtul nostru. Dar somnul este cumva special. Imaginea unui copil care doarme liniştit este puternică. Transmite un mesaj pe care toţi părinţii sunt dornici să-l audă: „totul este în regulă; micul meu colţ de lume este perfect”.

Pentru proaspeţii părinţi, bineînţeles, obiceiurile de somn ale copilului au, de asemenea, şi semnificaţie practică. Perioada de graviditate este obositoare, naşterea este epuizantă, iar îngrijirea unui bebeluş necesită mari resurse de energie. Proaspeţii părinţi au nevoie disperată de somn, dar momentele potrivite pentru acesta sunt, de obicei, foarte limitate. Un copil care le permite părinţilor săi să se odihnească, în special noaptea, este o adevărată binecuvântare. Un copil care se înviorează imediat după apusul soarelui poate fi ca un adevărat izvor de suferinţă.

Dacă sunteţi destul de norocoşi să aveţi un aşa numit „bun” somnoros, s-ar putea să nu fie nevoie să vă faceţi multe griji în legătură cu obiceiurile de somn ale bebeluşului dumneavoastră. Bineînţeles că va trebui să urmaţi nişte reguli de siguranţă elementare, de exemplu să alegeţi pătuţul potrivit şi să vă puneţi copilul să doarmă pe spate în primele şase luni de viaţă. De asemenea, va fi de folos să aveţi o rutină previzibilă şi relaxantă a perioadelor de somn. Dar, în afară de toate acestea, rutina de somn a copilului dumneavoastră poate fi stabilită chiar de el însuşi. Pe de altă parte, există o şansă foarte mare ca lucrurile să nu meargă aşa de uşor. Vă vine să credeţi sau nu, dar copiii nu se nasc ştiind cum să doarmă – este o abilitate care se dobândeşte şi una pentru care copilul va avea nevoie de dumneavoastră. Şi chiar şi atunci când va trece perioada de sugar, copilul dumneavoastră s-ar putea să aibă unele anormalităţi în rutina sa de noapte.

Acest capitol vă va ajuta să înţelegeţi mai bine toate obiceiurile legate de somn ale copilului dumneavoastră şi cum să abordaţi multe probleme frecvent întâlnite. Poate copilul dumneavoastră doarme şapte ore fără întrerupere într-o noapte, iar în următoarea se trezeşte de patru ori. Poate nu sunteţi sigur dacă trebuie să îl alintaţi, hrăniţi, să îi schimbaţi scutecele sau, pur şi simplu, să îl ignoraţi când acesta urlă în toiul nopţii. Poate aveţi nevoie de ajutor ca să decideţi dacă să îl puneţi în pătuţul lui din cameră sau să îl lăsaţi să mai împartă patulcudumneavoastră. Şi, apoi, mai este şi problema dificilă legată de obişnuinţa cu rutina somnului la diferite vârste. Acest capitol conţine toate informaţiile esenţiale de care aveţi nevoie – totul, de la cele mai potrivite poziţii pentru somn până la modalităţile în care se poate face faţă fricii unui copil că sub patul lui există monştrii, astfel încât copilul dumneavoastră să se poată odihni puţin mai bine, un pic mai devreme.

Fundamentele somnului

Somnul este important (deşi nu suntem siguri de ce). În ciuda zecilor de ani de studiu, oamenii de ştiinţă nu au înţeles încă adevăratul scop al somnului. Unii consideră că este momentul în care transformăm amintirile pe termen scurt în cele pe termen lung. Somnul pare, de asemenea, să intensifice activitatea sistemului imunitar; s-ar putea ca din acest motiv să simţim nevoia să dormim mai mult când suntem bolnavi şi de ce suntem mai vulnerabili la răceli, roşu în gât şi alte infecţii obişnuite în momentele în care suntem obosiţi. La bebeluşi, somnul s-ar putea să fie un factor care să contribuie la dezvoltarea creierului, ajutând la menţinerea şi organizarea minunatelor capacităţi şi informaţii pe care le asimilează în fiecare zi. Cercetările au scos la iveală şi faptul că bebeluşii (şi copiii) cresc în mare parte cel mai mult în somn, acesta fiind un alt motiv pentru care trebuie să vă asiguraţi că ei dorm cât de mult este nevoie.

Nevoia de somn a copilului variază

Deşi toate momentele de moţăială şi cele în care copilul dumneavoastră se trezeşte noaptea s-ar putea să vă pară că acesta nu doarme destul, realitatea poate fi cu totul alta. Durata medie de somn a unui nou-născut este de aproximativ 16 ore. Deşi timpul petrecut dormind scade treptat, o dată cu trecerea timpului, la 12 luni, majoritatea bebeluşilor încă dorm între 12 şi 16 ore pe zi. În mod normal, un copil de 2–3 ani are nevoie de 12 până la 14 ore de somn pe zi, aici intrând atât somnul din timpul nopţii cât şi „moţăiala”.

Fiecare copil îşi dezvoltă propria rutină a somnului. Există copii care dorm şi copii care dorm relativ puţin. În mare parte, aceste diferenţe sunt, posibil, înnăscute. Părinţii care se pare că se descurcă foarte bine cu perioade de somn mai scurte par a avea, de asemenea, copii care dorm mai puţin decât normal (genetica este o forţă foarte puternică). Dar, în timp, modul în care se poartă părinţii cu copiii lor influenţează, de asemenea, timpul pe care micuţii îl petrec dormind. Per total, copiii care sunt îngrijiţi într-un mod calm şi previzibil petrec mai mult timp dormind. De fapt, ei tind să fie mai relaxaţi în general, mai dispuşi să stea liniştiţi şi să permită întregii lumi să vină la ei, mai puţin intenşi în exprimarea supărării sau a furiei lor.

VISĂTORII FRUMOŞI

În comparaţie cu copiii mai mari sau cu adulţii, bebeluşii petrec aproape de două ori mai mult din timpul lor de somn visând. În timpul somnului, creierul este foarte activ din punct de vedere electric şi consumă mai multe proteine, cărămizile fundamentale de bază ale celulelor şi ţesuturilor. Acest lucru se îmbină perfect cu ideea că somnul este o parte cheie a procesului de învăţare, o perioadă în care anumite experienţe pe care copilul le-a trăit în timpul zilei respective sunt stocate în memoria pe termen lung. De fapt, s-ar putea ca bebeluşii să doarmă atât de mult pentru că învaţă atât de multe în timpul celor câteva ore când sunt treji.

SPOCK CLASIC

„Cât de mult trebuie să doarmă un copil? Părinţii pun deseori această întrebare. Bineînţeles, singurul în măsură să răspundă este bebeluşul însuşi. În general, atâta timp cât bebeluşii sunt satisfăcuţi de cât mănâncă, se simt bine, sunt plimbaţi suficient în aer liber şi dorm într-o cameră răcoroasă, puteţi să-i lăsaţi să hotărască singuri de cât somn au nevoie.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

Modul în care dorm se schimbă

În timp ce cantitatea totală de somn nu se schimbă prea mult de-a lungul primilor ani de viaţă, modul în care dorm suferă două modificări importante. În primul rând, bebeluşii încep să doarmă mai mult noaptea şi mai puţin ziua. În al doilea rând, încep să doarmă mai mult timp o dată, cu din ce în ce mai puţine perioade de întrerupere. Imediat după naştere, de exemplu, copilul doarme o dată cel mult 4 ore, dar la vârsta de un an, majoritatea copiilor dorm între 8 şi 10 ore o dată. Pentru părinţi, bineînţeles că această diferenţă este imensă. În ceea ce priveşte somnul din timpul zilei, la vârsta de un an, majoritatea bebeluşilor se rezumă cam la de două ori pe zi, iar între vârsta de 12 şi 18 luni vor renunţa probabil la una. La vârsta de 2–3 ani, majoritatea nu vor mai dormi deloc în timpul zilei, numai câţiva păstrându-şi încă obiceiul de a dormi după-amiaza.

Probleme legate de somn la diferite vârste

Când vorbim de somn, fie că este vorba de realizarea diferenţei dintre noapte şi zi, fie că este vorba de coşmaruri, copiii mici au, în general, nevoie de ajutorul părinţilor. În continuare, veţi găsi câteva informaţii despre probleme frecvent întâlnite şi lucruri legate de dezvoltarea copilului care ar putea să afecteze perioadele de odihnă ale copilului dumneavoastră la diferite vârste.

NOU-NĂSCUŢII

În anii ‘80 când am început să practic pediatria, medicii recomandau în mod curent ca părinţii să îşi culce copiii pe burtă, în acest fel, ei spuneau că dacă în timpul nopţii copilul va vomita sau va scuipa, el nu se va îneca. Până la urmă, s-a dovedit că era complet greşit. Într-adevăr, în timpul nopţii se poate întâmpla acest lucru dar este, de fapt, mult mai probabil să se înece dacă dorm pe burtă. Chiar mai important decât atât, bebeluşii care dorm pe spate sunt mai puţin predispuşi să moară prin sindromul morţii subite a sugarului (SIDS – Sudden Infant Death Syndrome) numit şi „moartea de pătuţ”. Se pune diagnosticul de SIDS atunci când un bebeluş moare subit, fără nici o cauză aparentă, de obicei în timpul somnului. SIDS este o problemă a sugarilor mici. O dată atinsă vârsta de 6 luni, riscul scade substanţial.

Lucrul foarte uimitor în legătură cu acest sindrom este acela că în mare parte poate fi prevenit. Dovezile ştiinţifice sunt copleşitoare. În toată lumea, rata cazurilor de SIDS a scăzut substanţial o dată ce părinţii au învăţat să-şi culce sugarii pe spate.

Din anii ‘90 de când în SUA a început campania „Back to Sleep” („somn pe spate”) numărul deceselor atribuite SIDS s-a redus la jumătate. Aceasta reprezintă un număr simţitor de ridicat de copii a căror viaţă a fost salvată de acest sfat simplu.

Câteva idei de luat în seamă:

• Unii bebeluşi cu probleme medicale speciale trebuie să doarmă pe burtă sau pe o parte. Doctorul copilului dumneavoastră vă va spune dacă este cazul să fie luată o astfel de măsură. Pentru majoritatea bebeluşilor, însă, regula dormitului pe spate este de bază.

• Dormitul pe spate este mai sigur decât dormitul pe o parte.

Bebeluşii care sunt adormiţi pe o parte ajung de obicei pe burtă pe măsură ce se mişcă noaptea.

• O saltea de pătuţ tare este esenţială. Saltelele moi, umplute cu puf sau cu lână, sau cele cu apă nu sunt sigure, ele crescând riscul de sufocare.

• Nu puneţi jucării de pluş sau perne în pătuţul bebeluşului.

Acestea, de asemenea, cresc riscul de sufocare.

• Bebeluşii nu ar trebui să fie exagerat de încălziţi în timpul somnului. O păturică sau un şal confecţionate din fire acrilice sunt deopotrivă călduroase şi uşor de spălat. Dacă folosiţi o păturică, asiguraţi-vă că este suficient de mare pentru ca marginile ei să poată fi băgate sub marginile saltelei, astfel încât să nu acopere faţa bebeluşului.

• Dacă nou-născutul doarme în patul dumneavoastră, asiguraţi-vă că urmaţi aceleaşi reguli de mai sus: copilul este pus pe spate, saltea tare, nu cu apă sau pufoasă, fără perne sau jucării de pluş. (Vezi secţiunea „Patul familial”, la pag. 48).

• Protejaţi-vă bebeluşul de fumatul pasiv. Nu este de ajuns să vă abţineţi să fumaţi în camera copilului deoarece fumul se răspândeşte în toată casa. Cel mai sigur este să stabiliţi o regulă: nimeni nu fumează în casă. Şi dacă tot doriţi să fumaţi, cel mai bine este să puneţi o jachetă pe dumneavoastră când ieşiţi să fumaţi afară, pe care să o daţi jos înainte de a vă lua în braţe copilul. Fumul intră în material.

LEGĂTURA DINTRE SOMN ŞI COLICI

Majoritatea bebeluşilor trec printr-un stadiu de plâns nervos. Acesta începe la aproape două-trei săptămâni şi atinge apogeul la aproximativ şase săptămâni. În cazuri extreme, plânsul poate dura chiar şi mai mult de trei ore pe zi, o afecţiune care vă sfâşie inima şi care va crea unele probleme, denumită colici (vezi capitolul 3 pentru mai multe detalii despre colici). Este interesant că plânsul atinge de obicei apogeul aproximativ în aceeaşi perioadă în care bebeluşul începe să treacă de la somnul de zi la somnul pe timp de noapte şi încetează, de obicei, pe la trei luni, cam tot atunci când majoritatea copiilor îşi încheie tranziţia noapte-zi. Nu cred că este doar o coincidenţă. Dacă aţi trecut vreodată printr-o schimbare dramatică de fus orar, ştiţi că o schimbare a programului de somn poate fi foarte neplăcută. S-ar putea ca stresul schimbării programului de somn să contribuie la starea de agitaţie – şi în cazuri extreme la apariţia colicilor infantile.

Există şi părţi negative ale „somnului pe spate”? Da. Bebeluşii care petrec mult timp pe spate pot dezvolta zone plate pe craniu. Acestea nu sunt periculoase în nici un fel, iar zonele aplatizate nu se compară de loc cu sindromul de moarte subită a sugarului! De asemenea, sunt unele lucruri pe care le puteţi face pentru a preveni apariţia zonelor plate: acordaţi cât mai mult timp copilului dumneavoastră să se joace pe burtă atunci când este treaz şi dumneavoastră îl supravegheaţi. (Acest timp petrecut pe burtă îl ajută, de asemenea, să îşi dezvolte forţa, în braţe şi spate, de care are nevoie pentru a umbla în patru labe). De asemenea, faceţi o obişnuinţă din a schimba orientarea în pătuţ a copilului o dată la câteva zile (cu alte cuvinte, alternaţi unde îi poziţionaţi capul şi picioarele). Bebeluşii tind să îşi schimbe poziţia capului într-o parte pentru a privi în cameră. Alternându-i poziţia în acest fel, se menţine presiunea în mod egal pentru ambele părţi ale capului reducând zonele aplatizate.

Nou-născuţii încurcă noaptea cu ziua

Dacă vi se pare că nou-născutul dumneavoastră este somnoros toată ziua, iar noaptea devine foarte energic, atunci aveţi dreptate. Majoritatea copiilor se nasc cu percepţia de zi şi noapte inversată. Experţii nu ştiu cu exactitate de ce se întâmplă acest lucru. Poate se datorează şi faptului că în timpul vieţii intrauterine aceştia tind să fie cei mai activi când mamele lor se odihnesc şi cei mai cuminţi când acestea sunt active. Această inversare zi-noapte începe să se schimbe în jurul vârstei de şase săptămâni, iar la vârsta de trei – patru luni, bebeluşii îşi schimbă programul începând să doarmă mult mai mult noaptea şi mult mai puţin în timpul zilei.

Nu vă aşteptaţi ca nou-născutul dumneavoastră să doarmă toată noaptea

Deşi am auzit părinţi care jurau că bebeluşul lor a dormit toată noaptea, trebuie să admit că sunt cam sceptic în ceea ce priveşte astfel de afirmaţii. Nou-născuţii, pur şi simplu, nu sunt „echipaţi” să doarmă întreaga noapte – sistemul lor digestiv imatur le cere să mănânce la fiecare câteva ore şi să îşi ude scutecele frecvent. Nu este astfel de mirare că se trezesc în mod normal de câteva ori pe noapte plângând, pentru a-şi alerta părinţii că este nevoie să aibă grijă de nevoile lor de bază. Dacă, într-adevăr, nou-născutul dumneavoastră doarme şase sau mai multe ore deodată, menţionaţi acest lucru medicului pediatru sau medicului de familie, în special dacă încă alăptaţi; există posibilitatea ca atât de mult somn să fie de fapt un semn de boală.

Obiceiurile bune se capătă devreme

Modul în care aveţi grijă de rutina pe timp de noapte a copilului dumneavoastră are un impact major asupra modelelor de somn din viitorul său, şi toată lumea va avea de câştigat dacă acestea sunt stabilite corect încă de la început. Cel mai bun mod de a vă învăţa copilaşul despre diferenţa dintre noapte şi zi este de a fi incitanţi şi jucăuşi cu acesta în timpul zilei şi de a fi calmi şi relaxaţi – sau chiar, pur şi simplu, plictisitori – noaptea.

În timpul zilei asiguraţi-vă că acordaţi nou-născutului atenţie iubitoare, afecţiune şi stimulare fiind în acelaşi timp atenţi la toanele şi temperamentul lui. Când observaţi că începe să se plictisească, încercaţi să adăugaţi puţină veselie în glasul dumneavoastră sau să adoptaţi o figură mai animată. Vă puteţi da foarte uşor seama când bebeluşul dumneavoastră devine suprastimulat. El va începe să se foiască, să privească în altă parte, să caşte sau să sughiţă. S-ar putea chiar să observaţi că pielea din jurul gurii lui devine puţin palidă – un semn că este puţin stresat. Cel mai bun mod în care să reacţionaţi într-o astfel de situaţie este să încetiniţi, să vă îndulciţi glasul (sau chiar să încetaţi să vorbiţi), să vă îndepărtaţi privirea şi în general să îi acordaţi puţin spaţiu. S-ar putea să adoarmă, sau s-ar putea să înceapă să se joace din nou după o mică pauză. Vă va anunţa. „Ascultându-vă” copilul în acest fel şi lăsându-l să preia iniţiativa îl ajutaţi să stea treaz şi activ pentru perioade din ce în ce mai lungi în timpul zilei. Şi asta îl va ajuta să doarmă mai mult noaptea.

Noaptea este nevoie de o strategie complet diferită. Când vă ocupaţi de copilul dumneavoastră, este cel mai bine să faceţi doar ceea ce este nevoie şi nimic mai mult. Dacă este ud schimbaţi-l repede, în linişte şi ţinând nivelul luminilor cât mai scăzut cu putinţă. Dacă îi este foame hrăniţi-l calm fără obişnuita conversaţie. Dacă se simte singur sau dacă este supărat luaţi-l în braţe pentru câteva minute fără a vă juca sau vorbi cu el, iar apoi puneţi-l înapoi la somn. Asta este, însă, mai uşor de zis decât de făcut. Este greu să faceţi doar ceea ce este necesar copilului pe care îl iubiţi – în special dacă este foarte simpatic la miezul nopţii. Dar dacă nu vreţi să transformaţi noaptea într-o perioadă de socializare trebuie să vă forţaţi să fiţi cât mai mult ca o persoană de afaceri (dar nu rea sau aspră, bineînţeles). Faceţi ce aveţi de făcut, şi puţin mai mult.

ZGOMOTUL ŞI SOMNUL

Părinţii cred, în general, că bebeluşii au nevoie de linişte absolută când dorm în timpul zilei. De fapt, este chiar bine ca ei să se obişnuiască să doarmă cu ceva zgomot obişnuit al casei. Aşa că nu este o problemă să porniţi maşina de spălat vasele, să ascultaţi muzica preferată la un nivel moderat, să purtaţi o discuţie cu o prietenă la telefon – mai mult ca sigur că bebeluşul nu va fi deranjat deloc. De fapt, dacă bebeluşul se va obişnui să doarmă în linişte absolută, îşi va pierde capacitatea de a dormi când în casă este acţiune.

În mod incredibil, chiar şi cei mai mici bebeluşi învaţă din aceste experienţe. Ei învaţă că atunci când este noapte afară Mama şi Tata nu sunt prea distractivi; când este lumină, lucrurile sunt mult mai interesante şi incitante. Acest lucru îi face mult mai dornici să renunţe la compania dumneavoastră în orele de somn o dată ce sunt apţi din punct de vedere al dezvoltării să doarmă toată noaptea.

Nu vă grăbiţi să alintaţi

Chiar dacă doriţi să îndepliniţi toate dorinţele copilaşului dumneavoastră este foarte important să nu săriţi să le îndepliniţi imediat ce îl simţiţi dornic. Toţi oamenii, chiar şi bebeluşii, se trezesc parţial sau total de mai multe ori pe noapte pe măsură ce intră într-un nou stadiu al ciclului somnului. Este natural ca bebeluşii să se screamă sau să plângă în aceste momente, dar dacă sunt lăsaţi în pace vor adormi la loc „pe cont propriu”. Însă dacă Mama sau Tata se grăbesc să-l legene, să-l hrănească, să-l ia în braţe sau să îi cânte celui mic pentru a adormi nu au şansa să înveţe acest atribut important – şi asigurându-se că părinţii lui au ochii înceţoşaţi vor avea de îndurat nenumărate alte nopţi fără somn. Nu spun că ar trebui să ignoraţi plânsetele unui copil în general – ţineţi minte că nou-născuţii au totuşi nevoie de câteva momente de atenţie în timpul nopţii – dar aşteptaţi câteva momente înainte de a vă duce la el, pentru că există posibilitatea să adoarmă la loc singur.

Începeţi să lucraţi din timp la ritualurile de dinainte de culcare

Importanţa ritualurilor de dinainte de somn va spori pe măsură ce acesta va creşte, dar puteţi să începeţi să lucraţi pentru dezvoltarea unor rutine confortabile chiar de la început. Încheiaţi ziua copilului dumneavoastră cu activităţi liniştite, reconfortante. Chiar înainte de culcare nu este momentul în care să începeţi să vă jucaţi de-a avionul sau un alt joc energic. În schimb faceți-i o baie, ţineţi-l în braţe în timp ce îi cântaţi lin sau îi citiţi, legănaţi-l câteva minute apoi puneţi-l blând jos. Încercaţi să respectaţi cât mai strict această rutină seară de seară; în curând va deveni un semnal că trebuie să doarmă.

Mulţi părinţi fac greşeala de a-şi legăna sau ţine în braţe copilul până acesta adoarme complet. Unii chiar îşi plimbă copilul cu maşina în fiecare seară! O dată ce copilul este complet adormit părintele, uşurat, îşi duce pe vârful picioarelor copilul la pătuţ şi încearcă să-l pună jos. Dar în 9 din 10 cazuri, în momentul în care bebeluşul simte că nu mai este în braţele mamei sau tatălui său se trezeşte şi începe să plângă. Astfel, totul se ia de la capăt cu diferenţa că părintele este acum mai obosit ca înainte.

Există o modalitate foarte simplă de a ocoli această capcană. Trebuie să vă aşezaţi copilul în pătuţ când acesta este pe cale să adoarmă, dar nu este complet adormit. Deşi la început s-ar putea să nu le convină, majoritatea bebeluşilor învaţă repede să se simtă confortabil în pătuţurile lor, atunci când sunt adormiţi şi, astfel, alunecă în lumea viselor mai uşor. O dată ce bebeluşul s-a obişnuit astfel – şi, credeţi-mă, unora le va fi mai greu decât altora – somnul va veni mai repede.

Somnul şi hrănirea sunt legate

Copiii îşi dezvoltă ritmuri pentru somn şi pentru hrănire iar aceste ritmuri sunt conectate între ele. După primele zile, bebeluşii îşi dezvoltă un ciclu al activităţilor previzibile: alăptare sau hrănirea dintr-un biberon, socializare şi privit în jur, adorm şi totul se ia de la capăt. Pe măsură ce perioadele de somn se mută din ce în ce mai mult pe timp de noapte, perioadele de hrănire vor migra în timpul zilei. După cum am menţionat şi mai devreme, la vârsta de 4 luni, majoritatea bebeluşilor sunt apţi din punct de vedere fizic să petreacă noaptea opt sau mai multe ore nemâncând.

Coordonarea dintre foame şi somn este un exemplu al modului în care comportamentul unui copil devine mai organizat pe măsură ce trece timpul. La început, părinţii joacă un rol crucial în ajutarea formării acestei organizări, hrănind bebeluşii şi punându-i la culcare la momente regulate (deşi nu foarte rigid stabilite). Cu timpul, însă, bebeluşii preiau iniţiativa acestei organizări şi, într-un final, ciclurile regulate de somn şi hrănire devin automate.

Unii copii sunt în mod natural mai stabili în ceea ce priveşte ritmurile lor. Regularitatea este un aspect al temperamentului, stilul înnăscut de comportament al unui copil. Dacă bebeluşului dumneavoastră i se face foame din patru în patru ore, ca un ceasornic, atunci va fi mult mai uşor pentru dumneavoastră să vă planificaţi ziua în jurul acestor cicluri de somn şi hrănire.

Întrebare: Am auzit că bebeluşii hrăniţi cu biberonul dorm mai bine decât cei alăptaţi la sân. Este adevărat?

Răspuns: Modul în care sunt hrăniţi bebeluşii nu le afectează felul cum dorm. Atât cei hrăniţi cu biberonul, cât şi cei care sunt alăptaţi la sân învaţă să doarmă întreaga noapte, dar cei hrăniţi cu biberonul, priviţi ca un grup, învaţă ceva mai devreme acest lucru. Motivul precis nu este cunoscut. S-ar putea să se datoreze faptului că laptele mamei este mai uşor digerat de către bebeluş şi, astfel, trece mai repede prin intestine. Dar dacă acest lucru pare un inconvenient, ţineţi minte că este uşor unei mame al cărui copil doarme aproape să îl ia în braţe şi să îi ofere un sân şi apoi să adoarmă la loc o dată ce copilul a mâncat. Nu trebuie să se ridice şi să se ducă într-o bucătărie rece ca să pregătească un biberon în toiul nopţii.

Dar dacă bebeluşul dumneavoastră are un ritm înnăscut care tinde spre iregularitate – câteodată două ore între mese, câteodată cinci ore, atunci va fi mult mai greu ca dumneavoastră şi copilul dumneavoastră să vă potriviţi orarele. Ca rezultat al acestui fapt se poate întâmpla să îi fie foame când încă nu sunteţi pregătită să îl hrăniţi sau în mod invers, lui să nu îi fie foame când dumneavoastră sunteţi dornici să îl hrăniţi. Vă puteţi ajuta copilul să respecte orarul dacă stabiliţi anumite rutine şi le menţineţi. Şi, totuşi, unii copii nu se prea descurcă să îşi încadreze ritmurile lor biologice într-un orar. Acest lucru ar putea fi în mod special adevărat la copiii născuţi prematur sau la cei care au fost foarte bolnavi când erau nou-născuţi. Cu aceşti copii, părinţii trebuie să aibă un program destul de flexibil încât să aibă grijă de toate nevoile. În caz contrar, bebeluşii sunt predispuşi sa fie supăraţi tot timpul – fie înfometaţi sau prea sătui, prea adormiţi ca să interacţioneze cu părinţii sau prea activi când părinţii au nevoie de odihnă.

Sfaturi practice

• Petreceţi cât mai mult timp posibil ţinându-vă în braţe copilul. Contactul, în special cel piele pe piele, cu bebeluşul la pieptul dumneavoastră are un efect calmant care ar putea să îi îmbunătăţească atenţia, hrănirea şi somnul. În timpul zilei un rucsac pentru copii din material textil dă celui mic o senzaţie de căldură şi securitate oferită când îl ţineţi în braţe, permiţându-vă în acelaşi timp să aveţi mâinile libere.

• Când copilului îi este foame alăptaţi-l sau oferiţi-i un biberon. Chiar dacă scopul dumneavoastră este să stabiliţi un orar fix pentru bebeluş, la început este chiar mai important ca el să se simtă confortabil şi să îşi dezvolte abilităţi bune de hrănire. Ţineţi minte că bebeluşii care se simt confortabil dorm mai bine. Bebeluşii care se agită mult înainte de a primi mâncare pot intra într-un cerc vicios de iritabilitate, hrănire slabă şi somn prost.

• Învăţaţi să deosebiţi semnele de stres ale bebeluşului dumneavoastră. Fiecare copil face lucruri care le spun (sau ar trebui să le spună) părinţilor săi când a avut parte de prea multă agitaţie şi are nevoie de odihnă. Aceste semne includ căscatul, tremurări ale mandibulei, învineţirea în jurul gurii, scuipat sau închiderea ochilor. Dacă până în acel moment v-aţi jucat cu copilul şi vedeţi unul sau mai multe dintre aceste semne, probabil că are nevoie de somn sau măcar de puţin timp de repaus. Copiii prematuri şi mici, sau aceia care au fost bolnavi, de obicei nu pot fi stimulaţi decât foarte puţin înainte de a avea nevoie de puţină linişte şi pace.

• Treziţi-vă nou-născutul după aproximativ patru ore. Chiar dacă aţi considera că mai mult somn este mai bine, scopul este să îi stabiliţi un orar fix somn-alimentaţie. Nou-născuţii au nevoie să mănânce în mod regulat la aproape patru ore, dacă nu chiar mai des. Un nou-născut în vârstă de una-două săptămâni care doarme şase sau opt ore dintr-o dată este prea somnoros. După aproape patru ore încercaţi să îl treziţi şi să îl hrăniţi.

• Fiţi mai activi şi mai jucăuşi în timpul zilei şi mai relaxaţi şi liniştiţi noaptea (chiar plictisitori). Aşa cum am explicat şi mai sus, acesta este cel mai bun mod de a ajuta bebeluşii să facă deosebirea dintre noapte şi zi.

• Acordaţi bebeluşului timp să se potolească singur. Dacă veniţi în grabă în momentul în care bebeluşul începe să se agite, atunci nu va învăţa acest lucru important. Dacă nou-născutul dumneavoastră doarme în altă cameră şi aţi instalat un sistem de monitorizare a lui, faceţi bine şi setaţi volumul cât mai redus astfel încât să nu auziți fiecare scâncet al bebeluşului; este foarte probabil ca în cazul în care chiar are nevoie de dumneavoastră să fie în stare să plângă destul de tare încât să nu fie nevoie de sistemul de monitorizare pentru a-l putea auzi (astfel de sisteme sunt vândute ca echipamente pentru siguranţa copilului, dar studii amănunţite nu au putut dovedi dacă aceste sisteme chiar îmbunătăţesc siguranţa).

• Ajutaţi-vă nou-născutul să-şi găsească degetul mare. Suptul degetului sau pumnului este modalitatea nou-născuţilor de a se calma pe ei înşişi. Când mai cresc, astfel de comportamente îi ajută să doarmă întreaga noapte. Şi, spre deosebire de suzete, pe acestea nu le pot pierde. De obicei, părinţii privesc suptul degetului mare sau al pumnului ca un obicei negativ, dar acesta este un obicei natural şi puternic, folosit de bebeluşi pentru a se calma, iar majoritatea renunţă singuri la el când învaţă alte tehnici de auto-calmare.

• Odihniţi-vă cât de mult puteţi, dormind când bebeluşul dumneavoastră doarme. Deşi obiectivul final este ca bebeluşul să fie treaz de-a lungul zilei şi să doarmă întreaga noapte, la început este mai mult ca sigur că veţi avea mult timp de stat trează de-a lungul nopţilor. Dacă sunteţi epuizată, vă veţi simţi mizerabil şi nu veţi fi în stare să aveţi grijă de bebeluşul dumneavoastră pe cât de bine aţi dori.

• Nu vă fie ruşine să cereţi ajutor altor membri ai familiei dumneavoastră, în special de la partenerul de viaţă. A avea grijă de un nou-născut poate fi o treabă foarte dificilă. Lăsaţi alţi membri ai familiei dumneavoastră să îşi asume unele dintre sarcinile dumneavoastră, cum ar fi gătitul şi curăţenia, astfel încât dumneavoastră să vă puteţi concentra asupra bebeluşului şi să vă menţineţi energia.

• Şi ţineţi minte: întotdeauna puneţi-vă bebeluşul să doarmă pe spate pentru a reduce riscurile de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului.

DE LA VÂRSTA DE DOUĂ LA CINCI LUNI

În jurul vârstei de patru luni, majoritatea bebeluşilor sunt pregătiţi să înveţe să adoarmă pe cont propriu la ore fixe, previzibile.

Adormitul pe cont propriu, fără a avea nevoie să fie ţinut în braţe şi legănat, este un lucru esenţial deoarece va permite bebeluşului să doarmă şase-opt ore o dată noaptea, fără a avea nevoie să se trezească pentru a plânge după ajutor.

Este, de asemenea, foarte important pentru că bebeluşii care în jurul vârstei de patru luni învaţă să doarmă pe cont propriu sunt mult mai puţin predispuşi ca mai târziu să aibă probleme de somn.

Majoritatea părinţilor cred că bebeluşii încep să doarmă toată noaptea la această vârstă pentru că tot acum este perioada când trec la alimente solide. Deşi faptul că au stomacul plin când adorm s-ar putea să aibă şi contribuţia sa, este mult mai probabil ca faptul că aceştia dorm toată noaptea să se datoreze schimbărilor prin care trec creierele lor şi capacităţii tot mai crescânde de a adormi la loc singuri.

Dezvoltarea creierului afectează modelele de somn

Aşa cum am menţionat şi în secţiunea pentru nou-născuţi, părinţii îşi ajută copiii să facă diferenţa între zi şi noapte comportându-se energici şi jucăuşi ziua, iar noaptea vorbind încet şi calm. Dar sunt şi alţi factori care acţionează aici. Creierul bebeluşilor se dezvoltă foarte rapid, fapt ce cauzează multe schimbări în comportamentul bebeluşilor. În jurul vârstei de patru luni, undele cerebrale care sunt tipice pentru nou-născuţi fac loc unora mai mature cum sunt acelea ale copiilor mai mari. Ca efect, mintea unui bebeluş în vârstă de patru luni nu se aseamănă cu cea a unui bebeluş în vârstă de două luni. În acelaşi timp în care undele cerebrale urmează modele mai mature, bebeluşii combină mai multe reprize scurte de somn în una sau două mai lungi.

O altă schimbare importantă care are loc în jurul vârstei de patru luni se referă la sistemul vizual al bebeluşului, care îi afectează somnul. La naştere şi pentru următoarele câteva săptămâni, bebeluşii nu pot vedea bine la distanţă, distingând lucruri ce sunt doar la maxim 22,5–30 centimetri distanţă. (Din fericire, aceasta este distanţa potrivită pentru a privi în ochii mamelor lor când sunt hrăniţi la sân.) Totuşi, în jurul vârstei de patru luni, bebeluşii devin capabili să focalizeze pe oameni şi obiecte aflate la distanţe de câţiva metri. De asemenea, îşi pot ţine capul drept mai mult timp, mai ales dacă sunt ţinuţi în poală sau într-un scaun cu spătar. Ca rezultat al acestor schimbări, bebeluşii devin fascinaţi de lumea din jurul lor. Acum au un motiv puternic pentru a rămâne treji perioade din ce în ce mai lungi în timpul zilei doar pentru a privi în jurul lui! Pe măsură ce perioadele de alertă se prelungesc, aşa se întâmplă şi cu cele de somn.

Rutina oferă confort

Pentru a putea înţelege mai bine cât de importantă este rutina pentru bebeluşul dumneavoastră, gândiţi-vă doar la ceea ce faceţi dumneavoastră în fiecare seară, când vă culcaţi. Foarte probabil că vă aranjaţi pernele şi aşternuturile într-un anumit fel şi vă aşezaţi într-o anumită poziţie. Dacă împărţiţi patul cu un partener, atunci este foarte probabil că aţi stabilit pe ce parte doarme fiecare – dumneavoastră întotdeauna pe stânga, iar partenerul pe partea dreaptă, de exemplu – şi probabil că aveţi anumite moduri de a vă spune „noapte bună”. Dacă oricare dintre dumneavoastră schimbă rutina, vă este mai greu să adormiţi. De fapt, această rutină se întipăreşte în creierul dumneavoastră şi vă este apoi foarte greu să o schimbaţi.

Acum, imaginaţi-vă un bebeluş în vârstă de cinci luni care întotdeauna adoarme în timp ce este legănat în braţe de mama lui. Când se va trezi în toiul nopţii – lucru pe care toţi bebeluşii îl fac – va avea nevoie de braţele mamei sale în jurul lui pentru a adormi din nou. Şi până nu le va simţi în jurul lui, nu va face altceva decât să ţipe. Din acest motiv este important ca bebeluşii să înveţe să adoarmă fără ajutorul părinţilor lui. În schimb, ei îşi vor stabili propriile rutine, cum ar fi suptul degetului mare sau îmbrăţişarea unei anumite păturici, permiţându-şi să se adoarmă singuri la loc.

Modificările somnului pot fi semnul unei suferinţe

Câteodată, pur şi simplu, un bebeluş nu poate dormi. Pare că se simte confortabil în braţele dumneavoastră, dar imediat ce îl puneţi jos începe să se agite şi să plângă pe un ton ascuţit, ca şi cum l-ar chinui cineva. Se poate să adoarmă o oră sau două atunci când este extenuat, dar se trezeşte şi pare deranjat şi încă obosit.

Majoritatea părinţilor se alarmează când acest comportament apare la bebeluşul lor. Şi pe bună dreptate! La un bebeluş mic aceste semne pot indica o afecţiune. O posibilitate poate fi o infecţie a urechii (otită). Aceste infecţii sunt foarte supărătoare, iar durerea este mai accentuată când copilul este întins, deoarece în această poziţie presiunea din urechea medie creşte. O altă afecţiune, numită boala de reflux gastro-esofagian, în care acizii din stomac ajung în esofag, este, de asemenea, agravată de aşezatul în poziţia întins. Acizii provoacă senzaţia de arsură şi chiar dacă afecţiunea este tratată medicamentos, bebeluşul şi-ar putea aminti durerea, devenind agitat şi iritabil când este pus jos.

Afecţiuni mai serioase determină copiii să doarmă mai mult decât este normal. Ei se pot trezi, dar rămân somnolenţi, fără a fi activi cum erau în mod obişnuit. Ca o regulă bună de reţinut: orice modificare bruscă apărută în somnul copilului dumneavoastră, fie în plus, fie în minus, ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru a consulta medicul copilului, care va dori probabil să-l examineze.

Sfaturi practice

• Până în jurul vârstei de şase luni, întotdeauna culcaţi bebeluşul pe spate. Această precauţie ajută la reducerea riscului de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului, aşa cum am menţionat şi în secţiunea pentru nou-născuţi. (De fapt, veţi observa că multe dintre sfaturile pentru nou-născuţi se aplică şi acestei grupe de vârstă.) Când bebeluşul este treaz şi dumneavoastră sunteţi acolo să-l urmăriţi, asiguraţi-vă că îi oferiţi destul timp de joacă pe burtă pentru a fi siguri că partea posterioară a craniului lui nu se aplatizează din cauza timpului îndelungat petrecut pe spate.

• Puneţi-l în pat când este somnoros, înainte însă de a adormi complet. Acesta este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face pentru a vă ajuta copilul să îşi dezvolte aptitudinile de care are nevoie pentru a dormi întreaga noapte, atât acum, cât şi mai târziu. Faceţi acest lucru atât noaptea cât şi înainte de fiecare somn de după-amiaza.

• Atunci când copilul face gălăgie în mijlocul nopţii sau se trezeşte complet, nu vă grăbiţi să interveniţi. În schimb, aşteptaţi puţin pentru a-i acorda timpul necesar pentru a adormi singur.

• Ajutaţi-vă copilul să îşi descopere degetul mare de la mână dacă nu a făcut-o încă singur. Suptul degetului este o metodă puternică prin care bebeluşii de această vârstă se liniştesc singuri când sunt supăraţi sau plictisiţi. Când se trezesc în toiul nopţii, suptul degetului îi poate ajuta să adoarmă la loc. Suptul stimulează reflexe care încetinesc ritmul cardiac, îmbunătăţesc digestia, şi, în general, linişteşte bebeluşul. Spre deosebire de suzete, degetul nu poate fi pierdut. Unii părinţi nu încurajează suptul degetului deoarece consideră că va deveni un obicei prost. Dar majoritatea copiilor renunţă singuri o dată ce cresc şi învaţă alte metode de a se linişti.

• Începeţi o rutină pentru perioada de dinainte de somn, simplă şi liniştitoare. Legănaţi-vă bebeluşul, cântaţi-i un cântecel de leagăn, spuneţi o rugăciune sau recitaţi-i nişte versuri pentru bebeluşi. Cu timpul, această rutină va deveni un semnal puternic care va ajuta un copil activ să facă tranziţia spre somn. Aceste momente reprezintă şi o bună oportunitate pentru a petrece timp de calitate cu copilul dumneavoastră, el bucurându-se mai mult ca sigur de aceste interludii liniştitoare şi plăcute cu părinţii lui.

• Începeţi să vă îndreptaţi către momente de somn şi de trezire regulate, previzibile. Lăsaţi bebeluşul să petreacă un timp singur treaz în pătuţul lui pentru a învăţa să se distreze singur. Dacă începe să plângă, însă, va trebui să interveniţi prompt, astfel încât să înţeleagă că sunteţi acolo să vă asiguraţi că este în regulă şi că nu devine prea supărat.

SFORĂITUL ŞI APNEEA ÎN SOMN

Dacă bebeluşul începe să scoată sunete ciudate în timp ce doarme – sforăie, fornăie sau înghite în gol – cel mai bine este să îl consulte un medic pediatru. Câteodată, problema nu este cauzată decât de o obstrucţie nazală, dar în alte cazuri zgomotele ciudate ale respiraţiei pot fi semnul unei afecţiuni serioase. Sforăitul poate fi semnul unei afecţiuni numite apnee obstructivă în somn, boală care de obicei este ereditară sau afectează copiii supraponderali. „Apnee” înseamnă „nu respiră”; „obstructivă” este explicaţia de ce nu respiră copilul. Când bebeluşul este într-o fază adâncă a somnului, muşchii care ţin deschise căile aeriene se relaxează prea mult, iar o parte se prăbuşeşte, cauzând obstrucţia. Sforăitul este sunetul produs de trecerea aerului prin aceste zone blocate. Dacă blocajul este complet, aerul nu poate trece. Neputând să respire, copilul se trezeşte înghiţind în gol. Apoi, pentru că este foarte obosit, de multe ori adoarme din nou. Datorită faptului că de fiecare dată când adoarme adânc, căile aeriene i se blochează, el nu reuşeşte să doarmă cu adevărat şi se trezeşte obosit. Dacă bebeluşul dumneavoastră sforăie persistent, adresaţi-vă medicului pentru un control. Dacă nu este tratată, apneea obstructivă de somn poate duce la lipsă de atenţie, stare de dispoziţie negativă, probleme la şcoală şi chiar probleme cardiace grave mai târziu în viaţă.

DE LA VÂRSTA DE ŞASE LA ŞAPTE LUNI

Această perioadă este una foarte plăcută şi grozavă în viaţa bebeluşului dumneavoastră. Acum, majoritatea copiilor dorm şase până la opt ore o dată. Dacă bebeluşul dumneavoastră nu doarme, atunci este bine să discutaţi cu doctorul pediatru sau medicul de familie sau cu un specialist în comportamentul copiilor. Problema poate fi că, pur şi simplu, bebeluşul dumneavoastră are nevoie de mai mult timp pentru a se maturiza şi creşte – aşa cum este cazul multora dintre copiii născuţi prematur – sau poate fi vorba de o altă cauză care trebuie descoperită şi rezolvată. De exemplu, boala de reflux gastro-esofagian (pirozisul sau arsurile retrosternale) poate fi câteodată cauza problemelor legate de somn. Poate fi de obicei tratată cu metode speciale de alimentaţie şi cu medicamente. Aşa cum am discutat şi mai devreme, trezirea frecventă poate fi şi un obicei pe care copilul şi l-a dezvoltat şi pe care puteţi să-l schimbaţi.

Trataţi plânsul de la ora culcării într-un mod iubitor, dar ferm

Este foarte uşor ca un bebeluş de această vârstă să capete o anumită obişnuinţă: îl sărutaţi de noapte-bună şi plecaţi din cameră. El începe să plângă. Dumneavoastră vă întoarceţi, îl luaţi în braţe, îi spuneţi din nou noapte-bună şi ieşiţi din cameră. El plânge din nou. Şi tot aşa. Atât dumneavoastră cât şi bebeluşul sunteţi prinşi într-un cerc vicios, care le produce tuturor sentimente de frustrare şi, desigur, o mare oboseală.

Sfatul clasic este „să lăsaţi bebeluşul să plângă până îi trece”. O dată ce copilul învaţă că plânsul nu face ca părinţii lui să apară, vor înceta să mai plângă. O cale mai pozitivă de a privi această problemă este să vă gândiţi că acest proces îi învaţă pe bebeluşii dumneavoastră aptitudinile necesare pentru a putea adormi „pe cont propriu”. Majoritatea bebeluşilor care sunt sănătoşi cu siguranţă se pot calma singuri şi pot adormi.

Dar dacă părinţii mereu fac ceva pentru ei, niciodată bebeluşii nu vor avea şansa de a-şi dezvolta aceste importante abilităţi.

Să vă lăsaţi bebeluşul să plângă la ora de somn funcţionează de obicei şi este oricum cea mai rapidă soluţie. Dar nu se potriveşte tuturor. Mulţi părinţi nu pot suporta nici măcar gândul de a ieşi din cameră când copilul lor plânge. Uneori se îngrijorează că nu ar fi sănătos din punct de vedere fizic sau psihic să laşi un bebeluş să plângă, în special dacă perioadele de plâns durează 30 de minute sau mai mult. Eu chiar cred că acest lucru nu este adevărat. Nu există nici un motiv notabil că plânsul unui copil poate fi periculos sau dăunător dacă acesta este sătul, uscat, iubit şi îngrijit când nevoia o cere. Însă, dacă vă simţiţi îngrozitor să vă lăsaţi copilul să plângă, atunci ar trebui să vă ascultaţi inima. Există o altă metodă, mai blândă, de a vă învăţa bebeluşul să se autocalmeze la ora somnului, pe care o vom descrie în continuare.

„Ferberizing” este o abordare populară

Metoda plânsului până le trece este câteodată numită „ferberizing”, după Richard Ferber, autorul lucrării clasice „Solve Your Child’s Sleep Problems” (Rezolvaţi problemele de somn ale copilului dumneavoastră). Ferberizing-ul se bazează pe principii sonor-comportamentale: prin reapariţia în cameră, părinţii îşi recompensează (desigur, fără să aibă această intenţie) copilul pentru că au plâns. O dată ce încetaţi să mai recompensaţi un anumit comportament, acesta va dispărea.

În cele mai bune cazuri, în prima seară bebeluşii plâng 20 sau 30 de minute, în a doua seară 10–15 minute, iar începând cu a treia noapte, plânsul durează foarte puţin sau chiar încetează înainte de culcare. Dar principiile comportamentale prevăd un alt rezultat al acestei abordări: când încetaţi să recompensaţi un comportament (cum ar fi plânsul), de obicei se înrăutăţeşte pentru o zi sau două, până dispare de tot.

Părinţii care nu ştiu acest lucru înainte, se îngrijorează când nou-născutul lor plânge mai mult în a doua noapte decât în prima. Nu este anormal ca un nou-născut să plângă timp de 30 sau chiar 45 de minute preţ de câteva nopţi înainte de a învăţa să adoarmă „pe cont propriu”.

Câteodată, însă, plânsul durează chiar mai mult. Deseori, fără să aibă această intenţie părinţii îşi învaţă copiii să plângă din ce în ce mai mult. Ei fac acest lucru deoarece aşteaptă până nu mai pot suporta – să zicem, după 15–20 de minute – după care se duc în cameră şi îşi leagănă copilul până ce acesta adoarme. A doua noapte, acesta îndură mai mult, aproximativ 20–30 de minute, înainte de a-şi legăna copilul ca să adoarmă. A treia noapte copilul a învăţat deja că dacă plânge destul de mult, va fi luat în braţe.

Morala acestei poveşti este că dacă decideţi să aplicaţi această metodă, ar trebui să fiţi pregătiţi să înduraţi plânsul copilului dumneavoastră atât cât este nevoie. Trebuie să vă pregătiţi pentru câteva nopţi grele, deşi este mult mai probabil ca totul să nu fie chiar aşa de greu până la urmă. De asemenea, poate fi de ajutor să vă anunţaţi intenţiile vecinilor dumneavoastră care ar putea auzi gălăgie şi şi-ar putea imagina că vă maltrataţi bebeluşul. De obicei, vecinii sunt înţelegători şi vă susţin dacă ştiu ce încercaţi să faceţi.

A vă lăsa copilul să plângă nu înseamnă, cu toate acestea, că nu puteţi să vă duceţi să îl verificaţi din când în când.

Trebuie să faceţi acest lucru atât pentru a vă asigura pe dumneavoastră, cât şi pe copilul dumneavoastră. S-ar putea să fie nevoie să îi schimbaţi scutecul sau să rearanjaţi aşternutul. Dar trebuie să rezistaţi tentaţiei de a lua bebeluşul în braţe pentru a se calma (moment în care este probabil să adoarmă). Dacă nu vă puteţi abţine, riscaţi să îl învăţaţi să plângă din ce în ce mai mult, el aşteptându-se „să câştige” de fiecare dată.

De asemenea, o abordare mai treptată funcţionează

Dacă toate acestea seamănă pentru dumneavoastră mai mult a bătălie decât a relaţie iubitoare copil – părinte, aţi putea lua în considerare o altă abordare mai blândă, dar de mai lungă durată: la început, puteţi sta lângă pătuţ, poate chiar să vă atingeţi bebeluşul cu o mână, dar fără a vorbi sau a avea contact ochi în ochi şi fără a legăna pătuţul. O dată ce bebeluşul se obişnuieşte cu această rutină şi se calmează mai uşor, vă puteţi muta la o mică distanţă de pătuţ, dar tot fără a vorbi şi a-l privi în ochi. Când se obişnuieşte şi cu acest aranjament, vă puteţi muta dincolo de uşă şi apoi chiar să plecaţi. Orice rutină abordată în momentul somnului trebuie repetată şi când vă culcaţi bebeluşul în timpul zilei şi când acesta se trezeşte în toiul nopţii.

Această abordare mai treptată înseamnă că nu veţi fi nevoiţi să staţi în altă cameră când bebeluşul plânge după dumneavoastră şi să nu îi răspundeţi. Pe de altă parte, poate însemna multe nopţi obositoare, în care staţi în camera copilului, nici dumneavoastră nedormind prea mult. Aceasta este o problemă dificilă, indiferent cum aţi privi-o. Indiferent de metoda pe care o preferaţi – mai rapidă sau mai lentă – trebuie ca în mod constant să vă reamintiţi scopul dumneavoastră final: minunata noapte în care vă veţi aşeza copilul în pătuţ, îl veţi săruta de noapte-bună şi, pur şi simplu, veţi ieşi din cameră în timp ce el alunecă singur în lumea viselor.

Îngrijorările părinţilor pot afecta somnul copilului

Câteodată, problemele copilului legate de somn sunt o oglindă a problemelor cu care se confruntă părinţii acestora. Dacă, de exemplu, un copil a fost bolnav sau sarcina a decurs cu dificultăţi, părinţii ajung să creadă că bebeluşul lor este mai fragil şi ar putea avea de suferit după atâta plâns. În alte cazuri, plânsul a devenit motiv de tensiuni sau supărări între soţi sau parteneri. De exemplu, unul dintre părinţi ar putea să simtă că celălalt nu îngrijeşte suficient de bine copilul, în timp ce celălalt părinte s-ar putea simţi criticat. Dacă realizaţi că vă aflaţi într-o situaţie prea dificilă este foarte important să cereţi ajutor. Medicul pediatru ar putea confirma sau infirma îngrijorările dumneavoastră legate de sănătatea copilului dumneavoastră. Un consilier marital, un membru al clerului sau un alt profesionist ar putea îmbunătăţi comunicarea dintre dumneavoastră şi partener, şi ar putea oferi amândurora sprijinul de care fiecare are nevoie.

Sfaturi practice

• Introduceţi cărţi cu imagini în rutina de culcare. Cărţile cu rime simple pentru copii reprezintă o alegere excelentă. Bebeluşii iubesc sunetul vocii părinţilor lui şi găsesc ritmul şi rimele ca fiind foarte relaxante. Nu trebuie să citiţi ore întregi. Cinci minute reprezintă un timp destul de lung pentru ca un bebeluş să rămână atent la o carte, şi chiar reprize mai scurte, dacă sunt repetate în mod constant sunt suficiente pentru a porni o obişnuinţă ce îl va ţine toată viaţa. De asemenea, puteți inventa propriile poveşti sau rime fără sens, sau alegeţi o carte fără prea multe cuvinte şi adăugaţi-le pe ale dumneavoastră care să se potrivească cu pozele sau ilustraţiile. Dacă bebeluşului dumneavoastră încep să îi placă cititul cu voce tare şi cărţile de pe acum, va fi mult mai receptiv să asculte o poveste întreagă atunci când va fi un prichindel activ.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„În prima noapte m-a durut inima să îmi ascult copilaşul plângând, dar soţul meu continua să îmi spună să aşteptăm 20 de minute. Aşa că am aşteptat, şi nici măcar nu a avut nevoie de atâta timp pentru a se calma şi a adormi la loc. Acum mai plânge doar câteodată, dar se linişteşte rapid şi adoarme la loc. Este grozav!”

— kndcapple, pe site-ul DRSPOCK.COM

• Menţineţi o rutină cât mai strictă înainte de culcare.

Începeţi aproximativ la aceeaşi oră, poate după o baie şi „spălatul pe dinţi” (mulţi părinţi folosesc o cârpă moale pe gingiile bebeluşului pentru a-l obişnui cu spălatul pe dinţi înainte de culcare). Păstraţi aceeaşi ordine a evenimentelor – de exemplu, poveste, cântec de leagăn, sărutul de noapte-bună.

• Aşezaţi bebeluşul în pătuţ pentru somn cât acesta este încă treaz, dar somnoros. Lăsaţi-l să adoarmă singur. În acest fel, când se va trezi în toiul nopţii va fi capabil să adoarmă fără a vă deranja.

• Evitaţi să îi daţi biberonul sau să îl alăptaţi când este momentul să se culce. În schimb, daţi-i biberonul sau alăptaţi-l ultima dată înainte de a începe rutina de dinainte de somn. Alimentatul înainte de somn chiar nu îi face pe bebeluşi să doarmă mai bine.

• Nu vă adormiţi bebeluşul cu biberonul cu lapte de sân sau lapte praf. O dată ce îi apar dinţişorii, această metodă este o metodă sigură de apariţie a cariilor. Atât la copii, cât şi la adulţi, secreţia de salivă se reduce în timpul somnului, aşa că laptele sau alt lichid dulce rămâne pe dinţi şi nu este spălat de salivă. Bacteriile care se hrănesc cu carbohidraţii din aceste lichide produc acizi care atacă smalţul dinţilor, provocând carii.

DE LA VÂRSTA DE OPT LA DOUĂSPREZECE LUNI

În jurul vârstei de opt luni, mulţi dintre bebeluşii care dormeau toată noaptea încep să se trezească din nou. Această schimbare nedorită este atât de previzibilă încât eu o menţionez tuturor părinţilor când vin cu bebeluşul lor la controlul de la vârsta de şase luni. Astfel, atunci când după o lună sau două, sugarul se trezeşte noaptea, părinţii nu sunt surprinşi (şi se gândesc că au un pediatru foarte inteligent!)

A nu vedea nu înseamnă a uita

Cea mai bună explicaţie pe care am găsit-o este că acest fenomen este rezultatul dezvoltării capacităţilor de memorare şi de gândire ale copilului. Cam în aceeaşi perioadă în care începe să strige după mami şi tati, un copil arată că ştie de existenţa lucrurilor care se află în afara razei lui vizuale. Dacă îi arătaţi bebeluşului o maşinuţă de jucărie, de exemplu, după care o ascundeţi sub o cană, el se va duce direct la cană şi o va ridica aşteptându-se ca jucăria să fie acolo. Încercaţi acelaşi lucru cu un bebeluş mai mic, în vârstă de şase luni să zicem. Acesta îşi va pierde interesul pentru jucărie imediat ce nu o va mai vedea. Dacă, totuşi, se întinde după cană, acest lucru nu se datorează decât faptului că ceaşca însăşi i-a atras atenţia şi va fi surprins când va găsi jucăria dedesubt.

Ce legătură are această etapă de dezvoltare cu somnul (sau mai corect spus cu lipsa acestuia). O dată ce un copil îşi aduce aminte că mama şi tata sunt în camera alăturată, chiar dacă temporar sunt în afara razei vizuale, este mult mai probabil să strige după părinţii lui, cerându-le să se întoarcă. Dacă sunteţi un părinte obosit care bâjbâie să ajungă în camera copilului de nouă luni în mijlocul nopţii, atunci poate vă veţi simţi mai bine ştiind că un astfel de comportament este un semn că bebeluşul dumneavoastră devine mai inteligent. De asemenea, s-ar putea să observaţi că bebeluşul dumneavoastră va prezenta o schimbare temporară în modul în care doarme, când are loc o schimbare de dezvoltare majoră – de exemplu, învaţă să meargă sau leagă cuvinte. Este ca şi cum costurile pentru astfel de schimbări sunt prea mari pentru a putea dormi.

Nu încurajaţi hrănirea în timpul nopţii

Înainte de a vă sugera câteva lucruri pe care să le faceţi pentru a ameliora orice probleme cu somnul pe care le-ar putea avea un bebeluş la această vârstă, vreau să menţionez o greşeală pe care părinţii o fac în mod frecvent: hrănitul copilului când acesta se trezeşte în mijlocul nopţii.

Deşi s-ar putea să fie tentant să oferiţi biberonul sau sânul pentru a calma un bebeluş agitat, în jurul vârstei de şase sau opt luni, majoritatea bebeluşilor sănătoşi nu au nevoie să mănânce în timpul nopţii. Cu toate acestea, sunt chiar foarte fericiţi să capete o mică gustare dacă îi oferiţi şi acest lucru poate deveni un obicei greu de dezvăţat. De asemenea, hrănitul în timpul nopţii este o idee proastă pentru că bebeluşul poate adormi cu lapte sau suc pe dinţi, fiind astfel predispuşi la formarea de carii. Pentru a preveni acest lucru, puneţi în biberon sau în cană doar apă – care nu reprezintă nici un pericol pentru dinţi şi este mult mai puţin interesantă decât sucul sau laptele, astfel încât nu îl va deranja aşa de mult să renunţe la ea. Dacă îi oferiţi bebeluşului o sticlă plină cu apă, nu o lăsaţi peste noapte în pătuţ. Când bebeluşii beau stând întinşi pe spate, lichidul le poate curge în urechi, predispunându-i la apariţia de infecţii ale urechii medii (otite medii).

Sfaturi practice

• Continuaţi să puneţi bebeluşul în pat cât este încă treaz.

Copilaşii care adorm singuri, vor fi capabili să facă acest lucru şi când se trezesc în toiul nopţii.

• În cazul în care bebeluşul se trezeşte noaptea, lăsaţi-l un minut sau două, dându-i şansa să adoarmă singur. Nu vă gândiţi că sunteţi nişte părinţi răi, ci gândiţi-vă că îl ajutaţi să capete o abilitate importantă.

• Dacă este neapărată nevoie să vă duceţi în camera copilului dumneavoastră, încercaţi să fiţi calmi şi chiar indiferenţi.

În cazul în care copilul este complet treaz, s-ar putea să fie nevoie să reluaţi un pic din ritualul de dinainte de somn înainte de a părăsi camera.

• Menţineţi ritualurile de dinainte de somn. Rutina este importantă în special acum, când bebeluşul este capabil să-şi exprime propriile dorinţe şi preferinţe. Copilul capătă un sentiment de siguranţă şi de control, care este foarte relaxant când ştie că lucrurile se întâmplă în aceeaşi ordine în fiecare seară. Aşa că faceţi bebeluşului o baie, puneţi-l în pătuţ, uitaţi-vă împreună la o carte cu poze, spuneţi-i o poveste sau cântaţi-i un cântecel şi sărutaţi-l de noapte-bună, în acelaşi mod în fiecare seară – orice rutină liniştitoare la care aţi ajuns şi care îl ajută să facă tranziţia de la zi la noapte.

DE LA VÂRSTA DE UNU LA TREI ANI

Pe măsură ce copilul intră în aceşti ani ai copilăriei mici, apar noi încercări. Adormitul înseamnă să îşi ia la revedere de la activităţile din timpul zilei şi, în special, de la părinţi, înseamnă să înveţe să fie singuri. Copiii care de-abia au învăţat să meargă s-ar putea să fie atât de uimiţi de această nouă abilitate încât se chinuie să o stăpânească din ce în ce mai bine, aproape fără întrerupere, şi adorm doar când sunt extenuaţi. Probabil că şi visează tot la mers! Copilaşii mai mari pot deveni neliniştiţi noaptea sau se pot trezi frecvent din cauza coşmarelor.

Aşteptaţi-vă la obstacole în drumul către independenţă

Unul dintre motivele pentru care somnul este atât de dificil pentru multe familii este faptul că atât copiii, cât şi părinţii ţin foarte mult la independenţă şi la legături. Copiii au o nevoie naturală, înnăscută de a se simţi legaţi de părinţii lor şi protejaţi de aceştia. Dar, o dată cu împlinirea vârstei de nouă luni, îşi dezvoltă şi un puternic simţ al explorării şi al independenţei. A se mişca între aceste două necesităţi – cea de independenţă şi cea de dependenţă – este rezultatul multor toane. Nu este numai vorba că şi-ar dori să fie mereu cum vor ei. Ei vor să fie liberi şi să deţină controlul, şi vor şi să se simtă complet conectaţi cu ceilalţi în acelaşi timp.

Părinţii au, de asemenea, sentimente confuze în ceea ce priveşte independenţa. Dorim ca bebeluşii noştri să ne aparţină întotdeauna, dar, în acelaşi timp, dorim ca ei să se descurce pe propriile picioare, să se ducă la grădiniţă şi apoi la şcoală fără noi – şi să adoarmă singuri. Ne aşteptăm de la copiii noştri să suporte aceste separări, dar, foarte des, avem îndoielile noastre secrete. Ne întrebăm: „Se vor putea oare descurca?” Copiii au tendinţa să fie incredibil de sensibili în ceea ce priveşte emoţiile părinţilor lor. Dacă simt că suntem neliniştiţi, chiar dacă încercăm să îi asigurăm că totul este în regulă şi ne comportăm încrezător şi ferm, ei devin şi mai neîncrezători în ceea ce priveşte separarea. Şi pe măsură ce ei devin din ce în ce mai supăraţi, noi devenim convinşi că nu pot face faţă situaţiei singuri.

De exemplu, un părinte s-ar putea teme că bebeluşului său îi este frică să fie lăsat singur în momentul în care trebuie să adoarmă. Apoi, la primul semn de nelinişte al copilului, părintele devine sigur că acestuia chiar îi este frică. Copilaşul observă faţa îngrijorată a părintelui său şi acum chiar devine înspăimântat. Bineînţeles că nu susţin să ignoraţi un copil căruia chiar îi este frică. Dar părinţii trebuie să permită copiilor lor să aibă parte de puţin mai multă nelinişte, astfel încât să înveţe să o depăşească singuri – o abilitate foarte importantă în viaţă.

Despărţirea în momentul culcării poate fi extrem de dificilă, în special în cazul părinţilor al căror program îi ţine departe de copilul lor toată ziua. Dacă aceştia ajung acasă la ora 18, iar ora de culcare este 1930, atunci chiar nu este timp pentru a sta împreună. În aceste circumstanţe, este de înţeles ca un părinte să nu spună noapte-bună copilului pe tonul pe care ar trebui să-i transmită acestuia: „Acum este timpul să dormi şi ştiu că poţi să o faci, şi totul va fi în regulă!”.

Motivul pentru care mă concentrez asupra modului în care unii părinţi ajung să se confrunte cu probleme legate de somnul copilului nu este ca să arunc vina asupra lor, ci pentru a vă permite să aveţi o altă perspectivă a propriilor rutine şi poate să vă ajut să alegeţi să faceţi lucrurile diferit. De exemplu, dacă ştiţi că vă simţiţi vinovaţi că vă lăsaţi copilul în pat singur, s-ar putea să vă întrebaţi dacă această îngrijorare chiar este realistă: „Îi permit eu oare copilului meu oportunitatea de a-şi dezvolta capacitatea de a se linişti singur?” Dacă dumneavoastră consideraţi că ora de culcare este puţin prea devreme, puteţi să vă culcaţi copilul mai târziu, cu condiţia ca acesta să aibă posibilitatea să doarmă mai mult dimineaţa. Bebeluşii şi copiii mici au nevoie de mult somn, dar nu este nevoie ca acesta să înceapă la o anumită oră.

Fiţi inteligenţi cu trucurile şi toanele lor

Mulţi prichindei încearcă să amâne inevitabila despărţire din momentul culcării, solicitând mai multe poveşti, căni cu apă, drumuri la baie, şi lista poate continua. Aceste dorinţe, deşi uneori drăguţe, pot ajunge să ia o întorsătură disperată pe măsură ce copilul inventează noi cereri de la părinţii săi deja extenuaţi. Pentru a preveni nesfârşitele amânări şi pentru a evita toanele declanşate de refuzul dumneavoastră, stabiliţi limite din timp. „Vom citi două poveşti, vom bea un pahar cu apă, vom merge la baie o singură dată şi vom avea două îmbrăţişări şi trei pupicuri, după care ne vom culca”. Pentru ca această strategie preventivă să funcţioneze, secretul este consecvenţa – să alegeţi o rutină şi să o respectaţi zi de zi. În cazul în care copilul dumneavoastră cere mai mult, explicaţi-i că nu poate avea decât „două poveşti, un pahar cu apă, un singur drum la baie etc.”, cu alte cuvinte repetaţi-vă. Dacă acesta insistă să îi explicaţi motivul, răspunsul dumneavoastră ar trebui să fie: „Deoarece asta facem noi când ne culcăm”. Credeţi-mă sau nu, majoritatea copilaşilor (şi chiar şi preşcolarii) sunt satisfăcuţi de această explicaţie.

O altă tactică eficientă este abordarea în trei paşi. Luaţi aminte la ceea ce îşi doreşte copilul dumneavoastră, stabiliţi limitele şi încheiaţi pe un ton care să ofere speranţă. De exemplu, aţi putea spune: „Ştiu că ai vrea mai multe poveşti şi că nu vrei să te culci. Dar acum trebuie să dormi şi trebuie să ne oprim din povestit. Vom citi mai multe poveşti mâine dimineaţă”.

Păstraţi-vă calmul

Poate că vă simţiţi frustraţi de dorinţele neîncetate ale copilaşului dumneavoastră, dar, dacă vă enervaţi, nu veţi rezolva absolut nimic. Nu faceţi decât să îl încurajaţi să se supere, astfel amânând ora somnului (exact ce îşi doreşte el). Dacă simţiţi că vă enervaţi, cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să spuneţi repede noapte bună, după care să vă duceţi într-o parte a casei dumneavoastră cât mai departe de camera copilului. Preparaţi-vă o cană cu ceai, răsfoiţi o revistă. Ignoraţi plânsetele copilului – atâta timp cât ştiţi că nu este nici un pericol sau nu îl doare ceva – şi liniştiţi-vă.

Este foarte probabil că până vă liniştiţi dumneavoastră, şi copilul să se liniştească şi să adoarmă.

În cazul în care copilaşul iese din cameră după dumneavoastră, duceţi-l înapoi cu blândeţe în pat şi reamintiţi-i cu dragoste, dar ferm, că este timpul să doarmă, după care ieşiţi din cameră. S-ar putea să fie nevoie să repetaţi acest lucru câteva nopţi la rând până când copilaşul va învăţa că nu este bine ce face şi nu va mai coborî din pat. Dar dacă sunteţi ferm şi la obiect se va plictisi foarte curând de acest joc neinteresant.

Copiii care se trezesc devreme pot produce probleme părinţilor somnoroşi

Unele persoane sunt în mod normal matinale, în timp ce altele sunt mai vioaie seara. În cazul în care copilaşul dumneavoastră este o fire matinală, iar dumneavoastră nu, atunci s-ar putea să vă confruntaţi cu o problemă. Câteodată, această problemă se datorează unui lucru simplu, cum ar fi prea multă lumină sau zgomot în camera prichindelului dumneavoastră, problemă pe care puteţi să o rezolvaţi relativ simplu. În alte cazuri, problema se datorează faptului că bebeluşul se trezeşte parţial şi nu se poate linişti îndeajuns încât să adoarmă la loc, deşi este încă obosit. Trezitul dis-de-dimineaţă este asemănător cu trezitul în toiul nopţii despre care am vorbit mai devreme.

Câteodată, totuşi, un prichindel este cu adevărat treaz şi gata de activitate la ora 5. Cu toate că se culcase la ora 19, aceste 10 ore de somn au fost tot ce avea el nevoie. În cazul în care copilaşul nu este obosit, atunci nu puteţi face nimic să îl convingeţi să adoarmă la loc sau să se conformeze programului dumneavoastră de somn. În schimb, trebuie să vă ajutaţi copilul să înveţe să se distreze singur până în momentul în care sunteţi pregătiţi să vă daţi jos din pat. Iată câteva sugestii:

• Aşezaţi câteva jucării sau cărţi pentru copii în pătuţul lui după ce a adormit. Atunci când se va trezi, el le poate descoperi şi, astfel, va fi puţin mai mult timp ocupat. Aveţi grijă ca toate jucăriile să fie sigure – fără părţi mici detaşabile pe care copilaşul le-ar putea înghiţi, fără cureluşe cu care s-ar putea sugruma şi fără păpuşi mari care l-ar putea ajuta să iasă din pătuţ.

• Obişnuiţi-l să fie puţin timp singur. Lăsaţi-l câte puţin în fiecare zi să se joace singur în pătuţ sau într-un ţarc, astfel încât să înveţe să se amuze singur.

• Setaţi un ceas să cânte muzică în camera copilaşului la ora la care trebuie să vă treziţi dumneavoastră. Explicaţi-i că trebuie să se joace singur până în momentul în care porneşte muzica.

• Luaţi în considerare să îi mutaţi ora de culcare mai târziu.

În mod normal, acest lucru înseamnă doar să începeţi rutina de dinainte de culcare cu câteva minute mai târziu în fiecare seară, până când ajungeţi la ora dorită.

Frica de întuneric este normală

Este normal ca celor mici să le fie frică de întuneric. Imaginaţia lor este foarte puternică şi ei încă învaţă să facă diferenţa între ceea ce este real şi ceea ce este închipuit. Fricile din timpul nopţii le par foarte reale.

Câteodată puteţi „stinge focul cu foc”, folosind lucruri produse de imaginaţia dumneavoastră pentru a le contracara pe cele produse de imaginaţia lor. De exemplu, copiii mici îşi consideră părinţii ca fiind atât de puternici. Puteţi folosi acest ajutor pentru a calma frica din timpul nopţii a copilaşului spunându-i că aveţi puterea de a ţine toţi monştrii afară din casă. Puteţi să faceţi ca această putere să pară chiar mai reală folosind ceea ce eu numesc „spray-ul pentru monştri”. Ţineţi mâna ca şi cum aţi avea un spray magic pentru monştri, care este garantat să ţină toţi monştrii la distanţă. Daţi cu spray-ul în toată camera, asigurându-vă că daţi şi pe sub pat, şi în dulap (poate cele mai frecvente locuri unde se ascund monştrii). Fiţi foarte serioşi când faceţi acest lucru. Copilul va şti că vă prefaceţi, bineînțeles, dar nu-i va păsa.

Monştrii care nu sunt alungaţi cu astfel de măsuri magice, câteodată sunt semne ale îngrijorării copilului dumneavoastră de către un lucru real, nu doar un rezultat al imaginaţiei sale. Deoarece copiii nu pot aşeza prea uşor conceptele în cuvinte, îngrijorările lor pot lua forma unor monştri. De exemplu, un băieţel este foarte supărat pe frăţiorul său mai mic, dar ştie că este greşit să fie supărat – el ar trebui să-şi iubească fratele. Un monstru este supărător, dar măcar este o ţintă mai acceptabilă a sentimentelor negative, iar câteodată poate chiar cere ajutorul părinţilor săi. Asigurarea că este în regulă să fie supărat pe fratele său (deşi nu este în regulă să îl pocnească) ar putea fi tot ceea ce are nevoie băieţelul pentru a se simţi mai bine şi a alunga monştrii, cel puţin pentru moment.

Dacă unui copil îi este, într-adevăr, frică noaptea, atunci adoptarea unei feţe serioase şi cererea să rămână în camera sa nu îi va face deloc bine. Aceste lucruri îl vor face să se simtă şi mai singur şi mai speriat, aşa că va trebui să învăţaţi să vă daţi seama dacă îi este cu adevărat frică sau doar foloseşte această replică: „Îmi este frică!” pentru a vă readuce în camera sa.

Pentru frica adevărată, s-ar putea să fie nevoie să rămâneţi o vreme în camera copilului pentru a-l asigura că totul este în regulă. Dacă frica persistă în ciuda eforturilor dumneavoastră, ar trebui să vorbiţi cu medicul pediatru sau cu un psiholog pentru copii, cu scopul de a vă ajuta copilul să treacă peste fricile sale.

Coşmarurile încep să apară în jurul vârstei de trei ani

În jurul acestei vârste, dacă nu chiar mai devreme, fiecare copil începe să aibă visuri urâte din când în când. Înclinaţia naturală a dumneavoastră este să vă reasiguraţi copilul că totul este în regulă şi că este în siguranţă. Şi acesta este şi lucrul corect pe care trebuie să îl faceţi. De obicei, nu este de prea mare ajutor să spuneţi sau să sugeraţi că se comportă „ca un bebeluş” pentru că îi este frică de coşmaruri. Acest lucru nu-l face pe copil decât să se simtă ruşinat şi chiar mai speriat. De asemenea, să spuneţi „este doar un coşmar” ar putea face să pară că nu prea sunteţi interesat dacă celui mic îi este frică. O mai bună abordare ar fi să îl faceţi să înţeleagă că ştiţi că într-adevăr coşmarurile sunt înspăimântătoare şi neplăcute. Ar trebui, de asemenea, să îi explicaţi că visele nu sunt reale şi că dumneavoastră sunteţi acolo să fiţi siguri că totul este în regulă.

S-ar putea să fie nevoie să staţi cu copilaşul dumneavoastră până în momentul în care este pe cale să adoarmă. Ar putea fi de folos să vă aduceţi o carte sau ceva de croşetat pentru a trece timpul mai uşor. Unii părinţi îşi iau copilaşul la ei în pat, fapt care este foarte liniştitor. Dar acest lucru se poate întoarce asupra părinţilor în cazul în care copilul se obişnuieşte să doarmă în patul lor. Eu cred că este la fel de folositor ca un părinte să se întindă lângă copil în pătuţul acestuia, oferindu-i asigurare în propria cameră.

SPOCK CLASIC

„Când copilul se trezeşte dintr-un coşmar, plângând sau ţipând, trebuie să-l liniştiţi asigurându-l că totul este în regulă, că a avut un vis urât şi că visele nu sunt reale. Apoi, puteţi să încercaţi să-l determinaţi să vă povestească câte ceva despre visul lui. Asiguraţi-l din nou că totul a fost un vis şi că n-o să permiteţi să i se întâmple nimic rău.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

În cazul în care coşmarurile apar mai frecvent de o dată sau de două ori pe lună, cu toate reasigurările din partea dumneavoastră, va trebui să reduceţi orice expunere la imagini violente sau înspăimântătoare sau idei care ar putea reprezenta cauza coşmarurilor. Câteodată, prescriu o „reţetă de nonviolenţă” care înseamnă, pe lângă altele, protejarea copilului dumneavoastră de ştirile de la televizor, de majoritatea desenelor animate şi poveştilor de groază. O parte foarte importantă a acestei „reţete” constă în revizuirea de către părinţi a modului în care îşi rezolvă conflictele sau diferenţele de opinie acasă. Dacă aceştia folosesc cuvinte urâte, ţipete, ameninţări sau forţă fizică, este foarte probabil ca aceste lucruri să ridice nivelul de stres al copilului şi să contribuie la apariţia coşmarurilor.

Coşmarurile care apar mai frecvent de două pe săptămână şi de care nu se scăpă cu reasigurări şi „reţeta de nonviolenţă” ar putea fi un semn că există destul de mult stres în viaţa copilului. Deseori, o vizită la un medic pediatru vă poate ajuta să găsiţi cauza acestor coşmaruri şi să o rezolvaţi.

Pavorul nocturn este o afecţiune înspăimântătoare şi pentru părinţi

Este ora 2330, iar copilul dumneavoastră în vârstă de trei ani stă în şezut în pat, cu o privire terifiată şi cu ochi sticloşi. Când încercaţi să îl alinaţi, se zbate şi vă împinge. În aproximativ 10 minute (care, probabil, vă par mult mai multe) adoarme. Se trezeşte de dimineaţă şi nu îşi aminteşte nimic.

Aceasta este o scenă de pavor nocturn clasic. Spre deosebire de coşmaruri, pavorul nocturn apare atunci când copilul se află într-un stadiu mai adânc de somn. Ceea ce pare a fi frică sau agitaţie în timpul unei crize de pavor nocturn nu vine de la imagini din mintea copilului – în somnul adânc, mintea nu focalizează pe imagini clare, înspăimântătoare sau nu – ci de la activitatea altor părţi ale creierului care au legătură cu frica. Acestea sunt părţile creierului care determină creşterea frecvenţei cardiace, transpiraţia mâinilor şi „ieşirea ochilor din orbite”. Copilul nu-şi aminteşte nimic de aceste episoade, deşi câteodată se trezeşte şi îşi găseşte părinţii părând confuzi şi supăraţi.

Mulţi copii mici care sunt perfect sănătoşi au astfel de crize din când în când. Un copil poate avea de la un astfel de episod pe lună până la unul sau două pe săptămână. Majoritatea copiilor încetează să le mai aibă pe la vârsta de şase-şapte ani. Copiii care au fost supuşi unui stres major – de exemplu, au avut experienţa unui cutremur – câteodată reacţionează la acesta prin apariţia episoadelor de pavor nocturn mult mai des ca înainte. Dar majoritatea copiilor care au astfel de episoade au fost supuşi unei cantităţi de stres normală şi sunt sănătoşi atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.

Pavorul nocturn nu este periculos. A încerca să îi calmaţi luându-i în braţe nu face altceva decât să le crească agitaţia. A încerca să îi treziţi este dificil pentru că se află într-o fază foarte adâncă a somnului. Dacă rămâne în pat şi nu se mişcă suficient de mult încât să se rănească, probabil cel mai bine este să îl lăsaţi în voia lui. Dacă observaţi că aceste episoade se întâmplă de fiecare dată aproape la aceeaşi oră – de obicei, în primele ore de somn – încercaţi să îl treziţi pentru un scurt timp înainte de această oră. Deseori, întreruperea ciclului somnului în acest fel este suficientă pentru a preveni criza. În cazuri mai grave se administrează medicamente, dar majoritatea specialiştilor încearcă alte metode mai întâi. În mod cert, trebuie să vă gândiţi la sursele de stres din viaţa copilului dumneavoastră şi să faceţi astfel încât să îl mai eliberaţi pe cât posibil cel puţin de o parte din presiune. Acest lucru poate fi de folos uneori în prevenirea apariţiei pavorului nocturn.

Păziţi copiii somnambuli

Somnambulismul se aseamănă cu pavorul nocturn prin faptul că amândouă afecţiunile se produc într-o fază adâncă a somnului, lipsită de vise.

De asemenea, în amândouă, copilul este doar vag conştient despre ceea ce se petrece în jurul lui, şi după ce adoarme la loc, nu îşi mai aminteşte nimic. Principala problemă a somnambulismului este că în somn, copilul poate face lucruri potenţial periculoase, cum ar fi să iasă din casă şi să se plimbe pe stradă. Dacă descoperiţi că prichindelul dumneavoastră suferă de somnambulism, puteţi încerca aceleaşi metode ca în cazul pavorului nocturn. De asemenea, s-ar putea să fie necesar să asiguraţi camera copilului (un zăvor sau o portiţă) pentru a-l împiedica să se rănească.

Reluaţi rutina de dinainte de somn imediat după o boală

Când un copil este bolnav, el îşi pierde o parte din abilitatea de a face faţă excesului de stres cauzat de adormit. Aşa că este normal ca unui prichindel care până în acel moment se descurcase de minune la momentul culcării să îi fie mai frică de întuneric şi să aibă nevoie de mai multă atenţie când este bolnav. De asemenea, în cazul unor boli, cum ar fi infecţiile urechii (otite), durerea se poate accentua în poziţia culcat.

În cazul în care copilul este bolnav, este normal ca şi dumneavoastră să mai relaxaţi regulile. Puteţi decide să rămâneţi cu bebeluşul dumneavoastră până când acesta adoarme sau să îl luaţi să doarmă cu dumneavoastră. Pe termen scurt, aceste schimbări par logice. Luaţi aminte însă ca problemele pe termen lung legate de somn încep de obicei după ce copilul primeşte „tratament preferenţial” după o boală minoră. Copilul se obişnuieşte să fie alintat şi se aşteaptă ca aceste încălcări ale regulilor să fie pe termen nelimitat. De aceea, cea mai bună idee este să reveniţi la vechile rutine cât de repede posibil după o boală pe termen scurt.

Sfaturi practice

• Antrenaţi-vă copilul în timpul zilei şi seara în activităţi multiple, dar nu chiar înainte de culcare. În schimb, plănuiţi în acest moment activităţi liniştite, cum ar fi să-i citiţi, să-i recitaţi nişte versuri sau să-i cântaţi.

LĂUDÂND PĂTURICILE

Părinţii se îngrijorează câteodată de ataşamentul pe care îl poate dezvolta un bebeluş faţă de o păturică sau de un alt obiect, considerându-l şi copilăresc, şi încearcă să împiedice un astfel de obicei prin înlăturarea obiectului la o vârstă cât mai fragedă. Dar acest obicei frecvent întâlnit nu este cu nimic copilăros. Majoritatea bebeluşilor nu creează obiecte speciale pentru propriul confort. Doar când ajung la vârsta de un an şi jumătate sau chiar doi, copiii sunt capabili de un astfel de comportament. De asemenea, s-ar putea să vă îngrijoraţi şi că bebeluşul o dată ce se va ataşa de o păturică sau de o păpuşă de care nu se va mai despărţi, o va lua pretutindeni cu el, aşa cum face Linus din desenele animate „Peanuts”. De fapt, mulţi copii folosesc obiectul preferat doar noaptea şi uneori înainte de somnul de după-amiază. Alţii păstrează păturica tot timpul. Dar în jurul vârstei de cinci sau şase ani, dacă nu chiar mai devreme, ei îşi dau seama că mulţi dintre prietenii lor nu îşi poartă cu ei păturicile, de obicei lăsându-le în pătuţ. De fapt, am cunoscut adolescenţi foarte inteligenţi şi cu succes care îşi iau după ei un ursuleţ de pluş când merg la colegiu. Nu le face nici un rău!

• Nu-l lăsaţi să doarmă prea mult în timpul zilei. Asiguraţi-vă că somnul de după-amiază nu durează mai mult de o oră şi copilul se trezeşte cu cel puţin trei – patru ore înainte de ora de culcare.

• Nu vă abateţi de la rutina de dinainte de culcare pe care aţi stabilit-o astfel încât copilaşul dumneavoastră să cunoască ce urmează să se întâmple. De exemplu, cititul cu voce tare ar putea fi primul, urmat de un ritual special de învelire, iar în final un sărut de noapte-bună înainte de a pleca din cameră.

• În cazul în care copilaşul dumneavoastră se trezeşte în toiul nopţii, acordaţi-i câteva minute să se liniştească singur. Dacă nu se întâmplă acest lucru, va trebui să verificaţi dacă totul este în regulă – dacă nu cumva trebuie să îi schimbaţi scutecul, de exemplu. Apoi, folosiţi o versiune mai scurtă a rutinei de dinainte de somn, poate doar ultimele două lucruri, înainte de a părăsi camera.

• Ajutaţi-vă copilaşul să-şi găsească un animăluţ de pluş, o păturică sau o pernuţă pentru a-i fi companion de somn.

Copiii mici, cu imaginaţia lor bogată, sunt capabili să confere puteri magice liniştitoare unui astfel de obiect, care devine aproape un substituent al dumneavoastră, părintele. Dar spre deosebire de dumneavoastră, acest obiect drag petrece toată noaptea cu copilaşul şi îi rămâne alături atâta timp cât el doreşte şi cât are nevoie de el.

• Jucăriile din pătuţ ar trebui să fie mici. Dacă prichindelul dumneavoastră încă doarme într-un pătuţ, asiguraţi-vă că jucăria nu este destul de mare pentru ca acesta să o folosească pentru a coborî din pătuţ. Cărţile cu poze ale căror pagini sunt din carton sau material textil reprezintă o bună alegere pentru a însoţi copilul în pătuţ.

• În cazul în care copilaşul dumneavoastră este deranjat de gândul că sub patul lui ar putea fi monştri sau alţi vizitatori nocturni care să-l sperie, încercaţi să-i oferiţi asigurarea magică. De exemplu, aţi putea folosi „spray-ul pentru monştri” sau „bagheta de vrăjitor” pentru a elimina aceste creaturi nesuferite. În cazul în care bebeluşul are coşmaruri dese încercaţi să îl puneţi la o „dietă de nonviolenţă” care elimină expunerea lui la imagini violente sau înfricoşătoare de la televizor sau din cărţi şi filme.

Opţiuni pentru somn

Deşi oamenii au frecvent opinii puternice în această problemă, nu există o singură cale „bună” privind modul în care ar trebui să doarmă. Oamenii din diferite culturi dorm în moduri diferite, tot aşa cum trăiesc în moduri diferite când sunt treji. Diferite persoane fac, de asemenea, alegeri diferite în ceea ce priveşte modul în care să îşi adoarmă copiii. Ceea ce veţi alege dumneavoastră va depinde de propriile valori şi obiceiuri, cât şi de temperamentul copilului dumneavoastră.

Patul familial este etalonul în multe culturi

Mulţi părinţi aleg să îşi împartă patul cu bebeluşul lor, în special cu nou-născuţii. În cea mai mare parte a lumii, acesta este singurul mod în care s-ar gândi vreodată părinţii să-şi culce copiii.

Şi mulţi părinţi din Statele Unite ale Americii au sentimente puternice în ceea ce priveşte această idee, într-un fel sau altul. Dar în afară de câteva probleme importante legate de siguranţă, nu există argumente clare care să justifice dacă este bine sau nu să culcăm bebeluşul cu noi în pat. Iată câteva argumente pro şi contra:

Pro:

• Copiilor mici pare să le placă să doarmă cu părinţii lor dacă au ocazia. Chiar şi nou-născuţii prematuri aflaţi în incubator s-a observat că treptat se mută lângă un obiect cald, moale, care se mişcă ritmic, urmând parcă o dorinţă înnăscută de a dormi lângă un alt corp.

• Pentru mămicile care alăptează, a avea bebeluşii lângă ele face momentul hrănirii din timpul nopţii să fie mai uşor.

• Metoda ca bebeluşii să doarmă separat de părinţii sau de fraţii lor este relativ nouă în ceea ce priveşte istoria umană.

În multe părţi ale lumii, dormitul împreună cu bebeluşul este un lucru obişnuit.

• Este posibil ca dormitul împreună să promoveze apropierea familială, dar cu siguranţă mai există multe alte moduri de a realiza acelaşi lucru.

Contra:

• A avea un copil în pat înseamnă că părinţii trebuie să găsească un alt loc şi moment pentru relaţiile lor sexuale.

• Dormitul împreună trebuie să fie o alegere voită. Dacă un soţ, de exemplu, este de acord numai pentru că soţia sa insistă, patul familial va fi dominat de resentimente şi nu de armonie familială.

ŞASE REGULI DE SIGURANŢĂ PENTRU PATUL FAMILIAL

Dacă decideţi ca bebeluşul să doarmă cu dumneavoastră în pat este foarte important să urmaţi aceste reguli de bază pentru siguranţa copilului:

1. Bebeluşul ar trebui să doarmă pe spate cu excepţia cazului în care există un motiv medical să nu o facă.

2. Bebeluşul ar trebui să doarmă pe o suprafaţă fermă: fără saltele cu fulgi sau cu apă.

3. Bebeluşul ar trebui să fie îmbrăcat subţire şi confortabil, nu încotoşmănat.

4. Nu trebuie să se fumeze în preajma lui fie că este treaz sau adormit.

5. Academia Americană de Pediatrie recomandă ca bebeluşii să nu doarmă în pat cu adulţii care nu le sunt părinţi sau cu alţi copii, deoarece aceştia s-ar putea să nu fie la fel de atenţi în respectarea condiţiilor de siguranţă.

6. De asemenea, Academia Americană de Pediatrie recomandă evitarea dormitului cu un copil pe canapea, deoarece există riscul ca acesta să fie prins între părinte şi spătarul canapelei.

• Dacă un copil se mişcă mult în timpul somnului, s-ar putea să-i deranjeze pe părinţi care se vor trezi din cauza mânuţelor sau picioruşelor care îi lovesc în timpul nopţii.

De asemenea, copiii nu sunt cei mai tăcuţi somnoroşi din lume, iar gemetele, respiraţia sau gânguritul lor i-ar putea face nişte parteneri de pat nu prea doriţi.

• O dată început, somnul împreună ar putea fi greu de întrerupt, cel puţin pentru câţiva ani. De aceea, este o decizie care trebuie luată cu implicaţiile pe termen lung clare în minte.

Rostogolirea peste copil este o problemă de siguranţă în unele cazuri

Unii doctori se împotrivesc hotărât dormitului împreună cu părinţii. Principala grijă este că părintele se poate întoarce peste copil, sufocându-l. Majoritatea părinţilor dorm foarte uşor când au un copil lângă ei, se trezesc chiar şi la cel mai mic semn de pericol. Dar există un pericol foarte real ca acest lucru să se întâmple dacă:

• dormiţi de obicei adânc sau sunteţi câteodată atât de obosiţi încât cădeţi într-un somn profund;

• luaţi medicamente sau droguri care vă fac să dormiţi zgomotos;

• consumaţi suficient alcool încât să vă facă să dormiţi zgomotos şi sunteţi foarte greu de trezit.

Dacă oricare dintre cele de mai sus sunt adevărate în cazul dumneavoastră, atunci dormitul împreună cu copilul dumneavoastră este prea periculos pentru a-l experimenta.

Împărţind dormitorul, dar nu patul cu bebeluşul dumneavoastră

Puteţi să aveţi copilul în camera dumneavoastră fără a-l avea neapărat în patul dumneavoastră, punându-l într-un leagăn, un coş pentru copii, cărucior sau co-sleeper (vezi pagina 57). De fapt, majoritatea americanilor aleg probabil această variantă pentru nou-născuţii şi copiii lor mici datorită mai multor argumente pozitive:

• Nou-născuţii se trezesc frecvent noaptea, pentru a fi alăptaţi, schimbaţi sau doar pentru a fi luaţi în braţe. Dacă trebuie să vă ridicaţi şi să traversaţi holul de fiecare dată atunci această variantă vă va scuti de mult efort nedorit.

• Este de înţeles dacă vreţi să verificaţi nou-născutul de mai multe ori pe noapte, doar pentru a vă asigura că totul este în regulă. Nou-născuţii nu sunt chiar atât de delicaţi pe cât cred părinţii lor că sunt, dar instinctul de a ne proteja copilul este foarte puternic. Nu are rost să ne împotrivim naturii noastre.

• Nou-născuţii nu ocupă mult spaţiu. De obicei, este loc pentru un leagăn sau un coş, chiar şi într-un dormitor mic.

• Copiii mici nu sunt deranjaţi în nici un fel dacă observă comportamentul intim al părinţilor lor. Îngrijorări le privind acest lucru devin realiste probabil în jurul vârstei de nouă luni sau mai mult (deşi nici atunci nu este clar dacă astfel de scene sunt dăunătoare).

Într-un final, bineînţeles, veţi dori să vă mutaţi copilul în propria lui cameră. Momentul în care faceţi acest lucru va depinde şi de spaţiul de care dispuneţi, cât de bine puteţi dormi în aceeaşi cameră cu copilul dumneavoastră (este uimitor cât de mult zgomot pot face aceste mici fiinţe în somn), şi de când sunteţi dumneavoastră convinşi că bebeluşul este pregătit pentru schimbare.

Mulţi părinţi decid să facă această schimbare în jurul vârstei de trei sau patru luni. La această vârstă, bebeluşii dorm noaptea perioade destul de lungi, astfel încât părinţilor nu le pare că se tot plimbă pentru a-i îngriji. Schimbarea are sens şi din punctul de vedere al copilului. Un copil care se trezeşte noaptea şi îi vede pe mami şi pe tati chiar acolo este mai probabil să îi cheme sau să plângă până părintele se trezeşte şi face ca totul să fie în regulă. Un copil care se trezeşte singur într-o cameră este mult mai predispus să se liniştească singur. Autoalinarea este una dintre calităţile pe care un bebeluş le stăpâneşte pe la vârsta de patru luni.

Făcând trecerea la patul de copil mare

Când este momentul să faceţi trecerea de la leagăn la „patul de copil mare”? În mod cert este momentul potrivit când copilaşul este capabil să iasă din el chiar dacă arcurile sunt în poziţia cea mai joasă, iar grilajul în poziţia cea mai ridicată. De obicei, acest lucru se întâmplă când bebeluşul are o înălţime de 87–90 cm. Trecerea la pat reduce riscurile de lovire gravă a copilului în cazul în care ar cădea.

Un alt motiv pentru care mulţi părinţi fac acest schimb este acela că un alt copil este pe drum şi acesta va avea nevoie de leagăn sau coşuleţ. Este cel mai bine să faceţi schimbarea înainte de naşterea noului bebeluş. Pentru copilul mai mare, a avea un nou frăţior sau surioară înseamnă să renunţe la multe lucruri, în special la atenţia pe care o primea în calitatea de „cel mai mic” sau de singurul copil. A trebui să renunţe şi la leagăn ar fi prea mult pentru el. Aşa că dacă reuşiţi să faceţi această schimbare înainte de apariţia noului membru al familiei, sentimentele copilului mai mare vor fi menajate.

Ca şi cu toate celelalte, şi trecerea aceasta diferă de la copil la copil, în funcţie de temperamentul fiecăruia. Un copil care acceptă rapid schimbările va face şi această tranziţie repede; un copil care se obişnuieşte greu cu schimbările s-ar putea plânge şi ar putea avea dificultăţi să doarmă. Un copilaş foarte activ ar putea să profite de această oportunitate pentru a se ridica deseori din pat şi va fi nevoie să fiţi fermi şi convingători în a stabili limitele. Iată câteva sfaturi pentru a face tranziţia cât mai uşoară:

• Începeţi să vorbiţi despre noul pat cu câteva zile înainte de a-l achiziţiona. Acest lucru oferă posibilitatea copilului dumneavoastră să devină entuziasmat de idee. Dacă este posibil, lăsaţi-l şi pe el să ajute în alegerea patului.

• Poziţionaţi patul astfel încât copilul să se simtă în siguranţă.

Puneţi patul într-un colţ şi folosiţi o bară de siguranţă pentru partea liberă, astfel încât copilul să se simtă în siguranţă.

• Transferaţi cât mai mult din leagăn. Mutaţi păturica specială, perna şi jucăriile în noul pat, astfel încât să aibă un aer familiar.

• Lăsaţi copilul să aleagă un set special de aşternuturi, care să facă patul să pară în mod special deosebit. Nu contează dacă setul este nou sau mai vechi atâta timp cât este nou şi frumos pentru el.

• Atunci când încearcă patul, lăsaţi-l să ştie că sunteţi mândri de faptul că a crescut. Dar nu îi oferiţi recompense mari sau să faceţi chiar mare caz. Lăsaţi propria mândrie şi plăcere să fie recompensa lui.

• Dacă nu se simte confortabil în primele nopţi, ascultaţi-i sentimentele şi înţelegeţi-le. Dar, totuşi, insistaţi în mod blând că noul pat este locul unde trebuie să doarmă acum.

• Nu vă abateţi de la rutina normală dinainte de culcare. În cazul în care copilul se ridică din pat şi vine în camera dumneavoastră, fiţi blânzi, dar fermi. Mergeţi cu el înapoi la pat, spuneţi-i că acela este locul unde trebuie să fie şi că în curând se va obişnui. Încrederea dumneavoastră în această privinţă este foarte importantă. Dacă dumneavoastră sunteţi încrezători că va fi capabil să se descurce să doarmă într-un pat nou, atunci probabil că aşa va fi.

• Chiar dacă sunteţi obosiţi la un moment dat, nu cedaţi impulsului de a vă lăsa copilul să doarmă în patul dumneavoastră „doar de data aceasta”. În schimb, fiţi fermi dacă aceasta înseamnă ca uneori să îl duceţi de mână de douăsprezece ori pe noapte la pat. După scurt timp, vizitele nocturne la dumneavoastră în dormitor vor înceta, iar dumneavoastră veţi putea să dormiţi mai bine.

• Acordaţi-i totuşi puţin credit. În timp ce se obişnuieşte cu noul pat, nu fiţi surprinşi dacă rămâne puţin în urmă în alte lucruri cum ar fi manierele la masă etc.

Accesorii pentru dormit

De ce are nevoie copilul dumneavoastră pentru a dormi în linişte şi siguranţă? Posibilităţile par nelimitate: leagăne, pătuţuri, coşuri şi noua invenţie, denumită co-sleeper, ţarcuri de joacă, monitoare şi multe altele. Toate acestea sunt atrăgătoare, multe sunt costisitoare şi doar câteva sunt cu adevărat necesare. Câteva principii de bun-simţ vă pot ajuta să alegeţi dintre toate acestea. În primul rând siguranţa este în fruntea listei de priorităţi. Ştim multe despre cum să menţinem siguranţa copilului când se joacă şi când doarme. În al doilea rând, nici un echipament, indiferent cât de grozav este, nu poate lua locul unui părinte iubitor şi responsabil.

PATURI ŞI AŞTERNUTURI PENTRU COPII

Dormitul împreună dă un sentiment foarte reconfortant, atât pentru părinţi, cât şi pentru bebeluşi. Aţi putea să aduceţi copilul în patul dumneavoastră dar nu toţi părinţii sunt de acord cu un astfel de aranjament. De asemenea, aţi putea să aduceţi pătuţul copilului în camera dumneavoastră, dar acesta s-ar putea dovedi prea mare, sau s-ar putea să nu doriţi să fiţi separaţi de nou-născutul dumneavoastră de către bare. Soluţia tradiţională la această problemă este reprezentată fie de un leagăn, fie de un coş sau de un mic pătuţ ce stă lângă al dumneavoastră. Co-sleepers sunt o nouă soluţie care oferă un spaţiu de dormit copilaşului dumneavoastră; acosta este ataşat de pat, dar separat. Oricare ar fi alegerea dumneavoastră, se aplică toate regulile de siguranţă legate de spaţiile de dormit (vezi pagina 59) şi chiar unele în plus.

Leagănele şi coşurile

Leagănele se balansează, coşurile tind să se rostogolească (făcând adormitul copilului mai uşor indiferent de camera unde se află). În toate celelalte privinţe sunt în mare la fel: compartimente de adormit confortabile, compacte, cu marginile suficient de înalte pentru a preveni căderea copilului. (În această idee, o cutie de carton tare sau un sertar mare echipat cu o salteluţă tare şi bine fixată ar servi aceluiaşi scop, evitând însă cheltuielile.) Cu excepţia cazului în care copilaşul dumneavoastră este foarte activ, un leagăn sau un coş ar putea fi tot ce aveţi nevoie în primele două – trei luni. Asiguraţi-vă că au o bază destul de lată încât să nu se răstoarne. Unele sunt prevăzute şi cu picioruşe astfel încât să nu se legene când nu doriţi. Verificaţi eticheta produsului pentru a vă asigura care este limita de greutate. Şi dacă folosiţi un leagăn sau un coş „moştenit” fiţi în mod special atenţi la margini ascuţite, aşchii sau alte pericole.

Co-sleeper

Aceste dispozitive inteligente şi relativ noi funcţionează asemănător unui leagăn care se ataşează de patul dumneavoastră. Au o parte care se poate scoate, permiţându-vă accesul uşor la copilul dumneavoastră în mijlocul nopţii. Asiguraţi-vă că nu există spaţiu între co-sleeper şi patul dumneavoastră, în care copilul ar putea cădea, şi că patul şi co-sleeper-ul sunt la aceeaşi înălţime. Aceste dispozitive sunt simpatice, dar în nici un caz nu sunt necesare şi tind să fie un pic mai costisitoare. Unele, care se pot transforma în alte piese de mobilier, cum ar fi o masă pentru înfăşat, s-ar putea dovedi investiţii mai avantajoase.

Pătuţuri

Când vine vorba de alegerea unui pătuţ, singurul lucru cu adevărat important care trebuie luat în calcul este să fie sigur pentru copilul dumneavoastră (vezi pagina 59). Bineînţeles, veţi dori să găsiţi unul care să fie şi drăguţ pentru că veţi petrece multe ore privind cum copilul doarme liniştit – şi multe altele când nu va fi aşa de liniştit! Dar copiii nu au simţ estetic. Copilaşul dumneavoastră se va simţi ca acasă în orice pătuţ sigur. Iată însă câteva lucruri practice de care ar trebui să dispună:

• Bara laterală ar trebui să se mişte în sus şi în jos cu uşurinţă şi fără zgomot. Nimic nu se compară cu momentul în care aşezaţi copilul aproape adormit doar ca el să fie trezit de o bară care scârţâie.

• O bară care poate fi manevrată doar cu o singură mână este foarte convenabilă, în special în momentele în care ţineţi în braţe un copil, scutece sau o cârpă umedă.

• Un pătuţ robust, care nu scârţâie sau zornăie este o binecuvântare în momentul în care copilul dumneavoastră se hotărăşte să exerseze mişcări de gimnastică în toiul nopţii.

• Pătuţurile din metal sunt câteodată şubrede sau au porţiuni ascuţite sau aspre la suduri, aşa că inspectaţi-le cu atenţie înainte să le cumpăraţi.

• În final, căutaţi un pătuţ care se asamblează uşor şi pentru care nu este nevoie de prea multe unelte.

Un cuvânt despre pătuţurile convertibile: un pătuţ care poate fi transformat într-un pat pentru copilul mic (vezi secţiunea despre copilul mic de la pagina 66) costă, de obicei, mai mult. Dacă ştiţi că veţi dori un astfel de pat mai târziu, acest model se poate dovedi o investiţie bună, dar dacă plănuiţi să aveţi mai mult de un copil, s-ar putea să doriţi atât un pătuţ pentru nou-născuţi, cât şi unul pentru copilul mai mare în acelaşi timp, sau aţi putea decide să vă descurcaţi chiar fără un pat pentru prichindei. Majoritatea bebeluşilor se descurcă grozav la trecerea directă la un pat dublu.

Principii de siguranţă la pătuţuri

American Academy of Pediatrics (AAP), Consumer Products Safety Commission (CPSC) şi alte organizaţii din Statele Unite au o lungă listă de standarde şi recomandări pentru siguranţa pătuţurilor, leagănelor, coşurilor şi ţarcurilor, cât şi în ceea ce priveşte alte echipamente pentru copii.

Chiar dacă numărul şi varietatea recomandărilor pot fi puţin intimidante, utilizarea unei astfel de liste vă poate fi de folos (vezi pagina 62). O altă modalitate de a ţine minte recomandările cele mai importante de siguranţă este să aveţi în gând pericolele pentru care sunt făcute să le prevină. Există multe recomandări, dar doar patru categorii mari de pericole – sufocarea, strangularea, asfixierea şi căzăturile. Şi cu toate că probabil nici nu doriţi să vă gândiţi la astfel de lucruri, a înţelege riscurile este primul pas pentru păstrarea siguranţei copilului dumneavoastră.

Sufocarea

Unii bebeluşi nu au bine dezvoltat reflexul care vă face să vă pară că aveţi nevoie de aer după ce v-aţi ţinut respiraţia un timp mai îndelungat. Un copil fără un bun astfel de reflex s-ar putea să nu se străduiască să respire dacă o păturică sau un alt obiect îi blochează căile respiratorii. Pentru copiii cu vârsta de până la un an, folosiţi aceste sfaturi pentru a preveni sufocarea:

• Întotdeauna adormiţi copilul cu faţa în sus, pe spate (vezi pagina 6).

• Nu puneţi în pătuţ cuverturi, perne, plăpumi pufoase, animale de pluş etc. Acele apărători moi care împiedică bebeluşul să se lovească de marginile de lemn ale patului ar putea reprezenta de asemenea şi un pericol de sufocare, deşi recomandările experţilor nu sunt niciodată clare în ceea ce priveşte acest subiect. Este îndoielnic că sunt folositoare, deşi părinţilor le place cum arată.

• Folosiţi o saltea tare. Suprafeţele moi, pufoase, cum sunt cele de lână, saltelele umplute cu fulgi sau cu apă pot bloca respiraţia unui copil mult mai uşor decât o saltea fermă, confortabilă.

• Asiguraţi-vă că salteaua se potriveşte perfect patului. Dacă între saltea şi marginea patului este un spaţiu mai mare de 2,5 centimetri, faţa copilului ar putea rămâne blocată şi copilul s-ar putea sufoca. Această problemă reprezintă o îngrijorare în special în cazul paturilor cu apă unde există un spaţiu mare între saltea şi marginea patului.

Strangularea

Bebeluşii nu au forţa şi îndemânarea să se elibereze dacă ceva se prinde în jurul gâtului lor. Iată câteva sfaturi pentru a preveni strangularea:

• Asiguraţi-vă că spaţiile dintre barele pătuţului nu sunt mai mari de 6 centimetri. Acest lucru nu constituie nici o problemă pentru un pătuţ nou cumpărat de la un producător american. Dar aveţi grijă cu pătuţurile mai vechi. Verificaţi, de asemenea, ca nici una dintre bare să nu fie slab fixată, ruptă sau cu aşchii.

• Verificaţi dimensiunile oricărei decoraţiuni decupate de la capetele pătuţului. Asiguraţi-vă că diametrul nici uneia nu depăşeşte 6 centimetri astfel încât să nu existe vreo şansă ca bebeluşul să-şi bage capul pe acolo.

• Asiguraţi-vă că stâlpii de la colţuri nu sunt mai înalţi cu mai mult de 1,5 mm decât restul pătuţului. Păturile şi alte obiecte din pânză ar putea să rămână agăţate de aceşti stâlpi şi apoi să se înfăşoare în jurul gâtului copilului. Dacă pătuţul are aceşti stâlpi sculptaţi, s-ar putea să puteţi pur şi simplu să îi deşurubaţi.

• Ţineţi jucăriile mobile care se agaţă deasupra patului la distanţă. Asiguraţi-vă că bebeluşul nu poate ajunge la ele şi înlăturaţi-le o dată ce bebeluşul poate sta în fund.

• Verificaţi lungimea corzilor. Dacă folosiţi apărători moi sau jucării ataşabile la pătuţ, asiguraţi-vă că legăturile sunt făcute astfel încât să nu permită formarea unor bucle cu diametrul de 35 centimetri sau mai mult.

• Nu aşezaţi pătuţul lângă ferestre cu perdele sau jaluzele de la care atârnă sfori. Un copil curios se poate întinde şi apuca o astfel de sfoară, încurcându-se în ea.

LISTĂ DE VERIFICAT PENTRU SIGURANŢA PĂTUȚULUI

□ Pătuţul nu se clatină (toate şuruburile şi cuiele sunt bine prinse).

□ Nu există margini ascuţite, crăpături sau piese care se pot rupe

□ Nu există stinghii sau bare lipsă, sparte sau care se mişcă. Nu trebuie să fie la mai mult de 6 centimetri distanţă una de alta.

□ Când sunt ridicate, barele trebuie să fie la cel puţin 60–65 centimetri deasupra suprafeţei pe care se află salteaua (în poziţia ei cea mai joasă). Când sunt lăsate jos, ele trebuie să fie la cel puţin 22 centimetri deasupra suportului saltelei.

□ Salteaua este bine prinsă în suport, între marginea ei şi marginea suportului nu trebuie să încapă două degete.

□ Suportul saltelei este bine prins de partea din faţă şi de cea din spate a patului.

□ Stâlpii din colţuri nu sunt cu mai mult de 1,5 mm mai înalţi decât restul.

□ Decoraţiunile decupate din partea din faţă şi din partea din spate ale patului nu sunt destul de mari pentru a permite capului copilului să rămână blocat.

□ Zăvoarele părţilor laterale sunt bine asigurate.

□ Pătuţul nu a fost fabricat înainte de anul 1975, iar în cazul în care a fost fabricat anterior acestui an, toată vopseaua originală a fost înlăturată şi înlocuită pentru a evita intoxicaţia cu plumb.

Asfixierea

Bebeluşul care încă nu poate ţine în mână o zornăitoare câteodată reuşeşte să se înece cu o varietate de obiecte incluzând nasturi, bucăţi de plastic, pietricele etc. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să presupuneţi că orice obiect aflat în raza de apucat a copilului ar putea ajunge în gura sau gâtul copilului. Iată câteva sfaturi pentru a preveni asfixierea bebeluşului:

• Nu daţi copilului jucării cu bucăţi mici care s-ar putea desprinde sau rupe, cum ar fi ursuleţi de pluş cu ochi de plastic sau maşinuţe cu roţi detaşabile. Ţineţi astfel de jucării în afara pătuţului. Orice obiect cu diametrul mai mic de 4,5 cm este suficient de mic să blocheze căile respiratorii ale copilului.

• Verificaţi ca părţile de plastic ale pătuţului să nu aibă aşchii sau asperităţi (în special bucăţele de plastic de pe barele de sus, puse pentru a împiedica bebeluşul să roadă direct lemnul).

Căderile

Bebeluşii se pot răni în cazul unei căzături sau în cazul în care cad obiecte pe ei. Iată câteva sfaturi pentru a preveni loviturile cauzate de căzături:

• Aveţi grijă unde aşezaţi pătuţul. Nu îl plasaţi lângă o bibliotecă, sub un tablou sau sub orice alt ornament care atârnă pe perete şi care ar putea cădea.

• Asiguraţi-vă că suportul pentru saltea este bine prins, altfel acesta ar putea aluneca şi cădea. Verificaţi şi asiguraţi-vă că pătuţul este bine prins, că toate cuiele sunt bine bătute şi şuruburile bine prinse.

• Ţineţi salteaua în poziţie corectă. O dată ce bebeluşul a crescut destul de mult încât stă în fund, coborâţi salteaua în poziţia cea mai joasă şi toate lucrurile de care s-ar putea agăţa. Mai devreme sau mai târziu, va cădea încercând să se caţere afară.

• Fiţi pregătiţi să realizaţi trecerea la un pat adevărat.

Odată ce copilul depăşeşte înălţimea de 85–90 centimetri sau poate ridica un picior peste barele laterale, atunci este timpul să îl treceţi la un pat normal.

Opţiuni pentru aşternuturi

Deşi aşternuturile frumoase, la modă, s-ar putea să vă ofere un sentiment plăcut, potrivirea culorilor, numele de firmă al aşternuturilor, pernelor, păturicilor nu vor însemna nimic pentru bebeluşul dumneavoastră. Ceea ce este cu adevărat important este ca materialele să fie bune şi sigure. Iată câteva considerente practice pe care să le luaţi în calcul când hotărâţi ce să luaţi – şi ce să nu luaţi:

PATURILE MAI VECHI AR PUTEA FI VOPSITE CU VOPSEA PE BAZĂ DE PLUMB

Înainte de anul 1975, majoritatea vopselelor conţineau plumb, care, ingerat, produce anemie şi probleme legate de învăţat şi de comportament. Dacă aveţi un pătuţ mai vechi, asiguraţi-vă că vopseaua a fost complet înlăturată şi înlocuită. Altfel nu folosiţi pătuţul.

• Nu sunt adeptul volănaşelor sau pernuţelor de protecţie, deoarece o dată cu creşterea cantităţii de pânză din jurul copilului cresc şi oportunităţile de sufocare şi expunere la acarienii de praf. (Acarienii de praf sunt creaturi microscopice care îşi fac casă în pânză şi covoare. Nu muşcă dar pot cauza alergii la unele persoane.) În cazul în care folosiţi pernuţe de protecţie, în momentul în care copilul dumneavoastră începe să stea în picioare, înlăturaţi-le deoarece ar putea „evada” cu ajutorul lor.

• Alegeţi materiale pe care să le puteţi spăla în mod repetat la temperaturi ridicate. Nylon-ul sau alte materiale sintetice se pot topi, putând deveni, astfel, un pericol de asfixiere.

• Culoarea albă arată grozav, dar scoate în evidenţă petele.

Dacă puteţi evita înălbitorul cu clor, vă puteţi scăpa copilul de iritaţii nedorite.

• Bebeluşii activi se freacă mult de aşternuturi, aşa că alegeţi materiale moi şi delicate.

• Majoritatea saltelelor au huse din material plastic, aşa că s-ar putea să doriţi una sau două din pânză. O husă din material mai fin este suficientă; unele groase şi moi s-ar putea să nu fie prea sigure.

• Veţi avea nevoie, de asemenea, de mai multe rânduri de cearşafuri, în funcţie de cât de des plănuiţi să spălaţi.

• Vă poate fi de folos să aveţi la îndemână câteva păturici mai mici. Acestea tind să se murdărească foarte uşor şi vă sunt de folos nu numai pentru somn, dar şi pentru când schimbaţi scutece sau ieşiţi din casă.

• Pentru copiii cu vârsta peste 12 luni, o cuvertură sau o plăpumioară poate fi suficient de confortabilă. Dar trebuie să aveţi grijă ca bebeluşul să nu se supraîncălzească, deoarece acest lucru măreşte riscul de moarte subită a sugarului (SIDS). Un sac de dormit sau o pătură subţire este de obicei de ajuns, în afara cazului în care la dumneavoastră în casă este mai răcoare.

• Pernele nu sunt considerate sigure în pătuţul bebeluşului până după vârsta de un an, când orice risc de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului a trecut.

PATURI DUBLE Şl PATURI SUPRAPUSE

Când copilul este gata să se mute din pătuţul pentru bebeluşi – de obicei acest lucru se întâmplă în jurul vârstei de 18–36 de luni – aveţi o mulţime de opţiuni. Unele pătuţuri sunt astfel fabricate încât pot fi transformate în paturi pentru copii ceva mai mari; sau puteţi cumpăra unul nou. Aţi putea fi tentat să treceţi direct la un pat suprapus (vă rog să vă uitaţi la secţiunea despre aceste paturi de la pagina 68, pentru a afla de ce aceasta nu este cea mai bună idee) sau, ca majoritatea oamenilor, aţi putea trece direct la un pat dublu.

Paturi pentru copilaşi versus paturi duble

Paturile pentru prichindei nu sunt absolut necesare dar au farmecul lor. Până în momentul în care va fi destul de mare încât să treacă la un pat normal, copilul ar putea fi încântat de un pat care să arate ca Arca lui Noe sau ca o maşină de curse – doar două din modelele existente în momentul de faţă pe piaţă. Deşi astfel de design-uri pot fi distractive, un pat care nu are o anumită temă este mai flexibil. Un pat simplu poate permite imaginaţiei copilului, ajutată de o recuzită adecvată, cum ar fi cearşafuri şi perne, să îl transforme în orice îşi doreşte, de la un fort în Vestul Sălbatic până la o rachetă cosmică sau un vapor cu pânze.

Paturile pentru copilaşi au şi câteva atuuri în favoarea lor. Ocupă mai puţin spaţiu decât un pat dublu, lucru folositor dacă spaţiul este o problemă în camera copilului. De asemenea, puteţi folosi un timp vechile aşternuturi şi vechea saltea, ceea ce este convenabil, iar faptul că este în continuare înconjurat de aşternuturile familiare i-ar putea uşura tranziţia. Multe astfel de paturi sunt livrate cu bare laterale, reducând riscul ca bebeluşul să cadă. Chiar dacă nu au astfel de laterale, paturile sunt joase, astfel încât vă faceţi mai puţine griji în ceea ce priveşte căzăturile.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Prichindelul nostru se lupta cu noi când venea ora culcării. Singurul lucru la care mă puteam gândi era că el îşi spunea în gând ‘oh, nu mai sunt un bebeluş, şi poate că nu îmi place toată treaba asta cu crescutul’. Menţineţi-vă pe poziţii – merită efortul. Independenţa este unul dintre lucrurile care oferă cele mai mari recompense dintre cele pe care îi putem învăţa pe copiii noştri.”

— chelsea, pe site-ul DRSPOCK.COM

Pe de altă parte, deoarece copilul dumneavoastră creşte mai mare decât patul, va trebui oricum să îl mutaţi într-un pat dublu în viitorul nu prea îndepărtat. Acest lucru ar putea face ca patul pentru copii mici să nu îşi justifice costul. Dacă vă îngrijorează pericolul căzăturilor puteţi cumpăra bare laterale care să se potrivească pe paturi duble – asiguraţi-vă doar că sunt bine prinse şi că nu există un spaţiu prea mare între ele şi marginea patului în care copilul dumneavoastră ar putea rămâne prins. Puteţi pune, ca măsură de siguranţă, salteaua dublă direct pe podea.

Indiferent de tipul de pat ales, încercaţi să limitaţi numărul animalelor de pluş cu care copilaşul împarte patul. La această vârstă, riscul de sufocare este foarte redus, dar dacă alergiile sau astmul bronşic sunt frecvente în familia dumneavoastră, animalele de pluş sunt grozave ca adăpost pentru acarienii de praf, una dintre cele mai comune surse alergenice.

Paturile suprapuse

Acest tip de paturi sunt de obicei pentru copiii mai mari, dar s-ar putea să vă gândiţi să luaţi unul pentru copilaşul dumneavoastră. Vă rog, mai gândiţi-vă o dată. Paturile sunt grozave pentru copii şi pot ocupa mai puţin spaţiu, dar sunt şi foarte periculoase. În fiecare an sunt raportate mii de astfel de accidentări datorate paturilor suprapuse. Copiii se rostogolesc de pe ele şi îşi rup mâinile. Cad de pe scară. Rămân blocaţi între patul superior şi perete. Au existat chiar cazuri în care patul de sus s-a prăbuşit, cu rezultate fatale. Probabil, cel mai bun sfat în ceea ce le priveşte este să le evitaţi pe cât posibil.

Dacă vă place ideea existenţei unui alt pat în cameră pentru nopţile dormite acolo de alţi copii, poate un pat extensibil (în care un al doilea cadru şi saltea se potrivesc sub primul şi se pot trage afară la nevoie) este o opţiune mai sigură.

ALTE ACCESORII PENTRU DORMIT

Ţarcurile de joacă fixe sau portabile

Aceste invenţii grozave oferă o suprafaţă sigură în care bebeluşii (şi copiii mici) se pot juca şi dormi. Toate regulile de siguranţă pentru pătuţuri trebuie aplicate şi ţarcurilor. De exemplu, trebuie să vă asiguraţi că salteaua se potriveşte şi că nu este prea moale, să evitaţi pernele moi şi alte posibile pericole de sufocare (până în jurul vârstei de 12 luni, când dispare riscul de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului), să vă asiguraţi că nu există corzi sau bucle în care s-ar putea prinde etc. Pentru ţarcurile mai mari, cu plase laterale, acestea nu ar trebui să aibă ochiurile mai mari de 0,8 centimetri în diametru (astfel încât bebeluşul să nu poată prindă un nasture sau un alt obiect mic în ele), şi materialul din care sunt confecţionate să nu aibă nici o ruptură. Nu toate ţarcurile sunt la fel de sigure. Înainte de a cumpăra unul, verificaţi dacă vreun model a fost retras de pe piaţă. Puteţi face această verificare pe site-ul internet www.cpsc.gov.

Jucăriile pentru pătuţ

Bebeluşii petrec un timp destul de îndelungat în pat treji, aşa că este bine să aibă cu ce să se distreze. O jucărie colorată poate menţine treaz interesul unui copil pentru câteva ore. În mod evident, din punctul său de vedere, o jucărie agăţată chiar deasupra lui pare mai interesantă privită de dedesubt decât din lateral, aşa că apreciaţi-o corespunzător. Pentru bebeluşii mai mari, jucăriile pentru pătuţ, care pot avea o serie de imagini interesante sau cu texturi diferite, cu butoane şi manete, scot sunete când sunt apăsate etc., sunt foarte apreciate.

Când alegeţi o jucărie de agăţat (sau alte jucării ataşabile de pătuţ) aveţi grijă ca sforile să nu fie mai lungi de câţiva centimetri (dacă pot forma o buclă de cel puţin 35 de centimetri, reprezintă un pericol de strangulare). Asiguraţi-vă că jucăria se ataşează ferm cu cleme, sfori sau chingi astfel încât să nu poată cădea pe bebeluşul dumneavoastră. Iar când bebeluşul a împlinit vârsta de cinci luni sau se poate ridica, cel mai bine este să înlăturaţi orice astfel de jucărie.

Bebeluşilor le place să privească. Dacă nu folosiţi pernuţe de protecţie pentru pătuţ, bebeluşul va putea privi prin cameră atunci când stă întins pe spate – o altă sursă de divertisment. Unora le place să se privească în oglindă (cumpăraţi una care nu se poate sparge, găsiţi în magazinele pentru bebeluşi). Nu vor şti cine este „celălalt” copil până în jurul vârstei de 18 luni. Dacă bebeluşului îi plac fotografiile alb-negru cu contrast ridicat este foarte bine, dar nu există nici un motiv să credeţi că îl face mai inteligent. Şi am văzut unii bebeluşi înconjuraţi de poze, oglinzi, jucării şi zornăitori încât păreau copleşiţi. Unul sau două obiecte interesante reprezintă tot ce au nevoie sau de cât se poate bucura la un singur moment un bebeluş.

Până la vârsta de trei-patru luni, majoritatea bebeluşilor şi-au descoperit mânuţele şi picioarele, precum şi alte părţi ale corpului. Pentru un timp, „jucăria” preferată va fi el însuşi.

Pe la cinci sau şase luni, o dată ce reuşesc să se întindă, pot apuca şi da drumul, vor fi captivaţi de zdrăngănitoare, mici animale din pluş, cărţi cu paginile din material textil sau carton. Este cel mai bine să nu puneţi în pătuţ perne sau animale de jucărie mari şi moi. De ce să riscaţi? Până în jurul vârstei de 12 luni aceste obiecte măresc riscul de apariţie a sindromului de moarte subită a sugarului, iar după aceea, jucăriile mari pot deveni baza pentru „evadările” unui copil mai aventuros. (În cazul în care folosiţi pernuţe de protecţie la pătuţ, îndepărtaţi-le în momentul în care copilul se poate ridica tocmai din aceleaşi motive.)

Lumina de veghe

Veiozele de veghe ce se introduc direct în priză par utile şi simplu de utilizat, dar ele pot deveni periculoase. O dată ce bebeluşul poate merge de-a buşilea, el şi-ar putea face drum până la priză şi să tragă de o astfel de veioză, putându-se electrocuta sau arde. Dacă optaţi pentru alte tipuri de lumini, de exemplu o lampă mică ce luminează cu intensitate redusă pusă pe o noptieră sau pe o masă – aveţi grijă deoarece copilaşul poate trage de cablu, dărâmând-o. Ambele tipuri sunt cunoscute a produce incendii, de obicei după ce becul a venit în contact cu un material textil sau o hârtie.

Instalarea unui comutator de faze pentru lustra din tavan sau să lăsaţi lumina de pe hol aprinsă şi uşa deschisă reprezintă opţiuni mai sigure. Cu toate acestea, dacă vă hotărâţi să folosiţi o lampă de veghe, există câteva lucruri de care trebuie să ţineţi seama pentru a o face mai puţin periculoasă. Dacă folosiţi una dintre cele care se bagă direct în priză, instalaţi-o într-o priză de perete care este situată mai sus şi la care copilul nu poate ajunge. Dacă folosiţi o lampă cu cordon, treceţi-l prin spatele unei piese de mobilier mai grea astfel încât copilul să nu îl poată trage. Oricare dintre tipuri folosiţi, ţineţi-le departe de draperii, aşternuturi şi alte materiale inflamabile.

Căutaţi modelele care să poarte iniţialele unui centru de testare (de exemplu, „UL” de la Underwriters Laboratories în SUA.) Aţi putea, de asemenea, să folosiţi noile minibecuri cu neon în locul clasicelor becuri.

Muzică, vibraţii şi „zgomot alb”

Unii bebeluşi par a adormi mai uşor dacă există un zgomot de fond sau „zgomot alb”. Pentru nu foarte mulţi bani puteţi cumpăra un generator de „zgomot alb”. Sau puteţi porni radioul sau televizorul pe un canal unde nu este nici un program şi să lăsaţi volumul scăzut. Se face reclamă la vibratoare ataşabile de pat care i-ar ajuta pe copiii cu colici să doarmă mai bine, creând o senzaţie asemănătoare cu mersul în maşină, dar să nu credeţi afirmaţiile de genul că ar fi fost dovedite ştiinţific. Pe de altă parte, este destul de inofensiv. Muzica în surdină ar putea avea acelaşi efect. Dar aveţi grijă dacă bebeluşul se obişnuieşte să adoarmă cu aceste sunete sau senzaţii, căci va avea nevoie de ele de fiecare dată când trebuie să adoarmă atât la ora de culcare, cât şi în momentul când se trezeşte în timpul nopţii.

CAPITOLUL 2
Alimentația

„În primul an de viaţă, suptul reprezintă pentru bebeluş cea mai mare fericire. Sugarul îşi formează primele impresii proprii despre viaţă după modul în care decurge alăptarea şi primele idei despre lumea înconjurătoare după persoana care îi dă să mănânce.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

Când vorbim despre alimentaţia unui copil, se ştie că nu există o singură cale spre succes. În urmă cu 100 de ani, femeile erau învăţate să îşi hrănească bebeluşii conform unui program fix. În urmă cu 50 de ani, specialiştii au început să promoveze ideea hrănirii la cerere. Astăzi, noi înţelegem că diferiţi copii au nevoi diferite. Cheia către succes nu este o regulă generală pentru toţi ci o abordare flexibilă care se poate modifica astfel încât să se potrivească fiecărui copil şi fiecărei familii.

Alimentaţia cu succes este un parteneriat. Cu un nou-născut, partea dumneavoastră din „înţelegere” constă în a oferi copilului un sân sau un biberon, în a-l ajuta să stea confortabil când mănâncă, a-l ajuta să eructeze când este nevoie, a se opri când este sătul. Partea copilului constă în a transmite semnale clare pentru atunci când îi este foame sau este sătul, şi să vă lase să înţelegeţi ce merge şi ce nu. Chiar şi bebeluşii foarte mici sunt pricepuţi în a comunica această informaţie crucială prin limbajul corpului şi prin comportament. Fiind atenţi la acest feed-back, veţi învăţa încetul cu încetul să faceţi micile ajustări de moment ce vor face ca momentul hrănirii să pară un dans bine repetat. Bineînţeles că nu întotdeauna merge aşa de uşor. Câteodată feed-backul este că „primiţi” hrana înapoi. Acest lucru înseamnă că bebeluşul a mâncat prea mult o dată.

Ca şi în cazul somnului, un „mâncăcios” îşi poate face părinţii să se simtă foarte competenţi. Un copil care are cicluri de foame mai puţin regulate, care reacţionează intens la disconforturi fizice (cum ar fi gazele intestinale) sau care are sensibilităţi alimentare sau alte afecţiuni cronice ar face şi pe cel mai încrezător părinte să se simtă ca un ratat, pentru că, înainte de toate, fiind cea mai elementară dintre nevoi, alimentaţia stă la baza relaţiei dintre părinte şi copil. Dar atunci când devine scopul principal – modul principal prin care un părinte îşi exprimă dragostea sau oferă confort – rezultatul poate fi un copil supraponderal sau chiar obez. Dar dumneavoastră doriţi ca bebeluşul să se bucure de hrană, dar, la fel de bine, doriţi să aibă şi alte interese.

Scopul acestui capitol este să vă prezinte toată gândirea actuală în ceea ce priveşte acest subiect de importanţă vitală, de a vă ajuta să faceţi alegerile potrivite pentru familia dumneavoastră, de la prima mare decizie pe care trebuie să o luaţi – alegerea dintre alăptatul la sân şi biberon – şi până la alcătuirea unei strategii de alimentaţie pentru un copil în vârstă de trei ani. Pe măsură ce vă hrăniţi copilul din stadiul de nou-născut până când se face mare, ţineţi minte că unul dintre cele mai importante lucruri despre alimentaţia sănătoasă este că aceasta vă face să vă simţiţi bine. Distraţi-vă!

Bazele nutriţionale

Înainte de a începe să vorbim despre cum să vă hrăniţi bebeluşul, aş vrea să petrec câteva momente explicându-vă cu ce o să-l hrăniţi. Atunci când veţi înţelege câteva lucruri despre fundamentele nutriţiei sănătoase, veţi fi mai capabili să alcătuiţi o dietă sănătoasă pentru copilul dumneavoastră şi să o ajustaţi după nevoile lui schimbătoare pe măsură ce creşte.

O dietă sănătoasă conţine mulţi nutrienţi

Cărămizile de bază ale nutriţiei sunt proteinele, carbohidraţii (glucidele), grăsimile (lipidele), vitaminele, mineralele şi apa. Proteinele se găsesc în carne, ouă şi peşte, şi, de asemenea, în multe vegetale (în special legume) şi în produsele din cereale integrale. Carbohidraţii – zaharurile şi amidonul – provin, în general, din fructe, legume, cereale şi din alte surse vegetale. Grăsimile provin atât din surse animale, cât şi din plante. Grăsimile animale sunt mult mai probabile să contribuie la apariţia afecţiunilor cardiace, accidentului vascular cerebral şi altor boli înrudite, şi doar produsele de origine animală conţin colesterol.

Proteinele, carbohidraţii şi grăsimile furnizează energie sub formă de calorii, dar gram pe gram, grăsimile furnizează cam dublul energiei eliberate fie de proteine, fie de carbohidraţi. (Desigur, dietele sărace în grăsimi nu sunt neapărat sărace în calorii; 60 de grame de carbohidraţi îngraşă la fel de mult ca 30 de grame de grăsimi.) Vitaminele şi majoritatea mineralelor sunt substanţe necesare doar în cantităţi mici pentru o viaţă sănătoasă.

Cu toate acestea, copiii în creştere au nevoie de o cantitate relativ mare din două minerale: calciu şi fier, deoarece acestea sunt ingrediente fundamentale pentru oase, muşchi, sânge şi creier.

În primele şase luni de viaţă, dietele bazate pe lapte de sân sau lapte praf asigură un echilibru sănătos al acestor nutriente. După această perioadă, bebeluşii învaţă să consume o varietate crescândă de alimente şi încep să aibă preferinţe. Până în jurul vârstei de doi ani, dieta sănătoasă a unui copil se aseamănă cu dieta sănătoasă a unui adult, cu componente din toate grupele, multe legume şi cereale integrale, cantităţi relativ moderate de proteine şi carbohidraţi, şi relativ puţine grăsimi.

Cu aceste linii largi de ghidare, există mult spaţiu pentru varietate. Copiii se pot dezvolta având diete vegetariene, şi chiar diete din care lipsesc complet produsele lactate, dacă sunt atent planificate să compenseze necesarul de nutrimente din alte surse. (De fapt, există chiar unele dovezi cum că astfel de diete ar oferi beneficii nutriţionale pe termen lung.) Pe de altă parte, există îngrijorări în legătură cu faptul că prea mulţi copii americani consumă aşa-numita „junk food”, bogată în zahăr, sare şi grăsimi procesate, şi fac prea puţine exerciţii fizice. Rezultatul acesteia este creşterea numărului de persoane supraponderale şi afectate de diabet zaharat, fiind o preocupare şi îngrijorare naţională în Statele Unite.

Controalele medicale regulate vă asigură că bebeluşul dumneavoastră este bine hrănit

Scopul principal al hrănirii este, bineînţeles, să aveţi un copil sănătos din punct de vedere fizic. În general, doriţi un copil care creşte normal, are multă energie, se bucură de viaţă şi are scaune normale. S-ar putea să vă pară uşor să vă daţi seama dacă bebeluşul dumneavoastră se încadrează în această imagine, dar, de fapt, acest lucru poate fi surprinzător de dificil.

Aceasta se întâmplă datorită faptului că vă vedeţi copilul zi de zi şi, astfel, vă este greu să observaţi schimbări minime, care se acumulează în timp. Ca un rezultat al acestui lucru, bebeluşii ar putea fi destul de mult peste sau sub greutatea normală fără ca părinţii lor grijulii şi implicaţi în creşterea lor să observe.

Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să vă supravegheaţi atent copilul. Dar pe lângă acest lucru, este bine să aveţi şi o părere obiectivă din exterior din când în când. Cea mai bună cale de a şti dacă primeşte o alimentaţie corespunzătoare este vizita la medic pentru controale regulate. Medicul copilului dumneavoastră are trei instrumente de măsurat, care sunt vitale pentru a observa creşterea, instrumente de care dumneavoastră, probabil, nu dispuneţi acasă: un cântar precis, o placă pentru măsurarea copilului cât stă întins şi un stadimetru, pentru măsurarea înălţimii la verticală. (Stadimetrul este unul dintre acele beţe verticale de măsurat, prevăzut cu o bară orizontală ce se poziţionează pe creştetul copilului). Cealaltă unealtă necesară este un set de tabele cu indici de creştere. Cu ajutorul acestora, doctorul vă poate spune dacă bebeluşul sau copilul dumneavoastră se află în rata normală de creştere pentru greutate şi înălţime (de multe ori numită şi curba de creştere) şi, chiar mai important, vă poate arăta dacă evoluţia creşterii copilului este normală.

Semnul unei creşteri normale, sănătoase este în funcţie de staţionarea mai mult sau mai puţin timp la acelaşi nivel, raportat la alţi copii de aceeaşi vârstă şi sex. De exemplu, un băiat în vârstă de 9 luni, care cântăreşte 8 kilograme este în percentila 10 pentru vârsta sa; aceasta înseamnă că 10% dintre băieţii de vârsta sa cântăresc mai puţin decât el, iar 90% cântăresc mai mult. Dacă acelaşi băiat la vârsta de 1 an cântăreşte 9 kilograme, el se află tot în percentila 10. Aceasta înseamnă o creştere sănătoasă. El este mai slăbuţ, dar se menţine pe propria curbă de creştere corespunzătoare şi este foarte probabil, de asemenea, că mănâncă bine.

Doctorii se bazează şi pe examinările fizice pentru a determina starea nutriţională a copilului. Ei examinează tegumentele, părul şi unghiile, dezvoltarea musculaturii şi aspectul şi comportamentul general. Pentru a detecta deficienţa de fier, între 6 şi 12 luni se face un test de sânge. Aceste teste se indică doar dacă există vreun motiv specific de îngrijorare.

Alimentația şi creşterea la diferite vârste

Pe măsură ce copilul creşte, problemele apărute se schimbă.

La început, dumneavoastră şi copilul dumneavoastră trebuie să dezvoltaţi un parteneriat în ceea ce priveşte alăptatul la sân sau, dacă vă decideţi să folosiţi biberonul, s-ar putea să fie nevoie să experimentaţi până veţi găsi formula potrivită. Şi tocmai când aţi reuşit să stabiliţi aceste baze va fi timpul să vă treceţi bebeluşul pe alimente solide, fapt ce aduce o rutină cu totul nouă. Şi mai există şi probleme legate de dezobişnuitul de biberon şi ceea ce vor părea mereu schimbătoare preferinţe şi refuzuri faţă de alimente. Înţelegând în ce fel creşterea şi dezvoltarea copilului dumneavoastră afectează obiceiurile legate de hrană, ar putea să facă întregul proces mai puţin misterios şi vă va ajuta să vă descurcaţi cu problemele ce vor apărea, mai mult ca sigur, pe parcurs.

NOU-NĂSCUTUL

Majoritatea bebeluşilor nu se hrănesc bine în primele zile. Unui copil alăptat la sân s-ar putea să îi ia câteva zile pentru a-şi da seama cum să prindă de mamelon şi să sugă, iar un nou-născut căruia i se dă un biberon, s-ar putea să ia câteva înghiţituri, după care să îşi piardă interesul şi să adoarmă la loc.

În primele şapte până la zece zile de viaţă, nu este neobişnuit ca un bebeluş să piardă puţin în greutate – până la 5–10% din greutatea pe care a avut-o la naştere – înainte de a începe să ia în greutate. Copiii născuţi la termen se nasc cu destule rezerve de grăsime şi lichide astfel încât să treacă cu bine prin această perioadă iniţială. Un nou-născut prematur s-ar putea să nu aibă toate aceste rezerve, şi astfel ar avea nevoie de o supraveghere mai atentă pentru a nu se deshidrata.

În jurul vârstei de 5–10 zile, un bebeluş ar trebui să înceapă să crească cu aproximativ 30 g pe zi. Acesta este cel mai accelerat ritm de creştere al unui copil sănătos din momentul în care a părăsit uterul. Un bebeluş care cântăreşte mai mult la naştere, s-ar putea să crească la început mai puţin, în timp ce unul care se naşte cu o greutate mai mică s-ar putea să crească ceva mai repede în timp, până când îşi atinge potenţialul genetic. Cu un spor de 30 g pe zi, un copil creşte cam 300–400 g pe săptămână.

Cam pe la 3 luni, ritmul încetineşte, ajungând la 60 g la fiecare 3 zile. Chiar şi aşa, la 4 luni, majoritatea copiilor şi-au dublat greutatea de la naştere.

De la naştere până la vârsta de 6 luni, bebeluşii nu au nevoie de alimente solide. Ei pot creşte foarte bine cu laptele de mamă sau cu formule de lapte bogate în fier (vezi paginile 83–119, pentru informaţii despre: avantajele şi dezavantajele fiecărei metode). Unii părinţi consideră că dacă încep mai devreme cu alimente solide, aceasta îl va ajuta pe copil să doarmă mai bine noaptea, dar cercetările efectuate în acest sens nu au susţinut această idee. Mulţi bebeluşi sunt capabili să consume alimente solide încă de la vârsta de 3 luni sau chiar mai devreme. Dar un start timpuriu nu pare să prezinte nici un avantaj real, crescând însă şansele ca bebeluşul să devină supraponderal. Copiii supraponderali, după cum ştim acum, cresc şi vor deveni adulţi supraponderali, cu toate problemele de sănătate pe care le implică acest lucru. De asemenea, bebeluşii care consumă alimente solide, au scaune abundente şi urât mirositoare.

DE LA VÂRSTA DE PATRU LA DOUĂSPREZECE LUNI

Vârsta de patru luni este o vârstă de cumpănă din multe motive. Este momentul în care bebeluşii încep să doarmă întreaga noapte, iar perioada plânsului nou-născutului şi a colicilor este, în mare parte, depăşită. Un bebeluş în vârstă de 4 luni îşi poate ţine capul drept, atâta timp cât şi corpul îi este susţinut. Vederea i se îmbunătăţeşte astfel încât devine mai interesat de oamenii şi obiectele din cameră, şi nu doar de cele din imediata lui apropiere. Din punct de vedere nutriţional, este perioada când majoritatea părinţilor încep să introducă alimentele solide în alimentaţia copilului lor.

Bebeluşii mici au un răspuns reflex la introducerea lucrurilor solide în gura lor: au tendinţa să le elimine împingându-le cu limba. Pentru majoritatea, acest reflex începe să dispară în jurul vârstei de trei sau patru luni. Înainte de această vârstă, dacă încercaţi să îi daţi alimente solide, nu faceţi decât un lucru inutil. Chiar dacă mulţi părinţi încep devreme introducerea alimentelor solide, bebeluşii nu au nevoie de ele decât după vârsta de 6 luni. Academia Americană de Pediatrie recomandă laptele de sân ca singurul aliment în primele şase luni de viaţă. Formulele comerciale pot oferi de asemenea nutriţia necesară.

Dacă începeţi să hrăniţi bebeluşul cu alimente solide la patru, cinci sau şase luni, nu va conta probabil în final.

Hrana solidă are avantajele sale. Cerealele pentru bebeluşi reprezintă o sursă bună de fier, care este un element esenţial nu doar pentru sinteza sângelui, dar şi pentru creier şi alte ţesuturi. Alimentele solide conţin mai multe calorii într-un volum mai mic, lucru care este un adevărat avantaj pentru un copil a cărui nevoie energetică creşte mai repede decât stomacul său. Bebeluşilor care încep mai târziu de şase luni, câteodată le este mai greu să se adapteze la diferitele gusturi şi consistenţe, astfel că să înveţe mai târziu să mănânce poate fi ceva mai dificil.

În această perioadă, bebeluşii cresc încă într-un ritm foarte rapid, deşi nu la fel de rapid ca în primele trei luni. Un copil normal îşi dublează greutatea de la naştere până la 4 luni şi şi-o triplează până la 12 luni.

DE LA VÂRSTA DE UN AN LA TREI ANI

Până la vârsta de un an, copilul dumneavoastră îşi poate satisface nevoile nutriţionale cu laptele mamei sale sau cu o formulă de lapte. Dar pe măsură ce hrana solidă devine o parte din ce în ce mai importantă a dietei, îngrijorările legate de nutriţie tind să se înmulţească. Dietele multor copii mici sunt sărace în fier, calciu şi fibre. Îngrijorările în ceea ce priveşte sursele de hrană – şi câtă mâncare este consumată – sunt foarte des întâlnite în această perioadă. Dar al doilea an de viaţă al copilului poate fi şi o perioadă în care descoperă o gamă largă de lucruri care îi plac şi începe să îşi formeze obiceiuri de hrănire sănătoase, care îi vor servi de-a lungul vieţii.

Copiii mici pot mânca aproape orice – şi dacă le veţi oferi şansa, probabil că aşa vor face. Aveţi grijă la mâncărurile cu care se pot îneca. Acestea includ orice conţine alimente mici, tari sau rotunde, şi orice se sfărâmă în bucăţi ce ar putea rămâne blocate în căile aeriene ale copilului. De exemplu, bananele nu prezintă pericol, în schimb strugurii sunt riscanţi, dacă nu îi tăiaţi în două. (Pentru o listă corespunzătoare, vezi pagina 125). Riscurile sufocării cu alimente nu dispare niciodată, dar copiii în vârstă de 5–6 ani sunt mai atenţi să mestece alimentele, fiind astfel capabili să consume în siguranţă mâncărurile obişnuite.

Undeva între 9 şi 14 luni, creşterea încetineşte pentru majoritatea bebeluşilor, astfel încât cresc cu 30 g la aproximativ 4 zile – o pătrime faţă de perioada de nou-născut. În acelaşi timp, multora le scade şi pofta de mâncare, motiv pentru care mulţi părinţi se îngrijorează. Dacă observaţi acest lucru la copilaşul dumneavoastră, este foarte uşor să cădeţi în plasa de a vă forţa copilul să mănânce mai mult pentru că nu mai creşte. Din nefericire, copilaşii, fiind ceea ce sunt, există foarte multe şanse ca să se opună încercării dumneavoastră de a controla ce mănâncă şi vor mânca de fapt mai puţin.

O idee mai bună ar fi mai degrabă să întrebaţi medicul copilului dumneavoastră. Dacă prichindelul creşte bine, s-ar putea să vă mai relaxaţi în privinţa alimentaţie lui. Cel mai bine este să evitaţi „luptele pentru putere” pe care, oricum, nu le puteţi câştiga. Există mai multe moduri în care puteţi să vă descurcaţi cu un copil dificil, pe care le voi discuta în continuare, dar nici una nu include să vă forţaţi sau să vă păcăliţi copilul să mănânce când nu îi este foame.

Alăptatul la sân

Există femei care nici nu se gândesc de două ori când vine vorba de alăptat – sunt absolut sigure că doresc să îşi alăpteze la sân bebeluşul. Altele sunt sigure că cel mai bun lucru pentru ele este hrănitul cu biberonul şi nici nu iau în considerare alăptatul. Dar majoritatea se gândesc mult înainte de a lua o decizie. Dacă vă aflaţi în această situaţie, veţi avea nevoie de mai multe informaţii despre acest subiect. Scopul acestei secţiuni nu este de a vă impune alăptatul la sân sau hrănirea cu biberonul, ci de a vă ajuta să alegeţi soluţia cea mai potrivită pentru dumneavoastră.

Avantajele alăptatului la sân pentru copii şi pentru mame

Nu există nici o îndoială că din punct de vedere nutriţional, laptele de mamă este superior formulei comerciale. Toate femelele de mamifere secretă lapte, dar reţeta, ca să zic aşa, diferă de la specie la specie. Laptele femeilor este bun pentru copiii umani, iar laptele de vacă este hrana perfectă pentru viţeluşi.

De fapt, copiii hrăniţi direct cu lapte de vacă tind să se îmbolnăvească grav. Proporţiile nutrienţilor sunt total greşite. Pentru a face laptele de vacă acceptabil pentru bebeluşi, acesta trebuie să fie procesat pentru a i se schimba conţinutul în grăsimi, proteine, fier şi sare. Rezultatul este laptele praf. Bebeluşii sunt capabili să digere laptele praf destul de bine, dar acesta tot nu se poate compara cu cel al mamei.

Laptele uman conţine exact cantitatea de proteine, grăsimi, carbohidraţi şi sare de care are nevoie un bebeluş. Există şi multe alte beneficii.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Când am alăptat prima oară, prima săptămână am plâns continuu deoarece nu reuşeam să-mi dau seama dacă bebeluşul meu mănâncă destul. Fiul meu, şi sânii mei, nu făceau absolut nimic din ceea ce îmi spuseseră prietenii şi familia că ar trebui să facă. A durat ceva timp, dar cu fiecare zi care trecea, lucrurile s-au îmbunătăţit. Le doresc noilor mămici mult noroc şi ţineţi minte că peste o lună veţi avea un nou motiv de îngrijorare şi îl veţi uita pe cel de astăzi. Nu este niciodată plictisitor.”

— evesmom, pe site-ul DR.SPOCK.COM

• Protecţie împotriva infecţiilor. Laptele de sân ar putea ajuta bebeluşul să lupte împotriva unor infecţii obişnuite care provoacă diaree şi vomă, cât şi împotriva infecţiilor urechii, nasului, sinusurilor şi plămânilor. Cercetările nu au arătat de cât timp este nevoie ca mama să-şi alăpteze copilul pentru a-i oferi aceste beneficii, dar, mai mult ca sigur, chiar şi perioade scurte oferă o parte din aceste avantaje. De fapt, deşi mai mult este mai bine, primele săptămâni şi luni sunt cele mai importante.

• Protecţie împotriva alergiilor alimentare. Expunerea la factori alergeni de timpuriu în viaţă reprezintă una dintre cauzele principale ale alergiilor. Mulţi bebeluşi devin alergici la proteinele din laptele praf de vacă sau soia. Dar alergiile la laptele de mamă nu există. Unii cercetători consideră că bebeluşii hrăniţi timp de 6 luni sau mai mult doar cu laptele mamei au o rată a alergiilor mai mică şi la alte alimente.

• Risc mai scăzut de obezitate. Bebeluşii hrăniţi la sân tind să fie mai supli decât cei hrăniţi cu biberonul, în special în a doua jumătate a primului an de viaţă. Unii experţi consideră că aceştia au şanse mult mai scăzute de a deveni obezi mai târziu.

• Risc mai scăzut de diabet zaharat. Conform unor studii, copiii alăptaţi la sân ar putea avea mai puţine şanse să sufere de boli autoimune, care apar atunci când sistemul imunitar atacă propriul corp. Printre acestea se numără diabetul juvenil, scleroza multiplă şi două afecţiuni grave care afectează intestinele: boala Crohn şi colita ulcerativă.

• Îmbunătăţirea dezvoltării intelectuale (IQ mai ridicat). Mai multe studii au arătat că bebeluşii hrăniţi la sân au dezvoltat un IQ mai ridicat. Dar votul ştiinţific nu a fost încă dat pentru că nu se ştie cu siguranţă dacă chiar laptele este responsabil de această diferenţă. Laptele de mamă conţine, într-adevăr, substanţe care ajută la dezvoltarea creierului, pe care formulele de lapte nu le conţin. Capacitatea laptelui de mamă de a ajuta la dezvoltarea creierului ar putea fi cea mai importantă pentru bebeluşii născuţi prematur care au riscul de a avea probleme legate de învăţare mai târziu.

De asemenea, şi mamele au beneficii

Bebeluşii nu sunt singurii care beneficiază de pe urma alăptării. Există şi multe avantaje sănătoase pentru mamele care alăptează. Acestea includ:

• Pierderea în greutate. Alăptatul consumă multe calorii, ajutând mămicile să revină mult mai repede la greutatea pe care o aveau înainte de sarcină.

• O mai rapidă micşorare a uterului, cu sângerare mai scăzută. În timpul alăptării, creierul secretă un hormon numit oxitocină, care are multe efecte pozitive: determină uterul să se contracte şi, astfel, să sângereze mai puţin, în timp ce organismul dumneavoastră, îşi revine după naştere.

Întrebare: Laptele de mamă conţine toţi nutrienţii necesari copilului meu la începutul vieţii?

Răspuns: Laptele de mamă este singurul care conţine tot ce are nevoie copilul dumneavoastră în primele 6 luni de viaţă, cu o excepţie: bebeluşii cu pielea închisă la culoare sau cei care sunt puţin expuşi la soare ar trebui să primească suplimente de vitamina D, prescrise de medic. După vârsta de 6 luni s-ar putea să aibă nevoie de fluor picături (vezi pagina 120). De asemenea, ar putea avea nevoie de suplimente cu fier; adăugarea de alimente bogate în fier, de exemplu cereale pentru bebeluşi, ar putea rezolva acest lucru important.

• Beneficii psihologice. Oxitocina produce, de asemenea, stări de fericire şi împăcare, sentimente pe care multe mame le trăiesc în timpul alăptatului. (Probabil că nu este o coincidenţă că oxitocina este eliberată şi în timpul orgasmului).

• Rolul anticoncepţional. În timp ce mamele alăptează, hormonii eliberaţi au efect anticoncepţional pentru cel puţin 6 luni. Efectul nu este însă garantat 100% astfel încât este recomandată folosirea şi a altor metode anticoncepţionale.

• Risc mai scăzut de apariţie a cancerului. Femeile care alăptează ar putea, de asemenea, avea o şansă mai mică de a se îmbolnăvi de cancer de sân sau de ovare.

Argumente practice pro şi contra

Un avantaj al laptelui de mamă pe care nu mulţi îl iau în considerare este reprezentat de costuri. Cheltuielile cu laptele praf în primele 12 luni se ridică până la aproximativ 800 de dolari (în SUA). Mamele care alăptează trebuie doar să mănânce mai mult decât normal, dar costurile estimate sunt de doar 400 de dolari pe an. Aşa că aceasta înseamnă economii serioase.

Un alt avantaj de la sine înţeles este acela că laptele de mamă este tot timpul disponibil. Nu va trebui ca în toiul nopţii să staţi în mijlocul bucătăriei preparând biberonul. Dacă vă mulgeţi pentru a utiliza mai târziu laptele, tot va trebui să curăţaţi biberoane şi tetine, dar cu mult mai puţine decât în cazul în care aţi folosi exclusiv biberonul. Când plecaţi de acasă nu trebuie să luaţi provizii de biberoane, tetine şi lapte praf. Şi nici nu trebuie să vă faceţi griji că bebeluşul se va îmbolnăvi de la apa folosită la dizolvarea laptelui praf.

Există, bineînţeles, şi dezavantaje ale alăptatului. Cu excepţia cazului în care puteţi fi cu bebeluşul dumneavoastră 24 de ore din 24, un lux pe care din ce în ce mai puţine mămici şi-l permit, trebuie să vă mulgeţi pentru a menţine secreţia de lapte. Acest lucru nu este dificil, dar necesită echipament special (vezi pagina 136). Dacă sunteţi la serviciu, va trebui să găsiţi un loc în care să fiţi singură şi în care să vă simţiţi confortabil. Mamele care alăptează au nevoie de echipamente speciale cum ar fi sutienele de alăptat şi tampoanele pentru sâni, pe care le vom descrie mai detaliat mai târziu în acest capitol. În final, este nevoie de energie fizică pentru a produce lapte; o mamă care alăptează s-ar putea să aibă mai puţină energie pentru a mai face şi alte lucruri cum ar fi treburile gospodăreşti sau munca la serviciu.

Alăptatul şi reluarea serviciului

Necesităţile slujbei în afara casei exercită multă presiune asupra mamelor pentru a renunţa la alăptatul de timpuriu sau nici să nu înceapă. Deşi în Statele Unite, Family Medical Leave Act garantează că femeile îşi pot lua până la 12 săptămâni de concediu neplătit – mult mai puţine decât în alte ţări dezvoltate – o mulţime de femei consideră că, pur şi simplu, nu îşi pot permite să lipsească atât de mult de la muncă. Mamele care ştiu că trebuie să se întoarcă la serviciu la scurt timp după naştere ar putea să nu se gândească să înceapă să alăpteze deoarece perspectiva de a înceta în curând este descurajatoare.

Femeile întâlnesc adesea la slujbă obstacole mari dacă decid să continue să alăpteze. Printre acestea se numără lipsa intimităţii şi a timpului pentru a se mulge, frică de scurgeri care pot fi stânjenitoare, angorjarea dureroasă a sânilor, şi presiunea din partea colegilor de a-şi dedica întreaga energie muncii.

CUM LUPTĂ CU INFECŢIILE LAPTELE DE MAMĂ

Sistemul imunitar al bebeluşilor este imatur luni de zile după naştere. Infecţiile apărute în această perioadă sunt îngrijorătoare, de vreme ce bebeluşii mici se îmbolnăvesc mult mai repede decât copiii mai mari. Laptele de mamă conţine multe substanţe care acţionează asupra diferiţilor germeni, fie atacându-i direct, fie împiedicându-i să se ataşeze de celulele bebeluşilor. De asemenea, substanţele din laptele de sân stimulează dezvoltarea populaţiei bacteriene benefice din intestinul bebeluşului, prevenind dezvoltarea bacteriilor dăunătoare. Mai sunt şi alte componente care au o funcţie de control, asigurându-se că diferite părţi ale sistemului de luptă împotriva bolilor acţionează împreună cu succes. Cu totul, există mai mult de 1 000 de componente diferite în laptele uman, multe dintre ele putând avea un rol în lupta cu infecţiile.

În ciuda tuturor acestor dificultăţi, multe femei găsesc soluţii. În unele companii există locuri unde mămicile pot lua o pauză şi alăpta periodic. Alte mame reuşesc să se mulgă în timpul zilei şi continuă să alăpteze la sân în restul timpului. Având eficienţă ridicată, pompele duble pot fi de mare ajutor.

O altă soluţie ar fi aceea în care opriţi alăptarea la sân în timpul zilei, folosind laptele praf pentru mesele din această perioadă, şi poate să alăptaţi la sân mai frecvent în timpul nopţii. Această soluţie se poate dovedi funcţională pentru unele mame, altele însă consideră că sânii se măresc şi devin sensibili (angorjarea sânilor), şi nu se simt confortabil ziua, sau că producţia lor de lapte scade atât de mult încât nu au îndeajuns pentru a-şi sătura copilul. Deseori, aceste femei opresc definitiv alăptatul. Soluţiile diferă de la femeie la femeie. Ceea ce este cel mai important este să luaţi în considerare toate variantele posibile, şi să fiţi sinceră cu dumneavoastră înşivă în legătură cu ceea ce contează cu adevărat pentru dumneavoastră.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Unul din lucrurile care l-au făcut pe soţul meu să fie total de acord cu hotărârea mea de a alăpta a fost momentul în care l-am luat cu mine la una din lecţiile despre alăptat oferite de spitalul nostru. Acolo erau la fel de multe femei câţi bărbaţi, aşa că nu s-a simţit singur. A fost atât de atent la toate poziţiile şi la toate celelalte încât a devenit cel mai mare ajutor al meu. Iar când mama lui şi-a exprimat dezacordul cu faptul că eu alăptez, a informat-o că mă susţine în totalitate.”

— evesmom, pe site-ul DR.SPOCK.COM

Alăptatul şi sexualitatea

Uitaţi-vă la orice emisiune de televiziune sau citiţi în orice revistă: sânii sunt pretutindeni, vânzând orice, de la automobile la produse de curăţat. O imensă industrie din SUA se bazează pe sânii văzuţi într-o lumină sexuală, în loc de o parte a sistemului reproducător feminin şi echipamentului de alăptare. Bineînţeles că sânii sunt şi una şi alta. Dar atenţia acordată de media asupra părţii sexuale face ca multor femei să le fie greu să gândească altfel. Ca rezultat, întrebări legate de alăptatul la sân se încurcă cu problemele legate de sexualitate.

De exemplu, alăptatul face ca sânii să nu mai fie atrăgători? Multe femei sunt îngrijorate de faptul că alăptatul le va face sânii să se lase şi să devină urâţi. Dar schimbările de formă ale sânilor sunt legate mai mult de sarcină decât de alăptat. Sânii cresc în timpul sarcinii pe măsură ce ţesutul care va produce lapte se dezvoltă. Această dezvoltare întinde ţesutul de susţinere al sânilor. Dacă acest ţesut îşi va reveni ulterior la forma de dinainte de sarcină este în mare parte o chestiune de noroc – sânii unora dintre femei sunt mai elastici ca ai altora. Femeile cu sâni foarte elastici pot alăpta, iar câteva luni mai târziu să aibă sânii exact ca înainte de sarcină. Sânii altor mame, care nu alăptează, pot suferi schimbări de lungă durată cauzate exclusiv de sarcină.

Alăptatul face ca femeile să fie mai atractive sau mai puţin atractive pentru soţii sau partenerii lor? Acest lucru variază de la persoană la persoană. Unor bărbaţi nu le plac sânii femeilor care alăptează, în vreme ce alţii sunt atraşi, considerându-i interesanţi şi atractivi. Faptul că partenera lor de viaţă hrăneşte copilaşul din propriul corp îi uimeşte pe unii bărbaţi, iar pe alţii îi face să simtă dorinţă. Multe mame care alăptează simt că sânii lor sunt mai puţin sensibili la stimulările erotice; altele simt că a avea sânii mai mari le face mai senzuale.

Este alăptatul excitant din punct de vedere sexual? Multe mame recunosc că alăptatul le dă o senzaţie de bine, dar nu consideră că aceasta are o tentă sexuală. Le este clar că sânii şi-au dezvoltat o funcţie specializată ca sursă de nutriţie pentru bebeluşul lor.

Alăptatul va face ca partenerul dumneavoastră să se simtă exclus sau să fie gelos? Acest lucru se întâmplă câteodată, deşi nu ar trebui. Bărbaţii pot să îşi facă partenerele să se simtă confortabil în timp ce alăptează, şi pot prelua multe ale responsabilităţi părinteşti cum ar fi schimbatul scutecelor, ţinutul în braţe, cântatul şi jucatul cu copilul. Multe mame care alăptează se pot mulge în mod regulat, iar taţii pot să îşi hrănească bebeluşii cu laptele mamei folosind biberonul, o linguriţă sau o cană.

Găsiţi sprijin încă de la început

Cât încă sunteţi însărcinată, este o idee bună să discutaţi planurile dumneavoastră în ceea ce priveşte alăptatul la sân cu obstetricianul dumneavoastră. Acest lucru este în mod special important dacă aveţi motive să credeţi că alăptatul va fi dificil datorită unor motive cum ar fi:

• O intervenţie chirurgicală la sân în antecedente. Dacă aţi suferit o intervenţie chirurgicală de mărire sau micşorare a sânilor, există o şansă ca aceasta să fi afectat capacitatea acestora de a produce lapte. Aceasta se întâmplă în special dacă incizia chirurgicală s-a făcut în jurul mamelonului, unde se află canalele galactofore. Biopsiile şi operaţiile de înlăturare a nodulilor în general nu cauzează o astfel de problemă. Dar dacă sunteţi îngrijorată, este întotdeauna mai bine să întrebaţi.

• Mameloane retractate sau plate. Sugarii trebuie să fie capabili să poată prinde mameloanele pentru a se hrăni. Dacă mameloanele sunt plate sau retractate, există de multe ori lucruri ce pot fi făcute pentru a le face apte pentru alăptare.

• Sâni foarte mari sau foarte mici. În general, aceasta nu reprezintă o problemă, dar femeile cu sâni tubulari ar putea avea probleme la alăptat. Dacă sânii dumneavoastră nu s-au mărit vizibil în timpul sarcinii, ar putea fi un semn că glandele care produc lapte nu s-au dezvoltat. Întrebaţi obstetricianul dacă sunteţi îngrijorată în legătură cu mărimea sânilor dumneavoastră.

Verificaţi regulile din spitalul dumneavoastră

Dacă decideţi să alăptaţi, asiguraţi-vă că spitalul în care veţi naşte:

• Vă aduce nou-născutul imediat după ce aţi născut. Cu excepţia cazurilor în care sunt bolnavi sau sunt adormiţi din cauza analgezicelor primite de mamă în timpul travaliului, bebeluşii tind să rămână treji şi gata să se socializeze şi să se hrănească imediat după naştere. Mulţi dintre nou-născuţii care nu fac acest lucru, totuşi, se hrănesc foarte bine. Dar aceasta este o oportunitate specială de a începe alăptatul în condiţii optime.

• Permite copilului să fie cu dumneavoastră tot timpul. Fără surprindere, nou-născuţii se hrănesc mai des când sunt mai mult timp cu mamele lor. Şi cu cât se hrănesc mai des, cu atât mamele produc mai mult lapte.

• Evitaţi să daţi copilului apă sau lapte praf. În primele 6 luni de viaţă, bebeluşii sănătoşi nu au nevoie de nimic altceva în afară de laptele mamei. Laptele de mamă este constituit de 87% apă, aşa că un copil care este alăptat la sân primeşte o sticlă cu apă chiar şi în zonele calde. Oferind lapte praf sau apă în această perioadă face ca sugarului să îi scadă apetitul pentru laptele de mamă. Bineînţeles că dacă nu există un motiv medical pentru care îi daţi lichide suplimentare, atunci aşa ar trebui să faceţi. Medicul copilului dumneavoastră vă va informa dacă este cazul.

SPOCK CLASIC

„Cred că există un singur motiv pentru care atât de multe americance renunţă la alăptatul la sân atât de timpuriu: mama care încearcă să alăpteze la sân, în loc să simtă că face cel mai normal lucru din lume şi să aibă credinţa că va reuşi asemenea oricărei alte femei, are senzaţia că alege calea cea mai dificilă şi mai neobişnuită.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea copilului şi a sugarului

• Să ofere cursuri ţinute de experţi despre alăptatul la sân.

Cu excepţia cazului în care sunteţi o mamă cu experienţă în alăptatul la sân, mai mult ca sigur că veţi avea numai de câştigat din sfaturile directe ale unui expert în alimentarea la sân. Cărţile şi casetele video vă pot fi de ajutor, dar nimic nu se compară cu supravegherea şi sfaturile unui profesionist.

• Să vă permită să rămâneţi în spital până când alăptatul este bine pus la punct sau să trimită pe cineva să vă viziteze acasă. De obicei, durează câteva zile, câteodată chiar patru sau cinci, înainte ca sânii să producă lapte în mod corespunzător. Majoritatea tipurilor de asigurări de sănătate (în SUA) nu vor permite mamelor să stea atâta timp în spital (şi probabil, nici dumneavoastră nu veţi dori, oricum). Următorul lucru bun ar fi ca spitalul să trimită o asistentă sau un specialist în lactație să vă viziteze acasă, care să evalueze cum vă descurcaţi cu alăptatul şi, în cazul în care este nevoie, să vă ofere sfaturi.

Sfaturi practice

• Durează un timp până începeţi. Multe proaspete mămici sunt surprinse când află că primul lichid pe care sânii lor îl produc nu este lapte, ci colostru. Acesta este un lichid gălbui, bogat în proteine, anticorpi şi celule imunitare, care este uşor de digerat de către nou-născut. Între ziua a doua şi a cincea, colostrul începe să se modifice, crescând în volum şi conţinut de grăsimi. La 10–14 zile, sânii dumneavoastră ar trebui să producă o cantitate apreciabilă de lapte matur. Pe lângă acestea, mulţi bebeluşi au nevoie de 2–3 zile pentru a se obişnui cu alăptatul. Un bebeluş născut la termen se poate descurca foarte bine şi fără a se hrăni efectiv în primele câteva zile, dar alăptatul va începe să decurgă normal cam din ziua a cincea.

• Folosiţi sau pierdeţi. Legea „cererii şi a ofertei” pentru laptele matern este: cu cât cererea este mai mare, cu atât mai mult vor produce sânii dumneavoastră. Reversul este că odată ce veţi înceta să vă goliţi sânii, nu va dura mult până ca ei să încetinească secreţia şi în final să înceteze complet. Astfel încât cea mai bună metodă de a vă asigura că aveţi „ofertă” de lapte consistentă este ca bebeluşul dumneavoastră să se hrănească des şi bine.

• Alternaţi sânii. Fiecare sân funcţionează independent de celălalt. Dacă alăptaţi întotdeauna mai mult de la unul dintre ei, acesta va produce mai mult lapte în timp ce celuilalt îi va scădea secreţia. Pentru a menţine un echilibru, alternaţi sânul oferit bebeluşului pentru hrănit.

• Fiţi atentă la durată. Sugarii vor goli un sân în 10 până la 15 minute. O hrănire completă va dura, deci, 20–30 minute. Dacă observaţi că bebeluşul dumneavoastră este mult mai încet sau pare să obosească uşor în timpul alăptatului, întrebaţi-vă medicul ce este de făcut.

• Aveţi grijă de dumneavoastră şi nu vă fie teamă să cereţi ajutor. Alăptatul vă solicită mult organismul; de aceea, va fi nevoie să mâncaţi mai mult (vezi pagina 98) şi să vă odihniţi mai mult. Rugaţi soţul (sau partenerul) sau alţi membri ai familiei dumneavoastră să vă ajute la treburile gospodăreşti. Dacă aveţi probleme în a stabili un program lejer de alăptare, consultaţi un expert în lactaţie.

Semne-cheie ale succesului alăptării

Până în momentul în care bebeluşul va împlini o săptămână, alăptatul ar trebui să meargă bine. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci va trebui să cereţi imediat ajutor, înainte ca problemele să se agraveze. Semnele care arată că alăptatul merge bine includ:

• Aveţi un reflex bun de „eliberare” – o senzaţie de furnicătură când canalele lactifere din sân se contractă pentru a elibera laptele. Dacă eliberarea este puternică, laptele ar putea chiar ţâşni, spre surpriza bebeluşului dumneavoastră.

• Bebeluşul vă goleşte sânii, hrănindu-se timp de 10 minute sau mai mult. Ar trebui să vă simţiţi sânii plini înainte de o alăptare şi confortabil de goi după.

• Când bebeluşul se hrăneşte, îi auziţi înghiţiturile. După alăptare, bebeluşul este sătul şi satisfăcut.

• Bebeluşul ar trebui să schimbe 6 sau mai multe scutece pe zi şi să aibă cel puţin 4 scaune de culoarea muştarului, subţiri şi acoperite cu pete albe.

• Sugarul ar trebui să se hrănească la fiecare 2–3 ore în timpul zilei şi de cel puţin 2 sau 3 ori noaptea (un total de 8 sau mai multe mese în 24 de ore). Un sugar hrănit la sân nu ar trebui să doarmă toată noaptea.

• Bebeluşul este activ şi fericit când este treaz.

• Vă simţiţi bine că alăptatul decurge cum trebuie.

Este foarte important să cereţi ajutor dacă oricare dintre aceste lucruri din lista de mai sus nu sunt aşa cum ar trebui să fie. Probleme timpurii cu alăptatul apar şi se agravează doar dacă nu sunt luate măsuri de a le corecta. Un bebeluş care nu primeşte destul lapte se poate îmbolnăvi foarte repede. Aşa că dacă există vreun motiv de îngrijorare că alăptatul nu decurge corespunzător este foarte important să primiţi ajutor din timp din partea medicului dumneavoastră, nu să aşteptaţi până la următorul control periodic.

Dieta dumneavoastră în perioada alăptatului

Nu trebuie să beţi lapte pentru a produce lapte, dar trebuie să consumaţi multă apă, calciu, proteine, vitamine şi fibre vegetale, pentru a vă menţine sănătoasă în timp ce satisfaceţi nevoile nutriţionale ale bebeluşului dumneavoastră. O mamă care alăptează are nevoie de aproximativ 500 de calorii în plus pe zi, care nu înseamnă de fapt foarte multă hrană. Dacă chiar „mâncaţi pentru doi”, după cum se spune, există şanse să vă îngrăşaţi.

Încercaţi să mâncaţi alimente de înaltă calitate, de exemplu multe fructe şi legume. Carnea fără grăsime reprezintă o sursă bună de fier, zinc şi alte minerale. Legumele cu frunze de culoare verde închis sunt surse bune atât de fibre, cât şi de fier. Produsele lactate sunt bune, dar proteinele din laptele de vacă trec în laptele matern şi pot provoca reacţii alergice. Dacă suspectaţi că acest lucru provoacă o problemă bebeluşului dumneavoastră, încercaţi alte mâncăruri şi sucuri bogate în calciu. Medicamentele antiacide ce conţin calciu sunt o altă sursă bună, aşa cum sunt şi caramelele îmbogăţite cu calciu şi vitaminele D şi K.

Iată câteva alimente de evitat: cafeaua, cola şi ciocolata; acestea conţin toate cofeină, care provoacă iritabilitate bebeluşului (pe de altă parte, puţină ciocolată ar putea fi o necesitate pentru viaţa dumneavoastră şi probabil nu produce nici un rău). Alcoolul trece în laptele matern şi orice în afară de băuturile slab alcoolizate nu reprezintă o idee prea bună. Mâncărurile foarte aromate sau picante pot produce modificări ale gustului laptelui; multor bebeluşi chiar le place gustul de usturoi, dar ardeiul iute ar putea face laptele neplăcut la gust.

Probleme frecvente în timpul alăptatului

Când apar probleme, este foarte bine să aveţi o sursă de informaţii în care să aveţi încredere. Medicul dumneavoastră ar trebui să fie bine informat despre aceste probleme şi pregătit cu recomandări pentru specialiştii în lactaţie. Grupuri de suport pentru alăptare, cum ar fi Liga Internaţională La Leche, reprezintă de asemenea o bună sursă de informaţii. Iată în continuare câteva dintre cele mai des întâlnite probleme, împreună cu sfaturi despre cum să le rezolvaţi:

• Producerea întârziată a laptelui. Este normal pentru o proaspătă mămică să producă doar o cantitate mică de colostru, prima secreţie gălbuie, dar în a treia sau în a patra zi începe să fie produs laptele şi să crească şi cantitatea produsă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, discutaţi cu medicul dumneavoastră. S-ar putea să fie nevoie să suplimentaţi cu lapte praf până când organismul dumneavoastră revine la normal. Folosirea unei pompe pentru sâni stimulează producţia de lapte, în special în cazul bebeluşilor care sug viguros la început.

• Mameloane dureroase şi crăpate. Utilizaţi o cremă hidratantă, de exemplu lanolină 100%. Spălaţi mamelonul doar cu apă; săpunul usucă; lăsaţi-le să se usuce de la sine când puteţi. Asiguraţi-vă că bebeluşul prinde mamelonul corespunzător, luând în gură toată areola (partea închisă la culoare din jurul mamelonului) şi nu doar mamelonul. Când a terminat de mâncat sau când trebuie să schimbaţi sânul, întrerupeţi bebeluşul din supt introducându-i un deget în gură de-a lungul mamelonului, înainte de a i-l scoate din gură. Câteodată, o infecţie micotică numită stomatită candidozică (mărgăritărelul) produce durerea şi crăparea mameloanelor. Uitaţi-vă în gura copilului căutând pete albe pe mucoasa bucală sau membrane albe pe limbă. Tratamentul medicamentos al mameloanelor dumneavoastră şi al gurii copilului poate fi de ajutor.

• Producerea de lapte în cantitate scăzută. Dacă vi se întâmplă şi dumneavoastră acest lucru, înseamnă că sugarul nu suge destul pentru a stimula secreţia de lapte – ţineţi minte legea „cererii şi a ofertei”. Încercaţi să folosiţi o pompă după fiecare hrănire, pentru a vă goli complet sânul. Consumaţi apă în cantitate suficientă (2–2,5 l pe zi). Cereţi ajutor familiei, astfel încât să vă puteţi odihni mai mult. Există, de asemenea, medicamente care sporesc producţia de lapte. Cu cât această problemă se prelungeşte, cu atât va fi mai greu să vă reveniţi, aşa că este o idee bună să cereţi sfaturi unui consultant în lactaţie sau unui medic, mai devreme decât mai târziu.

• Angorjarea sânilor. Deseori, cauza acestei probleme este aceeaşi ca şi pentru problema de mai sus – adică bebeluşul dumneavoastră nu goleşte suficient sânii. Folosirea unei pompe pentru sâni este remediul principal. Relaxarea pentru câteva minute cu o ceaşcă de ceai cald de plante sau o muzică relaxantă vă poate îmbunătăţi reflexul „de eliberare”. Un prosop umed încălzit pus pe sâni sau un duş cald poate fi de asemenea de ajutor. Exprimarea unei cantităţi mici de lapte înainte de începerea alăptatului poate înmuia sânul, făcând alimentarea mai uşoară. Puteţi încerca de asemenea să alăptaţi mai frecvent. Sunaţi-vă doctorul dacă problema persistă mai mult de o zi.

• Scurgerea laptelui. Aceasta este, de obicei, un semn că aveţi o rezervă bună de lapte. Tampoanele purtate în interiorul sutienului de alăptat pot ajuta să vă menţineţi hainele uscate.

• Dureri, febră şi oboseală neobişnuită. Acestea pot fi semnele unei infecţii a sânului (mastită). Această afecţiune serioasă necesită tratament imediat. Doctorul dumneavoastră vă va prescrie antibiotice cu administrarea pe cale orală pentru a vindeca infecţia.

Înţărcarea

Probabil că nu trebuie să stopaţi alăptatul înainte ca bebeluşul dumneavoastră să fi împlinit o anumită vârstă. Academia Americană de Pediatrie recomandă alăptatul la sân până la vârsta de 1 an, şi peste această vârstă dacă mama doreşte. Unele mame aleg să-şi alăpteze copilul o dată sau de două ori pe zi, timp de mai mulţi ani, şi aceşti copii se dezvoltă bine. Dacă vă place apropierea fizică şi legătura emoţională care se creează la alăptat, nu există nici un motiv să renunţai în totalitate când copilul împlineşte un an.

• Alimentaţia mixtă (naturală şi artificială). Deşi laptele mamei merge grozav pentru primele 6 luni, marea majoritate a mamelor ajung să suplimenteze această alimentaţie cu lapte praf, mult mai devreme. Mulţi copii se descurcă cu această alimentaţie mixtă, deşi la unii apare temuta „confuzie a mamelonului”; adică refuzarea alăptării la sân atunci când şi-au dat seama cât de uşor este să bea lapte dintr-un biberon. Pentru a preveni apariţia acestei probleme cel mai bine este să alăptaţi cel puţin 6 săptămâni înainte de a introduce în alimentaţie biberonul. Un bebeluş căruia îi place să sugă la sân s-ar putea să refuze biberonul la început; pentru a face mai uşoară această tranziţie pentru bebeluşul dumneavoastră s-ar putea să doriţi să introduceţi alimentul cu biberonul o dată pe zi, începând din jurul vârstei de 2 luni (devreme, dar totuşi după ce alăptatul a fost bine stabilit). Când vine momentul să vă înţărcaţi copilul, pur şi simplu înlocuiţi pe rând mesele, începând cu cea la care copilul dumneavoastră pare cel mai puţin înfometat. Este cel mai uşor să faceţi acest lucru treptat, înlocuind fiecare masă cu biberonul, la fiecare două sau trei zile până când acesta este complet înţărcat. Ar trebui să lăsaţi propriul nivel de confort şi pe cel al copilului să decidă cât de rapid să decurgă acest proces.

• Înţărcatul unui copil mai mare. Dacă bebeluşul dumneavoastră are 9 sau mai multe luni, aţi putea trece direct de la sân la cană. Până la vârsta de 1 an, ţineţi minte să puneţi în cană lapte praf şi nu lapte obişnuit. Un alt sfat: rugaţi tatăl sau alt adult să vă ajute cu trecerea direct la cană. Bebeluşii ar putea fi mai predispuşi să refuze laptele praf sau pe cel de vacă dacă sursa lor preferată (sânul mamei) este chiar în faţa lor. Am tot vorbit despre înţărcat, ca şi cum aceasta ar fi doar o provocare practică. Dar pentru multe mame şi mulţi bebeluşi, înţărcatul are, de asemenea, şi semnificaţii emoţionale. Pot simţi că pierd o legătură specială şi plină de dragoste. A învăţa să se bucure de legături în diferite moduri – împărţind hrana, jucându-se, uitându-se pe aceeaşi carte cu poze sau îmbrăţişându-se – este la fel de important ca şi a învăţa să treacă de la un tip de alimentaţie la altul.

Alimentația cu biberonul

Hrănirea cu ajutorul biberonului ar putea să fie o alegere pe care o faceţi dumneavoastră sau poate chiar singura opţiune pe care o aveţi. În orice caz, este bine să ştiţi că laptele praf poate fi o hrană potrivită pentru bebeluş. Desigur, laptele de mamă are unele avantaje faţă de laptele praf, pe care acesta nu le poate egala (vezi pagina 83), dar este important să nu le exagerăm. Majoritatea bebeluşilor crescuţi cu lapte praf se dezvoltă foarte sănătos, cel puţin în ţările dezvoltate cum sunt Statele Unite ale Americii, unde majoritatea familiilor au acces la apă curată şi cantităţi adecvate de lapte praf.

În trecut, femeile care alegeau alăptatul la sân erau criticate pentru faptul că erau considerate demodate şi în urma ştiinţei, în zilele noastre, femeile care decid să-şi hrănească bebeluşul cu biberonul ar putea fi criticate pentru că nu-şi iubesc îndeajuns copiii, deoarece neagă beneficiile laptelui de mamă. Dar acest tip de atitudine nu este neapărat corect. Alegerea de a alăpta la sân sau de a hrăni cu biberonul nu are nici o legătură cu iubirea dumneavoastră faţă de copil. Hrănirea copilului este o parte importantă din viaţa dumneavoastră, dar trebuie să fiţi capabilă să vă descurcaţi având în vedere timpul şi energia de care dispuneţi. Dar mult mai important este să vă simţiţi bine cu alegerea pe care o faceţi.

Deşi majoritatea femeilor sunt capabile să alăpteze la sân, există unele afecţiuni medicale care fac alăptatul dificil, imposibil sau contraindicat. De exemplu unele femei au infecţii sau trebuie să ia medicamente care trec în lapte şi pot îmbolnăvi copilul (analgezicele eliberate fără reţetă sunt sigure). Dacă trebuie să luaţi un medicament, asiguraţi-vă că aţi întrebat medicul dacă este în regulă să alăptaţi. Intervenţiile chirurgicale la nivelul sânilor pot întrerupe canalele lactifere. Sânii de formă tubulară şi cei mici, care nu se măresc în timpul sarcinii, s-ar putea să nu producă destul lapte. (Sânii mici care se măresc în timpul sarcinii produc însă la fel de mult lapte ca şi cei în mod normal mari).

Realităţile economice ar putea, de asemenea, împiedica femeile să-şi alăpteze copiii cât de mult ar dori; nu există dubii că revenirea la muncă după sarcină poate face continuarea alăptatului dificilă. Fie că hrănirea cu biberonul este o alegere sau o necesitate, ar trebui să fiţi sigură că bebeluşul poate creşte şi se poate dezvolta bine atât din punct de vedere fizic cât şi emoţional. Alăptatul poate fi plăcut, dar nu este magic. Puteţi să vă comunicaţi dragostea şi să vă hrăniţi bebeluşul la fel de bine şi când ţineţi în mână un biberon.

Avantajele hrănirii cu biberonul

Deşi cei care susţin alăptatul la sân nu admit acest lucru întotdeauna, hrănitul bebeluşului cu biberonul prezintă şi unele avantaje.

• Atât mama cât şi tatăl pot să hrănească bebeluşul. Hrănirea copilului este o experienţă foarte satisfăcătoare şi care ajută la stabilirea unor legături puternice. Bebeluşul poate învăţa cu uşurinţă să fie hrănit de mai multe persoane. În familia modernă, mama, tatăl şi poate chiar o altă persoană pot avea un rol activ în hrănire.

• Este uşor să vă daţi seama cât mănâncă bebeluşul. A fi capabil să măsuraţi cu exactitate cât mănâncă el la fiecare masă vă oferă câteodată un sentiment de siguranţă.

• Hrănirea în public este mai confortabilă dacă folosiți un biberon. Deşi nu ar trebui să fie aşa, alăptatul în public poate fi jenant atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru cei din jurul dumneavoastră – cel puţin în cultura americană.

• Hrănirea cu lapte praf poate face revenirea la serviciu să fie mai uşoară. Deşi multe femei reuşesc să îşi facă timp şi să găsească spaţiul pentru a folosi pompa pentru sâni, acest lucru este deseori dificil, dacă nu chiar imposibil. Hrănirea cu biberonul rezolvă acest lucru.

Alegerea formulei de lapte

S-ar putea să pară complicat, dar această alegere pentru copilul dumneavoastră poate fi chiar uşoară. Majoritatea tipurilor de lapte praf sunt făcute din lapte de vacă sau din soia. Puteţi folosi formulă praf, concentrată, gata preparat sau orice combinaţie a celor trei. Nu contează ce marcă folosiţi, atâta timp cât vă hotărâţi la una consacrată. Asiguraţi-vă că tipul de lapte este îmbogăţit cu fier – cele sărace în fier nu reprezintă niciodată o alegere bună. Fierul din lapte nu produce constipaţie, dar prea puţin fier în dietă poate cauza anemie, cât şi ulterioare probleme de învăţare.

Laptele praf din lapte de vacă

Acesta este standardul între formulele pentru sugari. Pentru a-l fabrica, producătorul îndepărtează grăsimile şi le înlocuieşte cu ulei vegetal, modifică proporţiile de proteine astfel încât să conţină mai puţină cazeină (cheag) şi mai mult zer, reduce conţinutul de sare, măreşte conţinutul de zaharuri şi adaugă fier şi vitaminele necesare. După toate aceste schimbări, laptele praf oferă aproape aceleaşi cantităţi de calciu, proteine, carbohidraţi şi grăsimi ca şi laptele uman.

Bineînţeles, laptele uman îşi schimbă compoziţia de la o zi la alta, mult mai rapid în primele săptămâni de viaţă ale copilului. În mod remarcabil, majoritatea bebeluşilor din Statele Unite se descurcă foarte bine fără aceste lucruri în plus. În ţările mai puţin dezvoltate avantajele laptelui de mamă sunt mult mai dramatice şi critice. Dar chiar şi în ţările dezvoltate există unii specialişti care consideră că laptele de vacă în orice formă este un risc pentru sănătatea bebeluşilor şi a copiilor. Vom analiza această controversă, cu mai multe detalii, în cele ce urmează, dar concluzia este că marea majoritate a nutriţioniştilor şi pediatrilor recomandă laptele praf din lapte de vacă ca opţiune ce trebuie luată pentru majoritatea copiilor hrăniţi cu biberonul.

Laptele praf din soia

Pentru a produce lapte praf din soia, producătorul porneşte de la proteinele din soia, adaugă uleiuri vegetale, sare şi carbohidraţi. Produsul final conţine aproximativ aceleaşi cantităţi de calorii, proteine, grăsimi şi sare ca şi laptele de mamă sau ca cel din lapte de vacă. Principala diferenţă este reprezentată de proteinele din soia, iar carbohidratul este sucroza şi nu lactoza. Unii copii, care sunt alergici la proteinele din lapte de vacă, reacţionează bine la proteinele de soia; dar mulţi dintre cei care sunt alergici la una dintre ele sunt alergici la amândouă (vezi pagina 116).

Formulele elementale

Aceste formule sunt denumite elementale deoarece în loc să folosească ca bază proteinele din laptele de vacă sau din soia, utilizează un amestec de aminoacizi („elementele” din care sunt alcătuite proteinele). Carbohidratul din aceste formule este sucroza, iar grăsimile sunt fie uleiuri vegetale, fie uleiuri speciale înalt digerabile. Aceste formule de lapte sunt indicate copiilor alergici la proteinele din lapte de vacă şi din soia, sau pentru cei care au probleme digestive speciale. Sunt destul de costisitoare şi au ca rezultat un scaun neobişnuit de mirositor. În orice altă privinţă, din punct de vedere nutriţional, sunt similare cu celelalte tipuri. Formulele elementale sunt foarte bune pentru copiii care au nevoie de ele şi nu prezintă nici un beneficiu pentru cei care nu au nevoie de ele.

Alte tipuri de formule de lapte

Există multe variante de formule ale acestor tipuri principale cât şi formule speciale pentru copii cu diferite afecţiuni medicale. Unele tipuri din laptele de vacă conţin sucroză în loc de lactoză. Există, de asemenea, şi formule elementale parţiale pentru copiii ce nu pot consuma formule normale, dar care nu au nevoie nici de formule elementale complete. Lăsaţi medicul copilului dumneavoastră să vă îndrume către una dintre aceste formule dacă este nevoie. Un mic avertisment: dacă vă gândiţi să vă hrăniţi copilul cu lapte de capră, asiguraţi-vă că menţionaţi acest lucru medicului copilului deoarece va trebui să vi se prescrie suplimente speciale. În final, formulele preparate acasă din lapte condensat nu sunt sigure pentru bebeluşi. Ele produc deseori anemie, hemoragii intestinale şi alte probleme.

Formule premixate, concentrate sau pudră

Din punctul de vedere al copilului dumneavoastră, nu contează care dintre aceste trei tipuri folosiţi. Au aceeaşi valoare nutriţională şi gustul nu diferă foarte mult. Puteţi chiar să le amestecaţi între ele, după cum doriţi, dar luaţi în considerare şi următoarele lucruri:

• Formulele premixate. Acestea sunt gata preparate: doar deschideţi cutia şi turnaţi. Sunt de asemenea, cele mai costisitoare şi ocupă cel mai mult loc când le cumpăraţi de la magazin. Cutia pentru o singură porţie este foarte utilă în drumurile cu maşina sau alte ocazii când nu aveţi acces uşor la apă sau la un frigider. Dacă folosiţi acest tip, s-ar putea să fie nevoie să daţi copilului şi fluor (vezi pagina 120).

• Formulele concentrate. Pentru a folosi acest tip de formulă, amestecaţi o cană de concentrat cu o cană cu apă. Mărimea unei porţii de 400 g ajunge după amestecul cu apă să fie de 800 g, care este cantitatea de lapte necesară unui bebeluş într-o zi. Un singur sfat: amestecaţi cu exactitate o cană de apă, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă puneţi prea multă apă, bebeluşul va fi subnutrit şi nu va creşte corespunzător. Dacă nu puneţi apă, laptele va fi prea concentrat şi vă va îmbolnăvi copilul. O greşeală din când în când nu va face rău, dar folosirea unor cantităţi prea mari sau prea mici de apă în mod regulat este periculoasă.

• Laptele praf. Acest tip de lapte este cel mai ieftin şi cel mai uşor de transportat de la magazin. Puteţi lua pachete cu astfel de lapte, astfel încât să-l aveţi în permanenţă, atât timp cât există şi o sursă de apă curată. Urmaţi cu atenţie instrucţiunile de preparare de pe pachete şi folosiţi linguriţa de măsurare inclusă în fiecare pachet. Ca şi în cazul laptelui concentrat, trebuie să fiţi atenţi în ceea ce priveşte cantităţile de lapte praf şi apă, sau bebeluşul se poate îmbolnăvi grav. Dacă nu sunteţi sigură în ceea ce faceţi, rugaţi doctorul copilului să vă arate cum este exact. O dată ce vă veţi obişnui cu prepararea laptelui praf, aceasta va deveni o a doua natură.

Prepararea şi depozitarea laptelui

• Nu vă obosiţi să fierbeţi apa. Dacă apa de la robinet provine din reţeaua municipală, nu este nevoie să fierbeţi apa. Este destul de curată direct de la robinet. Dacă aveţi dubii în ceea ce priveşte calitatea apei, o puteţi fierbe timp de 10 minute sau, şi mai bine, folosiţi apă îmbuteliată. Va trebui, în acest caz, să folosiţi apă fiartă şi pentru curăţarea şi spălarea biberoanelor şi a suzetelor.

• Folosiţi apă rece. Este mult mai probabil ca apa caldă de la robinet să antreneze plumbul de pe conducte. Bineînţeles, nu toate locuinţele au conducte de plumb, dar nu puteţi şti acest lucru cu siguranţă. Dacă lăsaţi apa rece să curgă pentru câteva minute, până când este foarte rece, în acel moment apa vine direct din conducta principală şi nu conţine plumb. Fierberea apei nu rezolvă problema conţinutului de plumb. Fierberea nu face decât să mărească concentraţia de plumb deoarece apa se evaporă în vreme ce plumbul rămâne în recipient.

• Daţi-i bebeluşului laptele cald sau rece. Unii bebeluşi preferă laptele rece din frigider, alţii încălzit. Nu există nici o diferenţă, din punct de vedere al sănătăţii. Dacă trebuie să încălziţi biberonul, însă, asiguraţi-vă că nu este prea fierbinte. O picătură pe încheietura mâinii ar trebui să fie călduţă, nu fierbinte.

• Nu încălziţi biberonul la cuptorul cu microunde. Deoarece microundele nu încălzesc în mod egal, acestea pot crea zone fierbinţi care pot opări bebeluşul chiar dacă sticla este rece. O soluţie la această problemă ar fi să amestecaţi sau să agitaţi biberonul după ce l-aţi încălzit. Dar acest pas poate fi uşor de uitat. Este mai uşor, pur şi simplu, să evitaţi cuptorul cu microunde.

• Aruncaţi laptele care rămâne în biberon. O dată ce bebeluşul a supt dintr-un biberon, laptele care a rămas conţine bacterii din cavitatea lui bucală. Dacă puneţi biberonul deoparte pentru a fi folosit mai târziu, nu faceţi altceva decât să oferiţi bacteriilor timp să se dezvolte. Este mai sigur să aruncaţi laptele rămas şi să pregătiţi o nouă sticlă.

• O cutie o dată desfăcută, trebuie folosită în maxim 2 zile.

Laptele din cutie este un loc foarte propice pentru ca bacteriile să se poată dezvolta. O dată ce aţi deschis o cutie, cel mai bine este să-i epuizaţi conţinutul în una-două zile, chiar dacă aceasta este păstrată în frigider, iar în cazul în care este ţinută la temperatura camerei, laptele se poate strica în câteva ore.

• Spălaţi bine biberoanele, dar nu este nevoie să le sterilizaţi. Spălatul manual cu apă caldă şi săpun este cel mai indicat. Sticlele nu trebuie să fie sterilizate, ci doar curăţate. Majoritatea maşinilor de spălat vase fac o treabă bună (unele dintre ele chiar „prea bună” topind sticlele din material plastic). Sterilizarea este importantă doar dacă ştiţi că sursa dumneavoastră de apă este contaminată sau bebeluşul are o deficienţă imunitară.

Cât de des şi cât de mult?

Un program de masă flexibil este probabil cel mai bun lucru. Alăptatul reprezintă, desigur, cea mai bună alegere când bebeluşului dumneavoastră îi este foame, dar nu este foarte înfometat. Acest lucru se întâmplă în mod normal când atât dumneavoastră, cât şi bebeluşul aveţi aproximativ acelaşi orar. O modalitate de a vă sincroniza este să urmăriţi ceasul. Dacă îi oferiţi un biberon la fiecare patru ore, bebeluşul se va adapta acestui ritm şi i se va face foame cam la fiecare patru ore.

Acest plan funcţionează în majoritatea timpului cu două excepţii. Prima este reprezentată de bebeluşii care au cicluri de foame variabile. Câteodată li se face foame la două ore, iar în alte cazuri nu li se face foame timp de 5–6 ore. Ritmurile unui copil sunt înnăscute. Unor bebeluşi, pur şi simplu, le este mai greu să se conformeze unui program.

Dacă bebeluşul dumneavoastră este unul dintre aceştia, este o mare greşeală să încercaţi să-i impuneţi un program fix de hrănire. Dacă veţi face acest lucru, atunci puteţi fi siguri că de multe ori copilului nu îi va fi foame de fiecare dată când îi veţi da biberonul, iar în alte dăţi, va plânge de foame cu mult înainte de ora mesei. În orice caz rezultatul va fi un bebeluş irascibil, un stomac deranjat şi deseori vomă sau diaree. Dacă aveţi un copil care nu se poate adapta temperamental la programul dumneavoastră, atunci va trebui ca dumneavoastră să fiţi destul de flexibilă pentru a vă putea adapta dumneavoastră la al lui.

Cea de a doua excepţie, în care un program strict de hrănire nu va funcţiona, este reprezentată de copilul care creşte brusc şi are un apetit mult crescut pentru câteva zile. Puseele scurte de creştere bruscă apar în mod previzibil, la aproape fiecare 2 săptămâni, pe când puseele mai lungi apar la interval de aproximativ 2 luni. Dacă bebeluşul pare dintr-o dată înfometat, cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să-l hrăniţi şi nu să respectaţi programul stabilit.

Flexibilitatea este importantă, dar aceasta nu înseamnă că ar trebui să-l hrăniţi doar când creşte el, în primul rând pentru că astfel orice activitate este greu de planificat. În al doilea rând deoarece hrănirea doar la cerere nu oferă posibilitatea copilului să-şi dezvolte capacităţile importante de alinare şi aşteptare. Dacă se agită doar la două ore după ce a terminat un biberon mare, este cel mai bine să-i distrageţi atenţia, jucându-vă sau conversând cu el, sau chiar ajutându-l să-şi găsească un deget pentru a-l suge (suptul fără a fi hrănit este denumit „supt nenutritiv” şi este o activitate perfect normală pentru un bebeluş). Dar dacă plânge tare după 3 ore nu are nici un rost să-l lăsaţi să aştepte 4 ore pentru a-l hrăni.

Lăsaţi-vă bebeluşul să decidă cât de mult să mănânce. Este sănătos să mănânce când îi este foame şi să se oprească atunci când este sătul. Cu toate acestea, mulţi adolescenţi şi adulţi se chinuie pentru a face acest lucru: ei mănâncă atunci când sunt supăraţi sau trişti, sau când sărbătoresc ceva. Ţin diete ignorând senzaţia de foame, pentru ca apoi să se îndoape, trecând de punctul când sunt sătui. Autocontrolul sănătos apare din copilărie. Vă puteţi ajuta copilul să fie atent la semnele de foame utilizând cuvintele „foame”, „sătul” şi „mai mult” pentru a descrie ceea ce credeţi că simte bebeluşul. Biberonul nu trebuie să fie soluţia oricărui moment de agitaţie, dar atunci când bebeluşul are biberonul, lăsaţi-l pe el să decidă cât de mult mănâncă. Cu timpul, copilul va învăţa să-şi asculte senzaţiile organismului, pentru a şti când să mănânce şi când să se oprească; va ajunge, de asemenea, să fie sigur că hrana va fi acolo când va avea nevoie de ea, dar că nu va fi forţat să o mănânce. Aceste lecţii sunt importante şi liniştitoare.

Când părinţii încearcă să-şi forţeze sau să-şi păcălească bebeluşii să mănânce mai mult, decizia finală aparţine bebeluşului. „Să o ascult pe mama şi să ignor ceea ce simte corpul meu sau să-mi ignor organismul şi să o supăr pe mama?”. Este o alegere dificilă. Cu timpul mulţi bebeluşi învaţă să mănânce pentru a-şi mulţumi părinţii sau să nu mănânce pentru a-şi câştiga independenţa.

A lăsa copilul să decidă cât de mult să mănânce poate însemna că în unele momente el nu va bea decât 60–90 ml de lapte, iar la alte mese va bea 250 ml sau chiar mai mult. Un copil al cărui ciclu de foame este mai regulat va consuma mai mult sau mai puţin aceeaşi cantitate la fiecare masă. Un copil al cărui ciclu de foame este mai puţin regulat nu va avea un consum atât de previzibil. Din punct de vedere nutriţional, ambele stiluri sunt la fel de sănătoase şi vă pot ajuta copilul să crească, căpătând o relaţie sănătoasă atât cu mâncarea cât şi cu propriul său organism.

Sfaturi practice

• Aşezaţi-vă confortabil. Bebeluşii sunt foarte sensibili la stările adulţilor care îi îngrijesc. Dacă dumneavoastră sunteţi relaxată, atunci şi copilul dumneavoastră va fi tot aşa. Mulţi copii mici preferă un loc liniştit cu o iluminare slabă. Bebeluşii născuţi prematur se descurcă mai bine cu o stimulare mai slabă mai ales când se concentrează asupra hrănirii.

• Concentraţi-vă asupra copilului dumneavoastră. În multe feluri, hrănirea cu biberonul poate fi o interacţiune la fel de apropiată cu bebeluşul dumneavoastră ca şi alăptatul. Ţineţi-vă bebeluşul în braţe, în aşa fel încât să vă priviţi ochi în ochi. Vorbiţi încet cu bebeluşul. Faceţi asta într-o cameră liniştită, în care să nu existe televizor sau muzică zgomotoasă. Dacă aveţi şi alţi copiii, nu va fi, bineînţeles, prea uşor să evitaţi întreruperile. Dar copiii mai mari pot învăţa că în momentul hrănirii nu este bine să ceară lucruri care mai pot aştepta câteva minute.

• Ţineţi biberonul în poziţie fixă. Mulţi părinţi agită mult biberonul în timpul alimentării bebeluşului. Acest lucru nu este necesar, dar în unele cazuri chiar distrage atenţia bebeluşului. Este greu să sugi lapte din ceva care se mişcă încontinuu.

• Eructaţiile sunt opţionale. Deşi acestea ar putea să pară un lucru surprinzător pentru mulţi părinţi, nu toţi bebeluşii trebuie să eructeze. Mulţi sugari eructează singuri. Câteodată este de ajuns ca bebeluşul să stea pur şi simplu în poala dumneavoastră pentru câteva minute când încă nu şi-a terminat biberonul pentru ca el să eructeze. Sau puteţi să îl frecaţi uşor pe spate. Dacă îl bateţi uşor mai tare pe spate, nu este chiar de ajutor. Peste umărul dumneavoastră este o altă poziţie bună pentru eructare. Dacă puneţi în prealabil un scutec pe umăr, nu vă veţi petrece toată ziua mirosind chiar ca un eructat de copil.

• Un biberon ar trebui consumat în 10 până la 20 de minute.

Mai încet de atât şi bebeluşul probabil că munceşte prea mult. Mai repede de atât şi bebeluşul s-ar putea să scuipe mare parte înapoi.

Probleme frecvente legate de alimentaţia cu biberonul

• Regurgitările sau vărsăturile. Dacă regurgitează puţin este normal. Mai mult, însoţit de alte semne de disconfort, cum ar fi plânsul sau arcuirea spatelui ar putea fi datorată arsurilor esofagiene sau bolii de reflux gastro-esofagian (vezi pagina 189). Hrănitul în cantităţi mici şi mai des poate fi de ajutor, iar medicul bebeluşului poate sugera şi alte tratamente de încercat.

• Diareea. Bebeluşii hrăniţi cu biberonul au de obicei scaune care sunt de aceeaşi consistenţă cu lutul moale. Dacă acestea sunt în cantitate neobişnuit de mare şi moi, ar mai putea reprezenta un semn de infecţie intestinală (de obicei însoţită de febră sau alte semne de boală) sau, pur şi simplu, să arate că a mâncat prea mult. Dacă bebeluşul pare înfometat, la scurtă vreme după ce a mâncat de ajuns, încercaţi să vă jucaţi cu el sau să îi daţi o suzetă în loc să îi daţi iarăşi biberonul. Dacă diareea continuă sau bebeluşul pare bolnav discutaţi cu medicul.

• Balonarea. Bebeluşii înghit foarte mult aer dacă sunt nevoiţi să sugă prea tare sau dacă laptele curge prea repede din biberon. Folosind un ac încălzit puteţi mări gaura din tetină sau puteţi înlocui tetina dacă gaura este prea mare. De asemenea, puteţi încerca şi tetine de diferite forme; şi în timp ce vă hrăniţi bebeluşul, ţineţi sticla la un unghi în care tetina să fie plină cu lapte şi nu cu aer.

• Intoleranţa la lactoză. Unii bebeluşi au incapacitatea de a digera lactoza, principalul carbohidrat din laptele praf provenit din laptele de vacă. Simptomele includ: balonare neobişnuită, diaree şi încetinirea creşterii. Un simplu test al scaunului poate confirma acest diagnostic. O formulă de lapte bazată pe soia sau oricare alta fără lactoză reprezintă o soluţie simplă pentru a evita această problemă.

• Adevăratele alergii la alimente. Aproape 1 din 20 de bebeluşi are o alergie adevărată la proteinele din laptele de vacă – această problemă este total diferită de simpla intoleranţă la lactoză. Adevărata alergie la lapte provoacă diaree cu sânge, vomă, iritabilitate, urticarie, dificultăţi de respiraţie, secreţii nazale şi alte simptome alarmante. Aproape o treime dintre aceştia sunt alergici şi la proteinele din soia. Tratamentul obişnuit constă în folosirea unei formule elementale care nu conţine proteine nici din soia şi nici din laptele de vacă.

• Ataşamentul faţă de biberon. Nu este neobişnuit ca un bebeluş mai mare sau un copil în vârstă de 1-3 ani să devină ataşat de biberonul său, dar aceasta poate constitui o problemă. Bebeluşii care se ataşează de biberoanele lor şi vor să le ducă peste tot după ei suferă, de obicei, de carii dentare severe deoarece dinţii lor sunt în marea majoritate a zilei scăldaţi în formula care conţine zahăr. O dată ce bebeluşul a terminat de mâncat, cel mai bine este să îi luaţi biberonul. Ajutaţi-l să îşi găsească altă jucărie pe care să o care după el toată ziua.

• Somnul cu biberonul. Şi bebeluşii care adorm cu biberonul sunt supuşi riscului apariţiei cariilor, din acelaşi motiv. Dacă puneţi apă în biberon cât bebeluşul doarme, s-ar putea să evitaţi această problemă. Dar de fiecare dată când un bebeluş bea din biberon în timp ce stă întins pe spate, există pericolul ca lichidul să i se scurgă în tubul care leagă urechea de gură (trompa lui Eustachio), mărind riscul apariţiei unei infecţii a urechii (otită). O regulă eficientă de respectat este că nu trebuie să rămână biberoane în pătuţ.

Trecerea de la lapte praf la lapte de vacă

Bebeluşii ar trebui să continue să bea lapte praf până la vârsta de un an. După această vârstă, ei pot bea fără grijă lapte de vacă. Cel mai bine este să consume lapte normal până în jurul vârstei de doi ani, deoarece astfel îşi asigură grăsimile necesare pentru dezvoltarea creierului. După vârsta de doi ani, copiii care se obişnuiesc să consume lapte degresat (1–2% sau mai puţin) au mai puţine şanse ca, mai târziu, să sufere de boli de inimă cauzate de colesterolul crescut.

Laptele de vacă nu este, în ciuda acestor lucruri, un necesar al dietei copilului. Unii doctori respectaţi şi respectabili (printre care şi regretatul dr. Benjamin Spock) consideră că laptele de vacă reprezintă un pericol asupra sănătăţii copilului la orice vârstă. De exemplu, există unele dovezi cum că şansele apariţiei diabetului zaharat ar creşte în cazul folosirii produselor lactate în dieta copilului. Este posibil ca nutriţia să fie adecvată şi fără folosirea lactatelor, dar trebuie să fiţi foarte bine informaţi pentru a realiza acest lucru. Aceste informaţii pot fi găsite în cartea „Dr. Spock – Îngrijirea sugarului şi a copilului”, dacă sunteţi interesaţi.

SPOCK CLASIC

„S-a descoperit că sugarilor le place la fel de mult laptele praf şi beneficiază la fel de mult ca de pe urma alăptării, indiferent dacă biberonul este încălzit, la temperatura camerei sau scos direct din frigider, atâta vreme cât se păstrează aceeaşi temperatură la toate mesele.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

Înţărcarea

Majoritatea copiilor pot bea cu puţin ajutor dintr-o cană cam tot atunci când îşi pot ţine singuri capul drept în timp ce se află în poziţie şezândă – cam în jurul vârstei de şase luni. La vârsta de nouă luni, majoritatea se descurcă singuri cu o cană pentru sorbit (o cană cu un capac ce are un cioc), şi pot folosi o cană mică, normală cam pe la vârsta de 12–15 luni. Dacă bebeluşul nu s-a ataşat de biberon ca un obiect liniştitor, nu ar trebui să vă fie prea greu să îl înţărcaţi de la biberon şi să îl obişnuiţi cu cana. Deşi nu există nici un avantaj dacă vă înţărcaţi copilul devreme, dacă aşteptaţi prea mult nu va face decât să îngreuneze procesul. O bună idee este să începeţi undeva între şase şi nouă luni să folosiţi din ce în ce mai des cana pe măsură ce bebeluşul va deveni din ce în ce mai priceput. La un moment dat, atât dumneavoastră, cât şi copilul dumneavoastră veţi ajunge la concluzia că biberonul nu mai este aşa de folositor şi că este timpul să îl daţi unui alt bebeluş care are nevoie de el.

Nu este, însă, neobişnuit ca prichindeii să aibă un conflict cu părinţii din cauza biberoanelor. Copilul vrea să îl păstreze; părintele vrea ca el să renunţe. Părintele încearcă să facă un târg; bebeluşul, însă, se menţine pe poziţii. Părintele ia biberonul; bebeluşul face un acces de furie şi refuză să utilizeze cana. Până la urmă, părintele cedează şi toată lumea este supărată.

Dacă ajungeţi să vă aflaţi într-o astfel de situaţie, există câteva căi pe care le puteţi urma. Una ar fi ca, pur şi simplu, să faceţi biberonul să dispară. Mai mult ca sigur că va trebui să înduraţi un acces de furie al copilului, sau mai multe, de-a lungul mai multor zile, dar, în final, copilul va accepta să bea din cană şi nu va mai plânge după biberon.

O abordare mai puţin drastică ar fi să insistaţi ca biberonul să fie doar pentru hrănire şi nu pentru a fi cărat toată ziua şi pentru a fi cel cu care se doarme noaptea. O dată ce acestea au fost stabilite, puteţi începe ca treptat să îl înlocuiţi cu o ceaşcă, la câte o masă. O altă tehnică ar fi ca să începeţi să adăugaţi treptat din ce în ce mai multă apă în laptele din biberon în fiecare săptămână până ce ajungeţi ca în biberon să nu mai fie decât apă, în toată această vreme continuând, însă, să îi serviţi lapte într-o cană. De obicei, înainte de a se ajunge în acest punct, bebeluşul se va hotărî că ceea ce primeşte cu cana (lapte nediluat) are un gust mult mai bun.

Alimentele solide

Odată ce bebeluşul începe să consume alimente solide, amândoi va trebui să luaţi noi decizii. Trebuie să hotărâţi cu ce mâncăruri să începeţi, cât să îi daţi şi cum să stabiliţi limitele fără a elimina distracţia din hrănire. Iar copilul trebuie să aleagă ce alimente să accepte, cât să mănânce şi cum să se distreze fără a vă enerva pe dumneavoastră prea tare!

Un copil mic va trebui chiar să îşi dea seama cum funcţionează mecanica hrănirii cu alimente solide: să ţină mâncarea în gură şi să o înghită pe tubul care trebuie. Trebuie să i se ofere o varietate cât mai mare de alimente – de obicei cereale, vegetale, fructe şi carne, mai mult sau mai puţin în această ordine – totuşi cu un timp suficient între noi alimente astfel încât să vedeţi dacă este sau nu alergic la ele. Este foarte bine ca, în general, copilul să participe de bunăvoie la aceste experimente culinare.

În jurul vârstei de nouă luni, bebeluşul dumneavoastră şi-a format deja o conştiinţă proprie – şi un simţ al umorului – care reprezintă noi încercări când vine vorba de hrănire. Înainte, cerealele îi cădeau din gură pentru că îi lipsea coordonarea necesară. Acum, el le scuipă în mod deliberat şi râde. Folosindu-şi noile capacităţi motorii fine, el ia boabe de mazăre şi se joacă cu ele.

FLUORUL

Fluorul este important pentru dezvoltarea unor dinţi sănătoşi care să reziste la carii. Până la vârsta de şase luni, bebeluşii nu au nevoie de fluor în plus deoarece dinţii lor încă nu s-au dezvoltat. După această vârstă, bebeluşii hrăniţi cu biberonul îşi iau necesarul de fluor din apa de robinet (dacă este fluorizată) care este folosită pentru prepararea laptelui praf sau a cerealelor; mamele celor alăptaţi la sân dacă beau apă de la robinet transmit fluorul bebeluşilor prin lapte. Dacă folosiţi formulă premixată sau folosiţi apă îmbuteliată sau dintr-o sursă săracă în fluor, ar trebui să îi oferiţi un supliment de fluor, prescris de doctorul său. Doza obişnuită este de 0,25 miligrame pe zi. Mai mult nu este însă mai bine! Prea mult fluor are ca efect dinţi slăbiţi, cu pete albe, o afecţiune numită fluoroză.

Notă: verificaţi la doctorul dumneavoastră sau la departamentul de aprovizionare cu apă curentă pentru a vedea dacă apa de la robinet este fluorizată.

Dacă încercaţi să îl hrăniţi, el încearcă să apuce linguriţa deoarece doreşte ca el să fie „şeful”.

Un bebeluş mai mare are cu siguranţă preferinţe, iar acestea se schimbă în fiecare zi. La fel se întâmplă şi cu pofta lui, în funcţie de cât de activ este sau dacă în acea săptămână are un puseu de creştere sau nu. Hrănirea lui fără începerea unor lupte pentru putere necesită multă răbdare şi creativitate. Până în momentul în care va pleca la grădiniţă, însă, el va fi căpătat multe capacităţi legate de hrănire, inclusiv aceea de a fi politicos – cel puţin din punctul de vedere al unui preşcolar.

Cum evoluează hrănirea

Ca şi alte comportamente, hrănirea cu alimente solide implică dezvoltarea fizică şi antrenament. Iata câţiva dintre paşii ce trebuie făcuţi în acest proces:

• Postura şi reflexele. Pentru a folosi linguriţa la mâncat, bebeluşii trebuie să poată sta singuri, drepţi, confortabil, într-un scaun şi să îşi ţină capul pentru mai multe minute. Trebuie să poată să anticipeze mişcarea linguriţei, să îşi deschidă gura şi apoi să îşi strângă buzele împreună pentru a ţine mâncarea în gură. Trebuie, de asemenea, şi să se „dezveţe” de câteva lucruri. Nou-născuţii se nasc cu un puternic reflex de supt care îi ajută să se hrănească eficient. Ei sug orice ajunge în gura lor. Reflexul trebuie slăbit – şi de obicei aşa se şi întâmplă până la vârsta de patru luni – înainte ca ei să înceapă să se hrănească cu alimente solide.

• Coordonarea limbii. Bebeluşii trebuie să îşi înveţe limba nişte trucuri noi.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Am ajuns la concluzia că bebeluşul nostru nu știa cum să mănânce. Serios! Nu era vorba că nu era interesat de alimente, pur şi simplu nu ştia, însă, că există un anumit ritm în hrănire. Deschizi gura, bagi mâncarea cu linguriţa, închizi gura în jurul linguriţei, laşi linguriţa să iasă, păstrezi alimentele în gură, foşneşti (opţional), înghiţi. Şi apoi repeţi până eşti sătul.”

— danzam, pe site-ul DRSPOCK.COM

La alimentele solide, limba le împinge în lateral către gingii sau dinţi, iar apoi gura împinge alimentele înmuiate către spatele ei. Când alimentele sunt într-o cantitate mai mare în gură, limba separă un cocoloş care este suficient de mic pentru a putea fi înghiţit, îl mută către fundul gurii, dar păstrează restul în faţă.

• Pericolul de asfixiere. Deschiderea către trahee se află chiar imediat în spatele limbii, în fundul gurii. Deschiderea către esofag, tubul prin care trec alimentele din gură către stomac, se află în spatele traheei. Alimentele trebuie să treacă de trahee pentru a putea ajunge în esofag, iar această poziţionare este o adevărată problemă. Orice persoană a avut un moment în care alimentele au intrat „pe partea cealaltă”; aceasta se întâmplă chiar şi la mâncătorii experimentaţi. Pentru un bebeluş, să înghită pe partea care trebuie va fi o adevărată provocare. Pentru a facilita trecerea hranei în siguranţă prin esofag, traheea prezintă o acoperire parţială. Când limba împinge hrana înapoi şi în lateral, epiglota (formaţiunea care acoperă traheea) protejează traheea, iar esofagul se deschide pentru a primi mica porţie de hrană.

• Învăţatul necesită timp. Când este împărţită în etape ca acestea, hrănirea pare a fi un proces complex şi, într-adevăr, este nevoie de timp până când bebeluşul va pune toate aceste abilităţi cap la cap. La început, mulţi împing hrana din gură afară cu limba – un proces numit reflex de expulzie. Acesta funcţionează foarte bine când bebeluşul se hrăneşte la sân, deoarece ajută la stimularea secreţiei lactate, dar trebuie dezvăţat pentru ca bebeluşul să se hrănească cu hrană solidă.

Senzaţia de a avea alimente solide în gură este la început ciudată, iar unii bebeluşi o consideră foarte neplăcută. Dacă la început se îneacă, ei pot deveni foarte nervoşi la vederea linguriţei cu hrană, iar această nervozitate face ca deschiderea gurii şi acceptarea hranei să fie mult mai dificile.

Sfaturi practice

• Aşteptaţi până când bebeluşul poate sta confortabil într-un scaun pentru bebeluşi. Acesta este un indiciu comportamental că bebeluşul este gata să înceapă hrănirea cu alimente solide.

• Începeţi cu o cantitate mică de hrană într-o linguriţă mică, pe care o atingeţi de buzele bebeluşului. Chiar şi după ce el se obişnuieşte cu linguriţa şi începe să deschidă de bună voie gura, continuaţi să îi daţi cantităţi mici pentru un timp – nu mai mult decât o boabă de fasole de Lima.

• Nu vă faceţi griji în legătură cu mâncarea care i se prelinge printre buze. Dacă bebeluşul împinge hrana afară, nu presupuneţi imediat că el nu este interesat. Cu toate acestea, însă, dacă face asta în mod repetat, opriţi-vă pentru moment, şi încercaţi la următoarea masă. Dacă el continuă, însă, încercaţi săptămâna următoare.

• Dacă bebeluşul se îneacă sau scuipă, încetiniţi ritmul puţin. Nu este nici o grabă.

• Aşteptaţi-vă la dezordine. Hrăniţi-vă copilul într-o cameră care să aibă o podea ce se curăţă cu uşurinţă, sau puneţi un plastic sau o muşama pentru copii (se găseşte în multe magazine pentru copii) sub scaunul lui.

• Dacă după o lună ajungeţi la concluzia că bebeluşul dumneavoastră nu a făcut nici un progres, discutaţi cu medicul dumneavoastră. Există mulţi specialişti, inclusiv terapeuţi de vorbire (logopezi), ocupaţionali şi terapeuţi fizici, care pot ajuta bebeluşii care au probleme cu acomodarea cu alimentele solide. După vârsta de 9–10 luni, bebeluşilor care încă nu s-au obişnuit cu alimentele solide le va fi mai greu cu această acomodare, aşa că nu este bine nici să aşteptaţi prea mult.

Ce alimente să îi oferiţi, şi când

Mâncarea tradiţională pentru bebeluşii în vârstă de patru-şase luni sunt cerealele de orez îmbogăţite cu fier, speciale pentru copii. Sunt puţin dulci (deşi pentru un copil care până atunci nu a consumat decât lapte, aroma este chiar exotică) şi le puteţi controla consistenţa. O consistenţă moderat de subţire este bună pentru început, dar să nu fie chiar lichide.

Începeţi doar cu o linguriţă şi, treptat, creşteţi cantitatea în funcţie de cât mănâncă bebeluşul. Puteţi adăuga diferite cereale la fiecare o săptămână sau două. Dacă sunteţi îngrijorată în privinţa alergiilor, s-ar putea să fiţi nevoită să amânaţi introducerea grâului pentru un timp, deoarece alergiile la acesta sunt destul de des întâlnite. Folosirea mâncărurilor cu un singur ingredient vă permite să vă daţi seama la ce reacţionează copilul dumneavoastră dacă îi apar iritaţii, diaree sau alte simptome de alergie.

O dată ce bebeluşul dumneavoastră s-a obişnuit cu cerealele pentru bebeluşi, puteţi introduce în dietă şi o legumă sau un fruct. Bebeluşii care se obişnuiesc cu gustul foarte dulce al fructelor s-ar putea să refuze legumele, aşa că cel mai bine este să începeţi cu legumele şi să adăugaţi fructele ceva mai târziu. Puteţi adăuga, de asemenea, sucuri, cum ar fi cel de piersici sau pere, dar în cantităţi mici.

Mâncărurile potrivite pentru „începători”

Fie că le pregătiţi singură, fie că alegeţi din marea varietate comercială de mâncăruri pentru bebeluşi, multe mâncăruri sunt potrivite pentru cei mici:

• Cerealele pentru bebeluşi: orez, ovăz, porumb, orz. Lăsaţi-le pe cele din grâu pentru mai târziu.

• Legumele: mazăre, fasole, morcovi, dovlecei, cartofi dulci, sfeclă. Mai târziu, puteţi introduce şi broccoli, ceapa şi varza; acestea din urmă sunt alimente grele şi pot provoca flatulenţă.

• Fructe: banane mărunţite, compot de mere, pere, piersici, prune, caise, stafide. Ultimele cinci tind să aibă un efect laxativ, dar cei mai mulţi dintre bebeluşi le mănâncă fără probleme.

• Carne: orice carne moale fiartă este bună. Tăiaţi-o sau fărâmiţaţi-o ca să nu fie aţoasă. Dacă folosiţi foarte puţină sare, este mai puţin probabil ca bebeluşii să îşi dezvolte o plăcere pentru alimentele sărate care, mai târziu în viaţă, ar putea contribui la apariţia hipertensiunii arteriale. O altă sursă bună de proteine este reprezentată de fasolea fiartă şi mixată. Există o mare varietate din care să alegeţi. Ideea generală curentă când vine vorba de alimentaţia adulţilor este ca la masă carnea să fie consumată doar în cantităţi mici, să nu mai reprezinte principalul fel. Este probabil o bună idee ca bebeluşii să se obişnuiască încă de pe acum cu acest fel de a mânca.

Mâncăruri pe care să le evitaţi pentru moment

Aşa cum am spus şi mai sus, este cel mai bine să evitaţi cauzele comune ale alergiilor până când bebeluşul are deja vârsta de un an sau mai mult, în special dacă în familia dumneavoastră există cazuri de febră de fân, astm bronşic, eczeme sau alte probleme cu alergiile. Alimentele care trebuie evitate sunt:

• albuşul de ou;

• arahidele şi untul de arahide;

• alunele şi alimentele care le conţin;

• peşte;

• fructe de mare;

• grâu.

Până la vârsta de un an, bebeluşilor nu ar trebui să li se ofere miere sau sirop de porumb. Ambele pot conţine spori ai bacteriei botulinice, care sunt inofensivi pentru copiii mai mari, dar care pe bebeluşi îi pot îmbolnăvi destul de grav. Nu există, de asemenea, nici un motiv pentru a le da bebeluşilor acele „deserturi” la borcan preparate cu mult zahăr. Acestea nu fac nimic altceva decât să încurajeze dezvoltarea cariilor. Este bine dacă bebeluşii consideră fructele ca fiind dulciuri.

Bătălia linguriţelor

Dacă atunci când linguriţa se apropie de gura lui, un bebeluş în vârstă de opt-nouă luni o apucă şi întoarce capul, atunci s-ar putea ca el să fie sătul. Dar, mai probabil, el doar vrea să o controleze. Dacă îi evitaţi mâna şi duceţi linguriţa la gura lui, cel mai probabil va scuipa orice era în ea şi va începe să se foiască.

Soluţia nu este să elaboraţi din ce în ce mai creative trucuri pentru a-l păcăli (vechiul: „uite avionul… deschide uşile hangarului” nu a păcălit niciodată nici un copil, deşi mulţi dintre ei au decis să intre în rol deoarece este un joc). Ce funcţionează cel mai bine este să faceţi un compromis. Dacă îi oferiţi bebeluşului o linguriţă proprie, el poate exersa să îşi bage în gură mici cantităţi de hrană în timp ce dumneavoastră îl „ajutaţi” cu o altă linguriţă (şi, de fapt, îl hrăniţi cu marea parte a mesei).

De ce par bebeluşii că-şi pierd interesul de a mânca

În jurul vârstei de un an, copiii par să îşi piardă interesul de a mânca. Consumul de hrană scade, iar această scădere a apetitului poate fi alarmantă pentru părinţi. Dar este perfect normal – ei mănâncă mai puţin deoarece nu mai cresc într-un ritm aşa de accelerat ca înainte. Un bebeluş care la această vârstă ar continua să ia în greutate în acelaşi ritm ca înainte ar deveni în foarte scurt timp obez.

Întrebare: copilul meu a fost examinat de doctorul şi de către nutriţionistul nostru, care ne-au spus că are „aversiune faţă de texturi” şi nu a învăţat să mestece şi să înghită cum trebuie. În rest, el este activ şi perfect sănătos. Aţi putea să îmi oferiţi mai multe informaţii în legătură cu această problemă îngrijorătoare, despre care am aflat că este, totuşi, destul de răspândită?

Răspuns: aveţi dreptate, nu este neobişnuit ca unui bebeluş să nu îi placă texturile anumitor alimente pentru că ele sunt prea crocante, siropoase sau lipicioase. Mulţi copii au o anumită aversiune faţă de o anumită textură, dar cu puţină experimentare, părinţii pot găsi o varietate de alimente pe care cei mici să le îndrăgească. Dar unii copii sunt atât de sensibili la texturi încât descoperirea unui aliment care să le fie pe plac poate fi o adevărată provocare. Chiar dacă nu ştim ce cauzează această problemă, putem să ne ajutăm copiii. Medicul pediatru sau nutriţionistul dumneavoastră vă pot ajuta să lărgiţi orizonturile alimentare ale bebeluşului dumneavoastră şi, totuşi, să îi menţineţi o dietă sănătoasă. Nu vă miraţi dacă pediatrul apelează şi la alţi specialişti. Deseori, terapeuţii de comportament sau de vorbire, care înţeleg modul în care funcţionează gura şi limba, sunt experţi în cum să înveţe un copil să accepte noi texturi în gură, cât şi cum să îşi coordoneze mestecatul şi înghiţitul.

Cum vă puteţi da seama dacă bebeluşul dumneavoastră mănâncă destul? Ei bine, în primul rând, el ar trebui să fie plin de energie şi curiozitate. O concentrare slabă sau o stare sufletească negativă pot fi semne că bebeluşul nu primeşte destule calorii. Mai important, copilul ar trebui să ia în continuare în greutate conform curbei sale de creştere, aşa cum am descris la începutul acestui capitol. Atâta timp cât copilul creşte conform curbei, nu trebuie să vă îngrijoraţi că mănâncă prea puţin.

Dacă vă forţaţi copilul să mănânce mai mult decât are poftă, nu face nimic altceva decât să aibă un efect negativ. Ca un răspuns la insistenţele unui părinte, un copil cu o voinţă puternică ar putea să refuze să mănânce, nu pentru că ar fi sătul, ci pentru a demonstra cine are controlul. A deţine controlul este foarte important pentru unii copii, aşa că ei vor „face foamea” dacă simt că părinţii îi forţează să mănânce.

Ce puteţi face ca bebeluşul să mănânce destul, fără a intra într-o „bătălie a mâncării”?

• Puneţi porţii mici pe farfuria lui. În acest fel, el poate cere mai mult (şi, astfel, să fie „şeful”).

• Limitaţi cantităţile de lapte şi sucuri. Bebeluşii nu trebuie să consume mai mult de 450–500 ml de lapte pe zi şi 180–250 ml de suc. Dacă vor consuma mai mult de atât, acestea le vor limita apetitul pentru mâncărurile normale.

• În timpul meselor limitaţi distracţiile, cum ar fi televizorul.

Folosiţi un scaun înalt pentru a-i da sentimentul că este reţinut acolo. Aşezatul în scaun este un semnal că este timpul să mănânce.

• Aprobaţi-l uşor când mănâncă. De exemplu, zâmbiţi-i sau spuneţi-i ceva plăcut.

• Dacă face o pauză, acordaţi-i câteva minute ca să i se facă foame din nou. Când se opreşte, nu îl dezaprobaţi şi nu încercaţi să îl forţaţi să mănânce mai mult, începând un joc.

• Dacă începe să se joace cu mâncarea, ignoraţi acest lucru.

Dacă îi spuneţi să înceteze, nu faceţi nimic altceva decât să îl încurajaţi să continue; pentru că ce poate fi mai distractiv decât să îi atragă atenţia mamei sau tatălui! Dar dacă începe să se joace cu mâncarea de nerăbdare sau încearcă să se dea jos din scaun, încheiaţi masa. Dacă nu mănâncă destul la o masă, îi va fi mai foame la următoarea.

• Oferiţi-i o varietate de alimente, nu doar pe cele care îi plac în mod deosebit. Este foarte bine să încurajaţi un copil să încerce noi alimente, sau să reîncerce alimente care în trecut nu prea i-au plăcut, dar nu insistaţi ca el să mănânce multe astfel de mâncăruri. În schimb, lăsaţi-l pe el să aleagă alimentele care îi îndeplinesc nevoile nutriţionale.

• Dacă sunteţi îngrijorată că bebeluşul nu mănâncă destul, aranjaţi o vizită la medic. El îl va cântări şi vă va explica modurile în care vă puteţi da seama dacă el mănâncă destul.

Lărgiţi orizonturile culinare ale copilului dumneavoastră

De ce sunt, în general, copiii aşa de pretenţioşi când vine vorba despre ce mănâncă? Bineînţeles că mâncarea nu este neapărat singurul lucru în legătură cu care el este pretenţios.

Probabil că preferă o anumită pijama zi de zi, o anumită jucărie cu care se joacă sau un anumit scaun pe care să stea. Copiii sunt, în general, pretenţioşi pentru că abia descoperă cum să îşi formeze opinii şi să ia decizii independente în legătură cu tot felul de lucruri.

Prichindeii îşi permit să fie mai pretenţioşi cu mâncarea deoarece ei nu mai cresc în acelaşi ritm ca atunci când erau mai mici, aşa că nu le mai este foame permanent. Pot să rabde pentru că vor. Ce puteţi face atunci când această mică persoană plină de propria voinţă refuză să mănânce orice în afară de unt de arahide şi gem?

Ca părinte, ultimul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să începeţi să vă certaţi pe mâncare cu copilul dumneavoastră. Aceasta este o luptă pe care nu aveţi cum să o câştigaţi. Nu puteţi să vă forţaţi, în siguranţă, copilul să înghită mâncarea (deşi forţa fizică îşi are rolul ei când vine vorba de medicamente).

SPOCK CLASIC

„Deci, nu forţaţi bebeluşii să mănânce mai mult decât doresc. Lăsaţi-i să-şi savureze mesele şi să simtă că le sunteţi prieteni. Este una dintre principalele căi prin care se vor consolida încrederea în sine, bucuria de a trăi şi dragostea pentru oameni pe parcursul primului an de viaţă.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

Iar mita – „nu poţi mânca desert decât după ce ţi-ai terminat mazărea” – tinde să aibă repercusiuni pe termen lung. Poate va mânca mazărea, dar după ce o termină, este mai mult ca sigur că o va urî chiar mai mult! Iată câteva strategii care se pot dovedi eficiente:

• Puneţi pe farfurie o mică porţie dintr-un aliment nou, pe care vreţi ca bebeluşul să îl mănânce, mai multe mese la rând. O dată ce îl va vedea de mai multe ori, nu va mai fi nou (şi, astfel, suspect) şi va fi mult mai dornic să îl încerce.

• Nu faceţi mare scandal când bebeluşul refuză să mănânce un nou aliment – şi nici când îl mănâncă. Lăsați mâncarea să fie propria recompensă.

• Fiţi un bun model. Lăsaţi-vă copilul să vă vadă mâncând şi bucurându-vă de alimente sănătoase.

• Dacă bebeluşul cere un anumit aliment sănătos mai multe zile la rând, oferiţi-i-l. Cel mai probabil se va plictisi în curând de el şi va trece la un alt favorit. Dacă de-a lungul unei săptămâni el consumă un amestec rezonabil de alimente este în regulă, chiar dacă mănâncă un singur tip de hrană într-o zi.

• Este, de asemenea, foarte bine să stabiliţi limite asupra alegerilor culinare. Copilul are dreptul să refuze orice aliment în orice zi. Dar nu are dreptul să ceară să îi gătiţi ceva special doar pentru el. Dacă meniul include cel puţin unul sau două alimente potrivite pentru copii şi copilul decide să sară peste o anumită masă, este treaba lui.

• Fiţi creativi. Dacă bebeluşul refuză o anumită mâncare (de exemplu, broccoli) încercaţi să o înlocuiţi cu o alta care prezintă aceleaşi calităţi (napi sau spanac, de exemplu).

• În cazul în care copilul refuză o întreagă grupă de alimente, de exemplu legumele verzi, puteţi să substituiţi cu alimente din alte grupe. De exemplu, merele oferă fibre, dovleceii vitamine, fasolea şi alte legume, fier şi proteine. Mulţi copii refuză toate vegetalele cu excepţia uneia – fie porumb, fie mazăre, de exemplu. Este în regulă să îi serviţi mereu aceleaşi vegetale în timp ce îi puneţi în farfurie şi altele.

• Unii copii sunt sensibili la anumite texturi. S-ar putea să refuze alimentele care sunt crocante sau „unsuroase”. O dată ce ştiţi aceste lucruri, puteţi să vă folosiţi imaginaţia şi să faceţi mai multe mâncăruri să fie acceptabile. De exemplu, crema de porumb este cam unsuroasă, dar porumbul îngheţat (care este o bună mâncare de consumat cu degetele pentru un copil de doi ani) este crocant.

• Pentru a înlătura din presiunea care se exercită datorită importanţei hrănirii, puteţi folosi multivitamine masticabile pentru copii. Ideal ar fi ca bebeluşii să îşi ia toate vitaminele şi mineralele din alimentele consumate. Dar lucrurile nu merg întotdeauna aşa. Dacă îi daţi copilului multivitamine măcar puteţi fi sigură că are asigurat cel puţin mare parte din necesarul de vitamine şi minerale. Vă puteţi relaxa în privinţa legumelor.

DE CE FAC BEBELUŞII MIZERIE

Atunci când mănâncă, bebeluşii şi copiii mici fac mizerie. Şi pentru asta nu este de vină doar proasta lor ţintă şi nesiguranţa mâinilor. Ei fac mizerie intenţionat. Un comportament care îi înnebuneşte mereu pe părinţi este aşa-numita joacă de-a aruncarea; când ei aruncă intenţionat o bucată de mâncare pe jos, aşteaptă ca dumneavoastră să o ridicaţi, şi apoi, râzând, aruncă aceeaşi bucată din nou. Acesta ar putea părea un joc grozav, dar, de fapt, pentru bebeluş nu este decât un experiment ştiinţific, aflând că, da, mâncarea cade mereu în jos şi nu în sus. Şi descoperă, de asemenea, că dacă mâncarea dispare din raza sa vizuală, ea reapare ulterior.

Deşi acest comportament este extenuant pentru părinţi, bebeluşul realizează în acelaşi timp că este un bun mod de socializare. Pentru copiii mai mici, există câteva lucruri mai distractive decât să vadă pe cineva comportându-se într-un mod previzibil, îi oferă un plăcut simţ al controlului. Alte metode de joacă cu mâncarea – mânjitul pe tava scaunului, de exemplu – pot fi, de asemenea, interpretate ca experimentarea copilului cu culorile şi texturile, sau doar ca o metodă de exprimare creativă în mediul ales de el: cina. Recunoaşterea acestor aspecte pozitive ale mizeriei făcute nu înseamnă că trebuie să acceptaţi totul. Este în regulă ca, pur şi simplu, să încheiaţi masa şi să sugeraţi altă activitate.

Mesele vor deveni mult mai plăcute, iar copilul dumneavoastră va putea să descopere noi mâncăruri în propriul ritm.

• Încercaţi să evitaţi să folosiţi dulciurile ca recompense pentru o masă „bună”. Copiii care se obişnuiesc să preţuiască dulciurile când sunt mici, mult mai probabil că le vor consuma şi când vor fi mai mari şi când vor avea un mai mare acces la ele.

Accesorii pentru hrănire

Intraţi într-un magazin pentru copii şi veţi rămâne surprinşi câte accesorii pentru hrănire există în acest moment pe piaţă. Unele sunt practice şi folositoare, altele sunt pur şi simplu ingenioase, iar altele, pur şi simplu, nostime. Această parte a capitolului este menită să vă ajute să vă descurcaţi prin coridoarele aglomerate şi să găsiţi şi să alegeţi produsele care vă vor fi cu adevărat de ajutor.

ACCESORIILE PENTRU ALĂPTATUL LA SÂN

Pentru o activitate care este 100% naturală şi mai veche decât Homo Sapiens însuşi, alăptatul necesită chiar foarte multe accesorii! Iată câteva foarte populare, pe care le puteţi lua în calcul:

• Îmbrăcămintea. În timpul sarcinii, probabil că v-aţi asigurat un stoc de sutiene de suport pentru a se potrivi bustului dumneavoastră mărit. Adăugaţi acestora sutienele pentru alăptat cu clape ce se coboară pentru a hrăni copilul. Bluze cu astfel de clape bine camuflate fac mai uşor alăptatul în public şi mai puţin jenant, iar bluzele de noapte pentru gravide fac mai uşor alăptatul din timpul nopţii. Magazinele pentru gravide şi multe magazine mari au o mare selecţie din toate. Deşi s-ar putea să fie puţin cam prea multe. Companiile producătoare de produse pentru gravide realizează şi şaluri sau pelerine speciale pentru a permite mămicilor ceva mai multă discreţie în timp ce alăptează în public.

• Pompe pentru sâni. Un echipament fără de care multe mămici ce alăptează nu s-ar descurca este o pompă pentru sâni bună, de calitatea celor din spitale, electrică, în special dacă ele continuă să alăpteze şi după ce îşi reiau serviciul. Cu o pompă eficientă vă puteţi goli sânii în aproape 10 minute, menținându-vă secreţia de lapte şi evitând angorjarea dureroasă. Puteţi achiziţiona pompe manuale sau cu baterii, dar cu acestea mulsul durează mai mult, chiar dacă nu cedează mai întâi muşchii mâinilor dumneavoastră. O pompă electrică de calitate, cu un sistem de recoltare cu două recipiente, vă permite să goliţi ambii sâni în acelaşi timp. Reprezintă, pur şi simplu, cea mai rapidă metodă de a vă goli sânii şi, astfel, poate singura variantă pentru femeile foarte ocupate. Partea proastă este că ele sunt destul de scumpe, preţul situându-se undeva între 300 $ şi 500 $ sau chiar mai mult (în SUA). Multe spitale şi furnizori de produse medicale le închiriază contra unor rate rezonabile, iar unele tipuri de asigurare medicală acoperă aceste cheltuieli.

• Tampoane pentru sâni. Aceste tampoane rotunde şi moi se pun în sutien pentru a ajuta să se absoarbă orice scurgere şi pentru a preveni iritaţiile. Confecţionate de obicei din bumbac, ele sunt disponibile atât în variante ce se pot spăla, cât şi în variante de unică folosinţă.

LISTA CU ACCESORIILE PENTRU ALĂPTAT

□ bluză pentru alăptat;

□ cămăşi de noapte pentru alăptat;

□ sutiene pentru alăptat;

□ şaluri sau pelerină pentru alăptat;

□ prosoape de protecţie (de asemenea, un scutec de pânză pus pe umăr funcţionează la fel de bine)

□ tampoane pentru sâni;

□ apărători pentru tetine;

□ pompă pentru sâni;

□ apărători pentru sâni;

□ cutii şi sticle pentru păstrarea laptelui muls;

□ perii pentru sticle şi tetine;

□ pernă pentru alăptare;

□ lanolină sau tampoane cu gel de glicerină;

□ scaun balansoar;

□ suport pentru picioare.

• Lanolină sau tampoane cu gel. Un tub cu lanolină pură sau un set de tampoane cu gel de glicerină pot calma durerile mameloanelor şi pot contribui o vindecare mai rapidă.

• Apărători pentru sâni şi mameloane. Apărătorile pentru sâni sunt bucăţi sferice din material plastic ce se potrivesc peste sâni şi oferă un confort sporit în timpul mulgerii. Apărătorile pentru mameloane sunt bucăţi din material plastic subţire, cu o gaură în mijloc, ce se potrivesc în sutiene. Ele protejează mameloanele iritate sau dureroase împotriva frecării de haine şi oferă o circulaţie a aerului îmbunătăţită pentru a le ajuta să rămână uscate. Unii experţi – ca şi unele mame, de altfel, le consideră necesare; altele nu. Anumite apărători pentru mameloane sunt făcute să scoată în evidenţă mameloanele plate sau retractate, uşurându-i bebeluşului prinderea de ele.

• Pernele pentru alăptare. Pentru a uşura presiunea la care sunt supuse spatele şi braţele dumneavoastră, o pernă pentru alăptare este un obiect de mare ajutor. Puteţi folosi orice pernuţă mai tare, dar s-ar putea să descoperiţi că o pernuţă specială, care este făcută să se potrivească conturului braţelor dumneavoastră şi care poziţionează copilul chiar la înălţimea potrivită, să fie chiar mai confortabilă. Acestea se pot găsi la magazinele pentru mămici sau puteţi comanda online.

• Balansoarul. Acest obiect foarte popular când vine vorba de alăptare oferă o poziţie ideală pentru alăptare. Căutaţi unul cu un spate solid şi braţele de înălţimea cea mai potrivită pentru dumneavoastră. Pernele pentru scaune îl vor face chiar mai confortabil – şi un mic taburet pentru picioare va face minuni pentru picioarele dumneavoastră obosite.

ACCESORII PENTRU HRĂNIREA CU BIBERONUL

Există foarte puţine accesorii pentru hrănirea cu biberonul care nu sunt deja evidente (adică biberoane şi tetine). Puteţi opta pentru sticle reutilizabile, care trebuie curăţate bine după fiecare folosire, sau unele ce pot fi aruncate, fabricate din material plastic, ce se pot arunca. Există câteva accesorii pe care le puteţi lua în considerare:

• Perii pentru biberoane. Acestea ar trebui să fie folosite exclusiv pentru curăţarea biberoanelor bebeluşului. Ar fi cel mai bine să aveţi una pentru sticle şi una ceva mai mică pentru tetine.

• O varietate de tetine. Asiguraţi-vă că aveţi diferite forme şi mărimi. Nici una nu este superioară alteia (declaraţii de genul „corecte din punct de vedere ortodontic” sunt pur şi simplu doar chestii de publicitate), dar, pe măsură ce bebeluşul creşte, preferinţele sale s-ar putea schimba în ceea ce le priveşte.

• O sacoşă izolantă termic. Aceasta vă va ajuta la menţinerea la temperatură scăzută a laptelui deja preparat atunci când sunteţi într-o călătorie.

• Un raft în maşina de spălat vase pentru biberoane şi tetine.

Nu este neapărat absolut necesar, dar dispozitivul sub formă de cuşcă ajută să ţină tetinele mici şi capacele de biberoane pe raftul superior al maşinii de spălat.

• Un încălzitor de biberoane electric sau cu baterii. Când sunteţi acasă, acesta este pur şi simplu un lux care nu este necesar, deoarece o oală cu apă poate îndeplini acelaşi rol. (Ţineţi minte: cuptoarele cu microunde pot produce zone calde într-un biberon care ar putea opări bebeluşul). Cu toate acestea, atunci când sunteţi în călătorie, un încălzitor pe bază de baterii sau unul care se poate conecta la bateria automobilului poate fi foarte folositor dacă bebeluşului nu-i place laptele său rece.

LISTA CU ACCESORIILE PENTRU HRĂNIREA CU BIBERONUL

□ o rezervă de lapte praf din lapte de vacă sau din soia;

□ biberoane din material plastic sau de unică folosinţă;

□ apărători din material plastic pentru biberoane;

□ o varietate de tetine;

□ perii pentru curăţat biberoanele – una mai mică pentru curăţat interiorul tetinelor şi una mai mare pentru curăţatul biberoanelor;

□ o sacoşă izolantă termic pentru transportul la temperatură scăzută a laptelui gata preparat;

□ un încălzitor de biberoane electric sau cu baterii;

□ un raft în maşina de spălat vase pentru biberoane şi tetine;

□ prosoape de protecţie (de asemenea, un scutec de pânză pus pe umăr funcţionează la fel de bine);

□ baveţică (pentru a menţine curate hainele sugarului);

□ un scaun balansoar;

□ un suport pentru picioare;

□ o pernă pentru alăptat (creată special pentru alăptatul la sân, dar poate fi folosită şi pentru hrănirea cu biberonul).

ACCESORII PENTRU HRĂNIREA UNUI COPIL MAI MARE

O dată ce bebeluşul trece la cană sau începe să mănânce mâncăruri solide, o nouă lume de accesorii pentru hrană vă aşteaptă. Unele dintre acestea chiar fac viaţa mai uşoară atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru copil; altele se încadrează cu siguranţă în categoria „drăguţe, dar nu neapărat aşa de necesare”.

Scaunele înalte pentru bebeluşi

Când începeţi să îi daţi copilului alimente solide este foarte bine să faceţi asta într-un scaun pentru bebeluşi sau să îl ţineţi în poală (puneţi-vă un şorţ mare sau un halat înainte!). O dată ce începe să se mişte pe cont propriu – de obicei, pe la vârsta, de şapte-opt luni, dacă nu chiar mai devreme – vă va trebui un scaun special. Dacă veţi folosi scaunul la fiecare masă, copilul va învăţa în curând că atunci când este aşezat acolo, este timpul pentru mâncare. Când bebeluşii şi copiii mici ştiu ce se aşteaptă de la ei, sunt mult mai receptivi să se conformeze.

Siguranţa scaunelor înalte pentru bebeluşi

Deşi extrem de răspândite şi folositoare, scaunele înalte pot fi periculoase. De fapt, Consumer Product Safety Commission (CPSC) din Statele Unite ale Americii raportează că există mii de accidentări datorate lor în fiecare an. Iată un sumar al recomandărilor de siguranță ale CPSC:

• Folosiţi curelele fixatoare. Întotdeauna folosiţi toate curelele care sunt livrate cu produsul, în special cea pentru zona abdomenului inferior. Un copil care poate aluneca înainte pe sub tava scaunului poate ajunge să atârne de cap în vreme ce corpul este peste marginea scaunului.

• Folosiţi dispozitivele de fixare. Asiguraţi-vă că dispozitivele de fixare la scaunele pliante sunt fixate în timpul hrănirii; în caz contrar, scaunul s-ar putea prăbuşi.

• Menţineţi copilul aşezat. Niciodată nu vă lăsaţi copilul să se ridice în picioare pe scaun, sau să se caţere pe el fără ajutor.

• Staţi aproape. S-ar putea să fie nevoie să interveniţi rapid, mai ales când copilul a descoperit cum să desfacă legăturile.

• Poziţionaţi corespunzător scaunul. Ţineţi scaunul destul de departe de masă, rafturi sau perete, astfel încât copilul să nu se poate împinge în acestea cu mâinile sau picioarele şi, astfel, să răstoarne scaunul.

• Fără căţărări. Nu lăsaţi copiii mai mari să se agaţe de scaun atunci când bebeluşul este în el şi asta poate provoca răsturnarea scaunului.

Când cumpăraţi sau împrumutaţi un scaun, uitaţi-vă după următoarele măsuri de siguranţă (tot din recomandările CPSC):

• Să aibă o bază de susţinere largă. Aceasta va împiedica răsturnarea scaunului.

• Să aibă un design care să prevină alunecarea copilului.

Dacă scaunul este echipat cu curele fixatoare, nu ar trebui să puteţi fixa cureaua de abdomen fără a face acelaşi lucru cu cea pentru picioare. Un design alternativ este cel în care mai există un mic stâlp între picioare tot pentru a preveni ca bebeluşul să nu alunece. Aţi fi miraţi cât de repede se poate întâmpla asta.

• Catarame uşor de folosit. Veţi aprecia foarte mult această calitate simplă atunci când veţi încerca să aşezaţi un copil care se mişcă în continuu pe scaun.

Alte lucruri după care să vă uitaţi includ o tavă care se poate scoate, uşor de spălat şi suficient de mare încât măcar o parte din mâncarea care cade de pe farfurie să nu ajungă pe jos. Un scaun căptuşit oferă un plus de confort (deşi s-ar putea să credeţi că bebeluşul este deja destul de „căptuşit”!). Un scaun pliabil este o necesitate dacă spaţiul din bucătărie este limitat – asiguraţi-vă că folosiţi dispozitivele de prindere.

Scaunele ataşabile

Ca o alternativă la scaunele înalte, unii părinţi preferă scaune care se pot prinde de una din marginile mesei, permiţând bebeluşului să stea la masă. Un impediment al acestui dispozitiv ar fi acela că nu există tava care să ţină mâncarea bebeluşului în acelaşi loc. Siguranţa este o altă îngrijorare. Toate măsurile de siguranţă prezentate mai sus se aplică şi aici. În plus, asiguraţi-vă ca bebeluşul nu poate desprinde scaunul de masă şi, de asemenea, că masa nu poate fi, la rândul ei, răsturnată dacă bebeluşul se împinge în ea cu picioarele. (Personal, aceste scaune mă fac mereu să mă simt nervos.)

Scaunele portabile

O variantă mai sigură şi mai robustă pentru scaunele ataşabile (deşi nu neapărat mai sigure ca cele înalte) sunt aceste scaune.

Ele pot fi folosite singure direct pe podea sau prinse pe un scaun normal. Există şi modele pliabile pentru călătorii.

ALTE ACCESORII PENTRU HRĂNIRE

Pe lângă scaune, alte accesorii pentru momentul mesei includ:

• Linguriţe pentru copii. Bineînţeles că orice linguriţă mică este potrivită, dar există multe linguriţe speciale care pot uşura hrănirea. Uitaţi-vă după linguriţe care au cupa căptuşită sau din material plastic. Acestea sunt mai puţin iritante pentru gingiile şi cerul gurii bebeluşilor decât cele de metal. Linguriţele cu mânere late şi scurte le permit copiilor care au intenţia să se hrănească singuri să şi reuşească câteodată. Linguriţele cu cupa la un anumit unghi pot face, de asemenea, hrănirea proprie mai uşoară. O dată ce bebeluşul a învăţat marea artă a mânuitului linguriţei, aţi putea dori să treceţi la furculiţa pentru copii, cu mânere scurte şi dinţi mici şi neascuţiţi.

• Bavete. Există multe tipuri: din pânză, din material plastic, care în partea de jos prezintă reţinătoare pentru firimituri, care acoperă pe lângă pieptul bebeluşului şi braţele acestuia, bavete care se leagă, care se pun pe după cap, chiar şi unele „de lux” garnisite cu catifea şi panglici pentru ocazii speciale. Majoritatea nu sunt scumpe, astfel că puteţi experimenta, pentru a descoperi care vi se potriveşte.

• Căni. O cană cu cioc are un fund mai greu şi un capac cu loc de băut. O cană de sorbit nu are fundul greu, dar prezintă acelaşi tip de capac. Amândouă tipurile ajută bebeluşul să se obişnuiască să bea din cană şi să nu verse prea mult pe lângă.

LISTA CU ACCESORII PENTRU HRĂNIRE

□ castronaşe;

□ farfurii compartimentate;

□ linguriţe pentru copii (eventual căptuşite);

□ furculiţe pentru copii (cu dinţi mici şi rotunjiţi);

□ bavete;

□ covoraş din material plastic;

□ scaun înalt de bebeluş;

□ scaun ataşabil sau portabil (ideal pentru folosire ocazională, nu permanentă);

□ cană cu cioc sau pentru sorbit;

□ râşniţă pentru mâncare.

• Castronaşe şi farfurii. Castroane mici cu ventuze pe fund se prind cu fermitate de tăvile scaunelor sau de masă, asigurând o suprafaţă de mâncare mai stabilă (şi mai puţine lansări ale castroanelor). O farfurie compartimentată, cu zone separate pentru trei sau patru tipuri de alimente, poate fi de ajutor în cazul copiilor care consideră ca piureul nu trebuie să intre niciodată în contact cu sosul de mere.

• Covoraşe de material plastic. Puse sub scaun, aceste covoraşe din material plastic, uşor de curăţat, pot fi cel mai bun prieten al dumneavoastră.

• Râşniţe pentru mâncare. Aceste dispozitive manuale vă pot ajuta să transformaţi mâncărurile normale în hrană pentru copii prin tăierea acestora în bucăţi foarte mici. Puteţi folosi, de asemenea, un blender sau un robot de bucătărie ca alternativă.

CAPITOLUL 3
Alinarea

„În primul rând, plânsul este singura modalitate de comunicare a copilului cu exteriorul, cu noua lume, şi are multe înţelesuri, nu doar durere sau tristețe. Pe măsură ce creşte, plânsul este o problemă mult mai puţin serioasă pentru că vă faceţi mai puţine griji, ştiţi la ce să vă aşteptaţi de la el în anumite momente ale zilei, pentru că puteţi face diferenţă între tonalităţile diferite ale plânsului, şi copilul are din ce în ce mai puţine motive de plâns.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

Alinarea este o necesitate primară, aşa cum sunt şi hrana sau siguranţa. Puii de maimuţă crescuţi fără contact matern nu supravieţuiesc. Copiii crescuţi în instituţii impersonale, fără relaţii iubitoare, cresc marcaţi atât fizic, cât şi psihic. Şi aşa cum bebeluşii au nevoie să primească alinare, şi părinţii au nevoie de a oferi alinare. Ce poate fi mai frumos decât să iei în braţe un copil care plânge şi să îl ajuţi să se relaxeze, să se liniştească şi să cuibărească la pieptul tău? Şi ce poate fi mai dezamăgitor decât momentul în care iei un copil care plânge în braţe, iar acesta începe să ţipe mai tare şi să se agite?

Alinarea este foarte mult o activitate de „aici şi acum”: principalul scop este să vă ajutaţi copilul să treacă printr-un moment dificil, după care să meargă mai departe. Dar există, de asemenea, şi efecte pe termen lung. De fiecare dată când vă alinaţi copilul, aflaţi lucruri noi despre el. Ajungeţi să aflaţi mai bine ce îl supără şi ce îl ajută să se simtă mai bine. În acelaşi timp, copilul dumneavoastră ajunge să vă cunoască mai bine şi să aibă mai multă încredere în dumneavoastră, şi, în schimb, să înveţe la rândul lui să devină o persoană care ştie să ofere alinare. Puteţi observa aceasta la un copil de trei ani care îşi leagănă în braţe păpușa şi îi spune: „Nu plânge, copilaşule!”. Un copil care a fost alinat bine şi inteligent are de-a lungul vieţii o rezervă de resurse interioare la care să apeleze când are de-a face cu încercările vieţii mai târziu.

Alinarea unui copil care plânge este o reacţie naturală, dar aceasta nu înseamnă că va fi mereu uşor. Unii copii se supără mai uşor decât alţii şi le este mai greu să se liniştească. Iar copiii care suferă de colici pot plânge ore în şir fără ca părinţii să poată face ceva să îi liniştească. Pe măsură ce bebeluşii cresc nevoile lor de alinare se schimbă. Ei sunt mai capabili să suporte stresul fizic de zi cu zi – foamea, de exemplu – dar dau peste noi încercări emoţionale, cum ar fi timpul petrecut fără părinţi sau cu monştrii imaginari. Aceste noi supărări necesită noi abordări din partea părinţilor.

Fie că abia învăţaţi să interpretaţi diferitele moduri de a plânge ale copilului sau aveţi de-a face cu un copil arţăgos, informaţiile din acest capitol sunt făcute să vă ajute să căpătaţi încredere şi competenţă atunci când vine vorba de alinarea copilului dumneavoastră. Sper, de asemenea, că oferindu-vă aceste idei despre necesităţile emoţionale şi mintale ale bebeluşului dumneavoastră, vă voi ajuta să vă descurcaţi în acele momente (care ni s-au întâmplat la toţi!) când nu totul merge cum trebuie.

Bazele alinării

Copilul nu se va jena să vă anunţe când are nevoie de alinare. Cel mai probabil, el va cere atenţie plângând tare şi cu poftă. Un copil care plânge este greu de ignorat. Plânsetele înnebunesc mulţi adulţi şi, în special, pe cei care sunt părinţi. Şi, într-un fel, aşa şi este normal. Plânsul este unul dintre puţinele moduri de care dispune un copil prin care să ne spună că are nevoie de ajutorul nostru. Este foarte probabil că plânsul bebeluşului s-a dezvoltat tocmai pentru că este un mod foarte eficient de a căpăta atenţia şi protecţia unui adult. Atât plânsul copilului, cât şi nevoia părintelui de a răspunde par să fie dirijate de instincte puternice. Faptul că plânsul unui copil este atât de deranjant arată cât de legaţi sunteţi dumneavoastră şi copilul dumneavoastră.

Fiecare copil plânge câteodată. Nou-născuţii plâng, de obicei, foarte puţin în primele două săptămâni de viaţă, dar ulterior plâng din ce în ce mai mult. Momentul în care plâng cel mai mult în medie este în jurul vârstei de şase săptămâni. La acea vârstă, un bebeluş sănătos poate plânge trei sau chiar mai multe ore din 24. După aceea, perioadele de plâns scad treptat ca durată, astfel încât pe la trei sau patru luni, majoritatea bebeluşilor nu plâng cumulat mai mult de o oră pe zi.

Nimeni nu ştie ce cauzează acest vârf al plânsului la această vârstă. Un indiciu ar fi că el are loc în multe culturi diferite pe tot globul. Aceasta sugerează că este legat de o dezvoltare biologică. După cum am spus şi mai înainte în capitolul legat de somn, majoritatea bebeluşilor petrec primele trei luni din viaţă făcând diferenţa dintre noapte şi zi şi stabilindu-şi un program rezonabil de somn. Aşa că este posibil ca tot plânsul acela să fie legat de faptul că ciclul de somn al copilului este încă desincronizat, cam cum se întâmplă în tulburarea somnului datorată schimbării fusului orar. Oricare ar fi explicaţia, nu vă miraţi să descoperiţi că bebeluşul dumneavoastră plânge foarte mult, când are cam o lună sau două, fără nici un motiv aparent.

Plânsul îi învaţă multe atât pe copii, cât şi pe părinţi

Plânsul este prima experienţă a copilului legată de fenomenul de „cauză şi efect”. El învaţă că plânsul va face ca un adult în care el are încredere să apară şi să îl facă să se simtă mai bine. Chiar şi un copil foarte mic pare să îşi dezvolte această aşteptare pozitivă, care şi devine o parte de bază a relaţiei lui cu părinţii săi. Ideea adânc înrădăcinată că „Mami şi Tati fac ca totul să fie în regulă şi au grijă de mine” îl va urma pe copil de-a lungul vieţii şi îl va ajuta să treacă prin stresurile copilăriei, cum ar fi rămânerea acasă cu o nouă bonă sau momentele în care este plecat la şcoală pentru prima dată.

Bineînţeles că nici un părinte nu poate reacţiona chiar întotdeauna perfect, şi cel mai bine este că nici nu trebuie. Câteodată, puteţi reacţiona imediat după ce copilul începe să plângă, dar cu alte ocazii vă poate lua puţin timp. Aceste mici întârzieri nu sunt un lucru rău. În schimb, ele oferă copilului motivul şi oportunitatea să înceapă să îşi dezvolte abilităţile de auto-liniştire (aşa cum am descris în primul capitol al acestei cărţi), doar atunci când părintele îşi face un obicei de a răspunde cu întârziere când începe copilul să se simtă singur, neajutorat şi deprimat.

De asemenea, şi părinţii pot învăţa din plânsul copilului. Din experienţă veţi fi capabili să deosebiţi diferite moduri de a plânge ale copilului – de exemplu, foamea faţă de oboseală şi faţă de plictiseală – şi, în acelaşi timp, răspunsurile care sunt cele mai potrivite. În acest fel, veţi ajunge să vă simţiţi din ce în ce mai capabili. În funcţie de copilul dumneavoastră, vor exista unele situaţii, sau poate mai multe, când orice aţi face, nimic nu poate opri copilul din plâns decât trecerea timpului. Din aceste experienţe neplăcute veţi descoperi că aveţi unele rezerve de răbdare şi de abilitate de educaţie de care nu aţi ştiut până atunci. Aceste lecţii dure vă vor fi de folos mai târziu, când copilul dumneavoastră va trece prin copilăria mijlocie şi adolescenţă.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Am un băiat în vârstă de doi ani şi o fetiţă de un an. Soţul meu şi cu mine am hotărât că vom fi întotdeauna iubitori şi încurajatori faţă de copiii noştri. Acum ei sunt iubitori fiecare cu celălalt şi le pasă de sentimentele celuilalt cu adevărat. Cred că cu cât suntem mai iubitori şi mai susţinători cu copiii noştri când sunt mici, cu atât mai mult vor creşte şi vor deveni adulţi siguri pe ei şi împliniţi.”

— sister, pe site-ul DRSPOCK.COM

STADII DE EXCITABILITATE

Stadiul 1: somn adânc (excitabilitate foarte scăzută)

Bebeluşul s-ar putea să nu reacţioneze la lumini şi sunete relativ puternice.

Stadiul 2: somn uşor (excitabilitate scăzută)

Bebeluşul reacţionează la lumini şi zgomote prin mişcări ale mâinilor sau grimase, sau trezindu-se ceva mai mult.

Stadiul 3: somnoros (excitabilitate moderat de scăzută)

Bebeluşul este pe jumătate adormit şi pe jumătate treaz. Puţină stimulare îl va trezi de tot.

Stadiul 4: treaz şi alert (excitabilitate moderată)

Bebeluşul este interesat să privească în jurul său şi să asculte, în special când părinţii săi vorbesc cu el. Pe faţa sa se poate citi fericirea sau interesul sau surpriza.

Stadiul 5: agitat (excitabilitate crescută)

Bebeluşul pare captivat de propriul disconfort, şi, astfel, este mai puţin interesat de cele ce se petrec în jurul său.

Stadiul 6: plânsul (supraexcitare)

În acest stadiu, bebeluşul este complet concentrat asupra disconfortului propriu. Sunetul propriului plâns şi faptul că îşi simte proprii muşchi permanent încordaţi tind să îl menţină în această stare până când adoarme într-un final, extenuat.

Plânsul reprezintă un indiciu asupra nivelului de excitabilitate al copilului

Un alt mod de a privi plânsul este că acesta apare când bebeluşul devine supraexcitat. În termeni clinici „excitarea” se referă la starea de alertă a unei persoane şi la timpul de reacţie la o stimulare. Dr. T. Berry Brazelton, faimosul pediatru, a explicat cum bebeluşii trec dintr-o stare de excitabilitate la alta de-a lungul fiecărei zile.

Legătura dintre plâns şi excitabilitate ajută să explice de ce în unele momente alinarea dă rezultate, în vreme ce în altele nu. Dacă un bebeluş este agitat (stadiul 5), un părinte prea hotărât încearcă să îl liniştească – de exemplu, cântându-i, mângâindu-l şi legănându-l în acelaşi timp – prin acestea nefăcând altceva decât să îl împingă în stadiul 6. Un bebeluş care plânge necontrolat (stadiul 6) s-ar putea să nu răspundă la încercările de alinare blânde (un cântec de leagăn, de exemplu) deoarece ar putea fi prea supărat ca să le mai bage în seamă; toată atenţia lui este concentrată pe sentimentele interioare de disconfort şi tensiune. Alinarea care începe prin egalarea excitabilităţii copilului – de exemplu, armonizarea ritmului legănatului cu cel al plânsului – poate funcţiona uneori pentru a atrage atenţia copilului, după care puteţi uşor să scădeţi nivelul de excitabilitate.

Excitabilitatea poate explica, de asemenea, de ce unii copii cu nevoi speciale sunt atât de greu de alinat. De exemplu, copiii foarte prematuri sunt de obicei hipersensibili la stimulare, astfel încât pot atinge supraexcitabilitatea cu uşurinţă. Ca rezultat, ei sar din stadiul de adormiţi (stadiul 3) direct la agitat sau la ţipete (stadiile 5 şi 6), fără a trece prin cele de treaz şi alert (stadiul 4). Ei s-ar putea să se apere să nu fie suprastimulaţi prin închiderea ochilor şi părând să adoarmă, dar dacă reduceţi intensitatea luminilor şi începeţi să vorbiţi uşor, ei îşi vor deschide ochii şi vor începe să se uite în jur. Dacă, însă, încercaţi să stabiliţi un contact vizual prelungit în acelaşi timp în care vorbiţi, s-ar putea să fie prea multă stimulare pentru ei. Fiţi atenţi la reacţiile bebeluşului dumneavoastră – veţi deveni din ce în ce mai buni în interpretarea lor.

Copiii capătă capacităţi de auto-liniştire

Gândul că sunteţi singura responsabilă în ceea ce priveşte mulţumirea bebeluşului dumneavoastră poate fi o responsabilitate copleşitoare pentru oricine, dar mai ales pentru un proaspăt părinte. Şi, în vreme ce este adevărat că bebeluşii mici chiar depind în totalitate de părinţii lor pentru a-i alina atunci când sunt supăraţi, chiar de la început, bebeluşii au capacitatea de a se calma pe cont propriu. Dacă deranjaţi un copil care doarme, el se va foi, va deveni agitat, într-un fel sau altul, va duce mâna la gură, îşi va suge degetul mare de trei sau patru ori, după care se va linişti şi va adormi la loc. În acest fel, el arată cum este capabil să se descurce cu stimulările pe care nu le doreşte fără a se frustra.

Mai târziu, s-ar putea să vedeţi un bebeluş care „vorbeşte” cu mama sa. Mai întâi, bebeluşul bâlbâie ceva, după care mama sa îi gângureşte înapoi. Apoi el scoate un scâncet mai vioi la care mama îi răspunde. Şi tot aşa, înainte şi înapoi, mama şi bebeluşul „discută”, în vreme ce nivelul de excitabilitate creşte. În mod firesc, aceasta nu poate dura la infinit. La un moment dat, când nivelul este maxim, bebeluşul renunţă. Se întoarce sau priveşte în altă parte. Se uită în jos. Mama sa, la rândul ei, devine tăcută. Apoi, după o scurtă pauză, jocul reîncepe.

Acesta este un alt exemplu despre cum bebeluşii se calmează singuri, oprindu-se când devin prea excitaţi. Un bebeluş mai puţin matur s-ar putea să nu se fi oprit la timp şi, în schimb, ar fi izbucnit în lacrimi chiar în momentul în care jocul părea să fie cel mai grozav. O mamă mai puţin pe aceeaşi lungime de undă ar fi continuat să vorbească, chiar după ce bebeluşul se întorsese. Bebeluşul acum copleşit s-ar fi putut stresa şi începe să plângă, să tremure sau chiar să vomite. Aşa că, după cum vedeţi, bebeluşii şi părinţii săi trebuie să funcţioneze ca o echipă, astfel încât tot procesul acesta al alinării să fie eficace.

Într-un final, bineînţeles, bebeluşii învaţă cum să se calmeze şi fără a necesita nici un alt ajutor din partea părinţilor. Dar acest proces necesită mult timp. La vârsta de doi ani, copiii încă sunt uşor de deranjat de emoţii puternice, fie ele negative sau pozitive. La vârsta de trei ani, ei s-ar putea să fie în stare să se descurce cu sentimente moderate, cum ar fi aşteptarea mesei, dar îşi pierd firea când sunt puşi în faţa unei încercări mai mari, cum ar fi când văd că un frate sau o soră primeşte cadoul pe care ei şi-l doresc. Până pe la vârsta de şase ani, unii copii îşi dezvoltă foarte bine aceste capacităţi, dar alţii mai au nevoie de câţiva ani să se maturizeze. Ajutarea copilului dumneavoastră să deprindă aceste capacităţi de auto-alinare este într-adevăr un proiect pe termen lung.

Câteodată obiectele pentru liniştire funcţionează

Pe măsură ce se maturizează, mulţi copii mici învaţă să se bazeze pe un obiect care îi ajută să rămână calmi sau care îi ajută să adoarmă. De timpuriu, bebeluşilor pare de obicei să le placă să mângâie o cârpă moale sau să îşi treacă degetele prin ciucuri. În jurul vârstei de 18 luni, când separările de părinţi sunt grele, în general, pentru mulţi dintre copii o păturică specială sau un ursuleţ de pluş iubit pot fi de ajutor. Părinţii se tem câteodată că bebeluşii vor deveni dependenţi de păturică, dar aceasta constituie rareori o problemă. De obicei, copiii folosesc obiectele doar până când nu mai au nevoie de ele, după care renunţă.

Există, însă, unele precauţii pe care trebuie să le luaţi în considerare: până la vârsta de 12 luni ar trebui să nu puneţi în pătuţul bebeluşului nici o păturică, perne pufoase şi jucării de pluş, pentru a preveni apariţia sindromului de moarte subită la sugar (SIDS – vezi pagina 6). Pentru copilaşii mai mari, animalele de pluş mari nu sunt chiar recomandate deoarece sunt greu de cărat pretutindeni, iar copiii le folosesc câteodată pentru a se căţăra pe ele pentru a ieşi din pătuţ. Animăluţele de pluş de mici dimensiuni sunt ideale pentru prichindei atâta timp cât ele respectă toate standardele de siguranţă, cum ar fi să nu aibă părţi lipite sau cusute, de exemplu, ochi sau nasuri, care s-ar putea desprinde şi ar putea reprezenta un pericol de asfixiere. Biberoanele nu reprezintă bune obiecte de liniştire deoarece somnul cu ele în gură poate duce la apariţia cariilor şi cresc riscul de producere a infecţiilor de urechi.

Problemele legate de alinarea copilului apărute la diferite vârste

Pentru nişte proaspeţi părinţi toate plânsetele copilului vor fi la fel. Când începe să plângă, ei nu ştiu dacă este înfometat, obosit, lovit, speriat, supărat sau dacă are nevoie să i se schimbe scutecele. De obicei, nu îşi pot da seama ce urgenţă reprezintă plânsul – dacă este nevoie să se repeadă să îl ajute fiindcă s-a înţepat cu un ac de siguranţă, sau dacă el, pur şi simplu, este agitat şi se va calma singur dacă vor aştepta câteva minute. Dar, pe măsură ce timpul va trece, ei vor începe să înveţe un nou limbaj: sunetele distincte şi pline de înţeles ale plânsului copilului lor.

NOU-NĂSCUŢII ŞI SUGARII

Ca un proaspăt părinte, primele dumneavoastră experienţe mai mult ca sigur că se vor baza pe încercare şi eroare. Vorbiţi cu bebeluşul dumneavoastră, îl ţineţi în braţe, şi îi verificaţi scutecul. Dacă asta nu funcţionează, îi oferiţi biberonul sau îl alăptaţi, sau încercaţi una dintre celelalte tehnici de liniştire pe care le voi descrie în continuare. Pe măsură ce trece timpul, veţi începe să vă cunoaşteţi copilul mai bine, şi veţi înţelege mai multe din plânsul lui. Veţi învăţa să deosebiţi plânsul prin care anunţă că îi este foame de cel care spune „Sunt ud!” sau „Ia-mă în braţe”.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Când copilul dumneavoastră are ‘o păturică iubită’ sau un ursuleţ de pluş, încercaţi să vă obişnuiţi să i-o lăsaţi dacă se descurcă greu când este separat de dumneavoastră. De asemenea, înainte să plecaţi, spuneţi-i că vă veţi întoarce să îl luaţi. Chiar şi mic cum este el va învăţa să aibă încredere în dumneavoastră deoarece vă întoarceţi de fiecare dată. Apoi plecaţi imediat după ce v-aţi zis la revedere…nu are rost să prelungiţi momentele triste.”

— jeremysmom, pe site-ul DRSPOCK.COM

Deoarece sunteţi pe aceeaşi lungime de undă cu plânsetele copilului dumneavoastră, plânsetele lui vor fi transformate. Nu vor mai fi doar zgomote iritante. Devin o metodă de comunicare, iar dumneavoastră veţi învăţa să vorbiţi fluent limba bebeluşului.

Bineînţeles, şi copilul contribuie la acest proces. Bebeluşii care anunţă clar ce nu este în regulă – plângând în anumite momente într-un anumit fel pentru a indica foamea – ajută părinţii să răspundă eficient. Aşa cum este şi cazul somnului şi al hrănirii (vezi capitolele 1 şi 2), alinarea necesită un parteneriat între copil şi părinţi. Aceasta înseamnă că atunci când funcţionează meritaţi laude, dar la fel merită şi bebeluşul dumneavoastră. Iar dacă alinarea nu merge aşa cum aţi dori, aceasta nu înseamnă că trebuie să daţi vina numai pe dumneavoastră. Aşa cum am discutat şi mai devreme, unii copii sunt prin natura lor mai dificil de alinat decât alţii.

Puteţi răsfăţa un copil?

Unii părinţi sunt îngrijoraţi că dacă îşi vor lua în braţe copilul prea mult sau dacă nu îi vor oferi şansa să plângă, ei îşi vor „răsfăţa” copilul. De fapt, această îngrijorare este una foarte sensibilă deoarece este posibil să răsfăţaţi un copil mai mare oferindu-i tot ce îşi doreşte imediat. Una dintre cele mai importante lecţii pe care un copil o poate învăţa este să fie capabil să aştepte pentru a primi ceea ce îşi doreşte – şi chiar să fie refuzat din când în când.

Cu toate acestea, acest lucru este diferit când vine vorba de bebeluşi. Nu este posibil să răsfăţaţi un bebeluş. De fapt, atunci când părinţii răspund prompt la plânsetele copilului, acesta este mai puţin predispus să plângă mult când va creşte şi mult mai capabil să se calmeze singur. (Prin răspunsul la plânsetele unui copil mă refeream la schimbarea scutecelor, alăptatul sau oferirea biberonului, ţinutul în braţe şi legănatul, sau orice altceva care să calmeze copilul.)

Alinarea unui copil supărat nu îl răsfaţă, ci chiar invers. Dacă această concluzie vi se pare ilogică, luaţi în considerare următoarele lucruri:

• Un copil în vârstă de trei luni nu are capacitatea de a-şi folosi imaginaţia sau limbajul pentru a se menţine ocupat cât timp aşteaptă. Pentru un bebeluş aşteptatul înseamnă, pur şi simplu, să suporte umezeala scutecului sau foamea ce pare să nu mai înceteze (din vreme ce nu îşi poate imagina viitorul).

• Bebeluşii care sunt lăsaţi să aştepte prea mult devin fie foarte agitaţi şi imposibil de satisfăcut, fie devin foarte tăcuţi. Ca rezultat, devin mai puţin încrezători că în timp, nevoile le vor fi satisfăcute. Când vor creşte, aceste lucruri îi vor face mai puţin răbdători.

• Chiar şi cel mai iubitor şi dedicat părinte nu poate reacţiona întotdeauna instantaneu la cererile bebeluşului.

Aveţi şi alte lucruri de făcut, aşa că nu puteţi fi mereu lângă el. Astfel, fiecare copil va avea parte de perioade în care trebuie să aştepte, în doze mici. Bebeluşii învaţă multe din aceste perioade. Pe măsură ce aşteaptă, ei devin neliniştiţi. Dar în curând mama sau tata sau bona apare şi face ca totul să fie în regulă. În acest fel, copilul ajunge să depindă de unele persoane, şi să aibă încredere în ele că au grijă de el. Dacă un copil n-ar trebui niciodată să aştepte pentru a primi ceea ce îşi doreşte, el nu ar trăi niciodată grozavul sentiment de satisfacţie când un adult ar apărea în raza lui vizuală.

• Există şi momente când este mai inteligent din partea părintelui să nu intervină chiar imediat atunci când un bebeluş este supărat. De exemplu, când un bebeluş în vârstă de patru luni se trezeşte în mijlocul nopţii şi se agită un pic, este în regulă să îi acordaţi câteva minute să încerce să adoarmă singur la loc. Dar în cazul în care copilul nu adoarme sau începe să plângă şi mai tare, atunci este de înţeles să vă duceţi să îl liniştiţi înainte să devină foarte agitat (vezi capitolul 1).

• Liniştirea unui copil care plânge este o reacţie naturală.

Majoritatea mamelor cu care vorbesc îmi spun că ele vor să îşi liniştească bebeluşii când plâng chiar dacă ele cred că astfel îi răsfaţă. De fapt, ele trebuie să îşi folosească toată voinţa pentru a se împiedica să nu îşi ridice copiii în braţe. Eu încerc să le încurajez să îşi urmeze instinctele materne şi, în special, puternicul instinct de a-şi alina copilul care plânge.

Alinarea unui copil care se teme

La copiii mici frica este un instinct. Zgomotele puternice, mişcările bruşte, persoanele necunoscute, toate declanşează plânsete. În vremurile când oamenii trăiau în peşteri (sau poate în copaci), copiii care aveau cel mai puternic răspuns la frică erau cei care supravieţuiau. Acest lucru poate explica de ce mai există încă frică la copiii mici, deşi pericolul de a fi mâncaţi de fiarele sălbatice a dispărut în cea mai mare parte. La început, alinarea copiilor temători este în mare parte legată de contactul fizic. Dacă vreţi să liniştiţi un copil care se teme ţineţi-l în braţe. Pe la vârsta de opt sau nouă luni, majoritatea bebeluşilor învaţă să fie atenţi la expresiile feţelor părinţilor săi. Dacă părintele pare calm şi fericit, atunci şi bebeluşul se relaxează. Bebeluşii reacţionează, de asemenea, la un ton al vocii liniştitor chiar dacă nu înţeleg cuvintele încă.

Anxietatea faţă de străini este o reacţie naturală

Când intru într-un cabinet pentru a examina un copil în vârstă de patru luni, mă aştept să găsesc acolo o persoană micuţă, curioasă şi strălucitoare, care mă întâmpină fără nici o frică. Câteva luni mai târziu, bebeluşul se agaţă de gâtul mamei fiindu-i frică de mine când mă apropii. Ce s-a întâmplat? Dezvoltarea normală, asta s-a întâmplat. Undeva între şase şi nouă luni, copiii descoperă că există două tipuri de persoane: cei pe care îi cunosc şi străinii.

Primul semn al apariţiei acestei idei în mintea unui copil este atunci când îi este prezentată o persoană nouă, iar copilul se uită mai întâi la faţa străinului, după care la cea a părintelui. Dacă părintele zâmbeşte, în general, copilul zâmbeşte la rândul lui; dacă părintele nu pare liniştit sau pare supărat, bebeluşul se sperie. Fie că bebeluşul începe să ţipe de frică sau, pur şi simplu, priveşte fix la străin, acestea sunt doar rezultatul temperamentului înnăscut al acestuia. Unii bebeluşi sunt în mod natural mai sperioşi, în vreme ce alţii îşi exprimă mai greu sentimentele. Şi momentul variază foarte mult de la copil la copil. Pentru mulţi, intensitatea maximă a acestei frici de străini este atinsă undeva între 15 şi 24 de luni, o perioadă în care copilul trece printr-o perioadă intensă de ataşament.

Când un copil în vârstă de şapte luni reacţionează cu teamă, părintele îl poate calma luându-l în braţe şi vorbindu-i calm. Un străin inteligent ştie să se apropie încet, pentru a-i oferi timp copilului să se obişnuiască cu el. Când un copil mai mare se sperie, părinţii sunt mai puţin siguri cum ar trebui să îl liniştească. Ei îşi pot da seama că trebuie să facă ceva pentru a-şi linişti copilul cât mai repede.

SPOCK CLASIC

„Răsfăţul nu vine ca un răspuns la a fi prea bun cu un copil într-un mod sensibil şi, mai ales, nu apare dintr-o dată. Răsfăţul apare treptat, când părinţilor le este prea frică să îşi folosească bunul simţ sau când vor cu adevărat să fie sclavii bebeluşului şi îşi încurajează copilul să fie exploatatorul.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

Unii părinţi bine intenţionaţi îşi tachinează copilul zicându-i că este „fricos” sau chiar se supără pe el pentru că se sperie. Pe termen lung, nici una dintre aceste abordări nu îl ajută pe copil să devină încrezător şi să nu se mai teamă.

Cel mai adesea, când un copil mai mare nu se simte în largul lui în prezenţa străinilor, de vină este temperamentul. Aproximativ unul din şapte copii are o trăsătură temperamentală denumită „greu de pornit”. Primul lor răspuns la o situaţie socială este să încerce să dispară într-un colţ. Dar, odată cu trecerea timpului, ei devin mai relaxaţi şi se pot alătura petrecerii. Unele persoane denumesc asta ca timiditate, deşi cred că această denumire are o prea mare conotaţie negativă.

Calitatea de a fi „greu de pornit” este moştenită. Nu este rezultatul unei educaţii greşite şi nici chiar cei mai buni părinţi nu o pot înlătura. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă acceptaţi copilul aşa cum este el. Străinului amabil (sau poate rudei jignite) îi puteţi spune că bebeluşul dumneavoastră se acomodează mai greu cu străinii. Aţi putea spune: „Peste câteva minute se va simţi mai în stare să zică bună-ziua”. În acelaşi timp, vorbele dumneavoastră îl vor asigura pe copil că străinul este o persoană cu care părintele este de acord, o persoană care îi va plăcea în curând. O mână blândă pe umărul copilului îi reaminteşte acestuia că sunteţi acolo, dar nu îl încurajează să fie copilăros sau dependent de dumneavoastră. De fapt, îi spuneţi: „Mă aştept de la tine să fii sociabil, atunci când te vei simţi pregătit”. Într-un final, ceea ce învaţă copilul din toată această experienţă este calmul dumneavoastră, prezenţa reconfortantă şi sentimentul de acceptare din partea dumneavoastră – o amintire puternică şi stabilă, către care se poate reîntoarce în viitor ori de câte ori se va simţi neliniştit.

Suptul degetului şi suzetele au un efect liniştitor

Unii bebeluşi încep să îşi sugă degetul mare chiar înainte de a se naşte. Ştiam acest lucru încă dinainte de a avea dovezile fotografice oferite de ecografie, deoarece mulţi nou-născuţi veneau pe lume cu pielea ceva mai îngroşată pe degetul mare sau pe una din părţile unuia dintre braţe. Bebeluşii în vârstă de două săptămâni reuşesc câteodată să îşi aducă mâna la gură şi sug degetul pentru un timp, dar lipsa lor de coordonare nu le permite să facă acest lucru prea mult timp. Pe la patru luni, majoritatea sunt capabili să îşi sugă degetele sau braţele când vor.

Suptul serveşte două scopuri. Este, bineînţeles, modul în care se hrănesc sugarii, dar şi un puternic mijloc de a se linişti. Suptul declanşează reflexe care fac ca bătăile inimii să încetinească şi muşchii să se relaxeze. Acestea sunt opusul aşa-numitelor reflexe „luptă sau fugi” cauzate de stres.

De obicei, părinţii se îngrijorează când observă că bebeluşul începe să îşi sugă degetul mare. Încerc să îi conving că, de fapt, acesta este un lucru bun. Un bebeluş capabil să îşi sugă degetul este dotat cu un mecanism de auto-liniştire care nu se pierde. Aproape toţi bebeluşii îşi sug degetul la un moment dat sau altul, dar numai câţiva continuă să facă acest lucru şi după vârsta de trei sau patru ani, cel puţin în public. În general, suptul degetului este ceva la care copiii apelează când au nevoie şi, în general, încetează când aceştia descoperă noi metode de a se linişti.

Suptul degetului rareori cauzează probleme medicale, deşi copiii care trăiesc în case mai vechi sunt supuşi unui risc mai ridicat de intoxicare cu plumb dacă îşi sug în mod regulat degetul. Soluţia cea mai simplă în acest caz este să curăţaţi mediul în care trăieşte copilul şi nu să încercaţi să schimbaţi comportamentul copilului. Copiilor care obişnuiesc să îşi sugă degetul mai multe ore pe zi le pot apărea bătături de supt sau degetele lor mari pot ajunge să se îndoaie spre înapoi prea mult. La un copil care continuă să îşi sugă degetul după vârsta de şase ani, vârstă la care deja dantura de lapte i s-a schimbat, pot apărea ocluzie dentară incorectă sau alte probleme ortodontice. Rareori, doctorii se îngrijorează în legătură cu suptul degetului înainte de vârsta de patru ani.

Tot ce am spus despre suptul degetului se aplică şi pentru suzete. Bineînţeles că suzetele nu sunt ataşate la fel de bine ca degetele, aşa că pot cădea din pătuţ şi pot ajunge sub covor. Trebuie să le clătiţi frecvent fiindcă tind să atragă foarte repede praful. Ele pot adăposti uneori Candida, o ciupercă (un fung) responsabilă de apariţia aftelor (petele albe de pe mucoasa obrajilor care apar ca pete de lapte, dar nu pot fi şterse şi, deseori, sunt dureroase). Deşi unii producători îşi etichetează produsele ca fiind „corecte din punct de vedere ortodontic”, eu personal nu cred că este prea mare diferenţă între variatele produse existente pe piaţă, deşi copilului s-ar putea să îi placă o anumită formă.

Există şi câteva măsuri de siguranţă pe care este cel mai bine să le aveţi în vedere atunci când cumpăraţi o suzetă:

(1) acestea nu ar trebui să se ataşeze de hainele copilului prin panglici sau şireturi cu care copilul s-ar putea sugruma;

(2) nu este sigur să folosiţi tetina de la biberon. Ea s-ar putea face bucăţi şi bebeluşul se poate asfixia cu acestea;

(3) părinţii câteodată bagă în suzete bucăţi de hârtie sau alte obiecte pentru a împiedica bebeluşul să tragă aer prin acestea, dar bucăţile respective pot cădea de acolo şi pot reprezenta, de asemenea, un pericol de asfixiere.

Sfaturi practice

• Când vine vorba de liniştirea unui copil care plânge, încercaţi mai întâi cele mai simple lucruri. În primul rând, verificaţi-i scutecul, gândiţi-vă dacă nu cumva este timpul să îl hrăniţi, vedeţi dacă nu cumva câteva minute în braţele dumneavoastră nu îl vor calma.

• Alăptatul poate fi de ajutor. Chiar dacă bebeluşului nu îi este chiar foame, alăptatul are întotdeauna un efect calmant. Într-un studiu, au fost observaţi nou-născuţii în timp ce erau înţepaţi în talpă pentru testul de sânge. Cei care în acel moment erau alăptaţi abia dacă au plâns, în vreme ce nou-născuţii care nu erau alăptaţi (aşa cum era şi de aşteptat) au ţipat cât au putut. Încă nu este clar dacă hrănirea cu biberonul are acelaşi efect, din vreme ce aceasta nu a fost inclusă în test.

• Înfăşaţi copilul. Mulţi bebeluşi în vârstă de două – trei luni adoră sentimentul de a fi strâns cuprinşi sau înfăşaţi. Când copiii mici se supară, ei tind să înceapă să îşi agite mâinile şi picioarele, care nu face altceva decât să îi stimuleze şi mai tare. Încercaţi să îi ţineţi ferm, dar blând, în braţe sau folosiţi o păturică să îl înfăşaţi ca un micuţ pachet cu capul afară, dar destul de strâns pentru a-i ţine bine braţele şi picioarele, dar nu prea strâns (mai ales în zona pieptului).

• Folosiţi-vă faţa şi vocea pentru a capta atenţia copilului.

Dacă bebeluşul este agitat s-ar putea să îi distrageţi atenţia folosindu-vă faţa şi vocea. Ţineţi minte că bebeluşii mici văd cel mai bine obiecte aflate la distanţe nu mai mari de 25–30 cm. Apropiaţi-vă la această distanţă şi spuneţi-i ceva pe un ton cât mai calm – puteţi chiar încerca să scoateţi limba. Dacă bebeluşul nu se mai agită, atunci l-aţi prins.

• Puneţi-vă bebeluşul în mişcare. Mişcarea ritmică este o tehnică de relaxare testată în timp de a vă linişti copilul. Leagănele acţionate de vânt sau pe baterii sunt foarte eficiente. Dar nimic nu este mai eficient decât propriile dumneavoastră braţe care vin la pachet cu căldura dumneavoastră, mirosul dumneavoastră şi cu sunetul bătăilor inimii. Dacă bebeluşul plânge aţi putea mări un pic ritmul legănărilor, egalând ritmul plânsului, după care să începeţi treptat să încetiniţi balansul, încetinind şi ritmul plânsetelor copilului.

• Mergeţi la plimbare. Câteodată, o plimbare este schimbarea de ritm de care are copilul nevoie pentru a se linişti, fie că este într-un cărucior, fie în maşină. Aveţi, însă, grijă să nu deveniţi dependenţi de plimbările cu maşina pentru a vă adormi în mod curent copilul – el ar putea să se obişnuiască cu acest obicei (vezi pagina 168 pentru câteva sfaturi despre cum să alegeţi scaunul de maşină corespunzător).

• Cântaţi-i cântece liniştitoare. Aceasta este doar o variantă a tehnicii cu faţa şi vocea menţionată mai sus. Dacă ştiţi un cântec de leagăn, cântaţi-l. Dacă nu ştiţi nici unul, inventaţi-vă propriul cântec de leagăn. De exemplu, puteţi începe folosind cuvântul „bebe” cântat pe o melodie care vă este cunoscută. Când vă plictisiţi de „bebe” încercaţi să cântaţi despre ce aţi făcut în ziua respectivă: „Ne-am trezit de dimineaţă. Am mâncat şi ne-am plimbat”. Nu trebuie să fiţi un compozitor renumit pentru ca bebeluşul să fie fascinat de opera dumneavoastră.

• Dansaţi. Aceasta este o variantă pentru legănare, numai că de data aceasta trebuie să staţi în picioare şi să vă mişcaţi în ritmul muzicii. Este important să vă ţineţi bine în braţe copilul şi să aveţi un spaţiu unde să vă puteţi mişca liber fără a vă ciocni de nimic. Am descoperit că, de multe ori, bebeluşii au chiar şi preferinţe foarte stricte când vine vorba de muzică. Unora le place opera italiană, în vreme ce alţii preferă Van Halen. Puneţi diferite tipuri de muzică pentru a descoperi pe care o agreează cel mai mult micuţul dumneavoastră.

• Încercaţi diferite poziţii în care să-l ţineţi. Fiecare copil pare să prefere un anumit mod în care să fie ţinut. Încercaţi diferite poziţii până învățați care este preferata lui: ţineţi-l în curbura braţului (poziţie foarte bună pentru legănat). Puneţi-l drept ca şi cum el s-ar uita peste umărul dumneavoastră. Încercaţi să-l întindeţi cu faţa în jos de-a lungul antebraţului dumneavoastră. Puneţi-l în poală astfel încât să se uite la dumneavoastră, cu picioarele spre abdomenul dumneavoastră. Sau întindeţi-l pe picioarele dumneavoastră în vreme ce îl frecaţi uşor pe spate – bebeluşilor pare să le placă un pic de masaj din când în când.

ALEGEREA SCAUNULUI DE MAŞINĂ PENTRU BEBELUŞI

Indiferent că doar vă plimbaţi puţin sau că faceţi un drum până la casa bunicilor, un scaun de maşină bun, instalat corespunzător, reprezintă o piesă esenţială de echipament. Există două tipuri principale de astfel de scaune: cele cu privire spre spatele maşinii şi cele convertibile. Majoritatea celor cu privire spre spatele maşinii au o limită de greutate de maxim 10 kg, dar pot servi şi ca port-bebe. Cele convertibile au deschiderea spre înapoi pentru sugari şi bebeluşii mici, şi apoi pot fi transformate în scaune cu privirea înainte, spre faţa maşinii, pentru copiii mici şi preşcolari. Nu achiziţionaţi unele dintre acelea cu scuturi sau bare de protecţie – nu sunt sigure pentru că în cazul unui accident, copilul se poate lovi cu faţa de ele; în schimb, căutaţi unele prevăzute cu hamuri.

Iată câteva lucruri de luat în considerare în ceea ce priveşte siguranţa scaunului de maşină:

• Copiii ar trebui întotdeauna să călătorească cu spatele spre direcţia de mers, întotdeauna pe bancheta din spate a maşinii. Este în regulă să treceţi la o poziţie cu privirea înainte în momentul când copilul fie a împlinit un an, fie a depăşit 10 kg.

• Nu toate scaunele se potrivesc la toate maşinile.

Înainte de a cumpăra un scaun de maşină pentru copil încercaţi-l pe maşină în parcare sau asiguraţi-vă că îl puteţi returna în caz de nepotrivire.

• Feriţi-vă de scaunele deja folosite. Ele costă mai puţin, dar s-ar putea să nu mai fie aşa de sigure. Niciodată nu folosiţi un scaun care are mai mult de 10 ani sau care se afla într-o maşină implicată într-un accident – ar putea ca structura sa să fie slăbită, chiar dacă el arată bine. De asemenea, fiindcă nu dumneavoastră aţi trimis cardul de garanţie, nu veţi fi anunţaţi dacă produsul a fost cumva retras de pe piaţă de producător.

• Luaţi în considerare că instalarea unui astfel de scaun nu este chiar uşoară. De fapt, patru din cinci părinţi o fac greşit! Citiţi cu atenţie atât instrucţiunile maşinii, cât şi pe cele livrate o dată cu scaunul. Apoi, un inspector certificat în scaunele pentru copii ar trebui să verifice dacă aveţi tot echipamentul necesar şi dacă îl folosiţi corespunzător. Multe staţii de pompieri şi spitale au un tehnician instruit în astfel de echipamente care oferă asistenţă gratuită. Pentru a găsi unul (în SUA), sunaţi la departamentul local de pompieri sau apelaţi la site-ul foarte util al National Highway Traffic Safety Administration la www.nhtsa.dot.gov.

• Nu faceţi nimic. Acesta este de fapt unul dintre cele mai grele lucruri care pot fi „făcute” de părinţi. Dacă aţi încercat mai multe tehnici de liniştire şi, totuşi, bebeluşul dumneavoastră este încă agitat, s-ar putea ca el să fie, pur şi simplu, suprastimulat. Cu cât încercaţi mai tare, cu atât se agită mai mult. Pentru a înţelege cum se simte bebeluşul în acel moment, încercaţi să vă imaginaţi la sfârşitul unei zile grele de muncă, atunci când tot ce vă doriţi nu este decât puţină linişte şi pace, iar o persoană energică şi prea săritoare continuă să vă întrebe ce este în neregulă şi încearcă să vă înveselească. Câteodată, tot ce are nevoie bebeluşul este să fie lăsat puţin în pace într-o cameră întunecată pentru a se agita în voie fără întrerupere până când adoarme.

DE LA VÂRSTA DE UNU LA TREI ANI

Pe măsură ce bebeluşii cresc şi învaţă să meargă, emoţiile lor devin mai complexe. Pe lângă tristeţe, supărare şi frică, apar ruşinea şi gelozia. Din ce în ce mai mult acum, scopul alinării nu mai este doar acela de a linişti supărările copilului, ci de a vă adresa trăirilor ce se ascund în spatele acestora, lucru acum posibil datorită capacităţii tot mai sofisticate de înţelegere şi folosire a limbajului. În loc ca, pur şi simplu, să ţipe de furie, un copil în vârstă de trei ani poate spune „Aia este păpuşa mea!” În acelaşi timp, părinţii pot folosi limbajul pentru a-l linişti: „Nu te teme, nu îl voi lăsa să îţi ia păpuşa”.

Ca părinte al unui prichindel, veţi fi capabil să învăţaţi mult mai multe lucruri despre personalitatea şi modelele de comportament ale lui – ce îl enervează, ce îl supără, ce îl face să se teamă. Deseori, veţi reuşi să preveniţi stări de supărare sau apariţia lacrimilor prin evitarea situaţiilor care le cauzează (un fel de alinare preventivă, dacă vreţi să o numiţi aşa). În cazul în care copilul nu vrea să îşi împartă jucăriile cu altcineva, de exemplu – un lucru perfect normal şi natural din punct de vedere al dezvoltării comportamentului – s-ar putea să doriţi să aveţi două lopăţele şi găletuşe atunci când vă duceţi la groapa cu nisip din parc, una pentru copilul dumneavoastră şi una în cazul în care mai apare altcineva. Dacă, din experienţă, ştiţi că un drum la magazin pentru cumpărături la amiază nu va face decât să vă aflaţi într-o situaţie în care copilul începe să plângă de supărare, atunci poate încercaţi să faceţi acest lucru de dimineaţă, când „ajutorul” dumneavoastră la cumpărături va fi mai vesel şi mai vioi. Veţi descoperi moduri în care să folosiţi umorul şi amuzamentul pentru a preveni izbucnirile emoţionale, cât şi trucuri cu care să evitaţi plictiseala. Este probabil ca instinctul dumneavoastră natural să pună mereu copilul în faţa unor noi încercări, lucru care este grozav – nu numai că va învăţa mai uşor, dar un copil capabil să se bucure de diferite tipuri de activităţi va fi mult mai satisfăcut pe termen lung.

Copiii învaţă să utilizeze cuvintele

Una dintre metodele cele mai bune de a vă ajuta copilul să se descurce cu emoţiile negative este să îi oferiţi cuvintele de care are nevoie pentru ele. Cuvintele permit unui copil să se descurce cu emoţiile fără a fi nevoie să le pună în practică în prealabil. În acest mod, cuvintele pun emoţiile sub controlul raţiunii. Gândiţi-vă la un copilaş în vârstă de doi ani care atunci când un căţel la care se uită cu curiozitate trece mai departe pe lângă el, zice „Căţeluş dispărut!” Această mini-propoziţie cu siguranţă vrea să însemne: „Acel căţel cu care voiam să mă joc a plecat”. Răspunsul dumneavoastră ar putea fi: „Vrei să spui că eşti trist pentru că acel căţel a plecat”. Când folosiţi cuvântul „trist” pentru a descrie ceea ce simte copilul dumneavoastră, îi oferiţi o puternică unealtă pe care o va putea folosi pe viitor când va avea de-a face cu tristeţea. Acum, el are o denumire pentru acel sentiment cunoscut, făcându-l mai familiar şi mai uşor de suportat, şi unul pe care îl poate comunica cu uşurinţă celorlalţi, astfel încât ei să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Cuvintele îi ajută şi pe părinţi să îşi liniştească bebeluşii atunci când aceştia se tem. Să spunem, de exemplu, că nicidecum copilul nu este trist că acel căţel a plecat ci, dimpotrivă, el se simte uşurat că acesta a plecat fiindcă lui îi este frică de câini. S-ar putea să fie nevoie să îi spuneţi: „este în regulă, căţelul acela este un căţel cuminte” de mai multe ori înainte ca el să rişte să fie lins pe mână de către unul. S-ar putea să dureze ceva timp până când cuvintele dumneavoastră de alinare să aibă efect, dar, într-un final, ele vor avea efectul scontat. (Bineînţeles că puteţi şi exagera când vine vorba de etichetarea emoţiilor. Copiii trebuie să poată trăi ceea ce simt fără a asculta un comentariu continuu. Aşa că aici, ca şi în cazul altor aspecte legate de a fi părinte, trebuie să găsiţi un echilibru).

Anxietatea de separare îl poate atinge chiar şi pe cel mai curajos dintre copii

Între vârsta de 20 şi 24 de luni, mulţi copii trec printr-o perioadă de anxietate sporită. În special, lor pare să le fie cel mai frică de a fi despărţiţi de părinţii lor şi de a se pierde de ei. Veţi realiza că micuţul dumneavoastră a intrat în acest stadiu în momentul în care vă veţi da seama că el s-a ataşat de piciorul dumneavoastră cu un lipici invizibil. El nu vă va scăpa din ochi nici o clipă. Nu veţi avea un moment de linişte nici măcar în baie. Nu există nici o rezolvare rapidă a acestei probleme. Această anxietate de separare la un copil mai mare consider că vine din realizarea faptului că, într-adevăr, este o persoană anxioasă. El îşi poate imagina posibilitatea în care rămâne singur. O parte din el îşi doreşte să fie singur, independent, propriul şef. Şi, bineînţeles, oricât de incitantă ar fi această posibilitate, ea este, de asemenea, foarte, foarte terifiantă.

Există o carte de copii magică în legătură cu această luptă puternică din interiorul minţii unui copil, denumită The Runaway Bunny („Iepuraşul fugar”). Autoarea este Margaret Wise Brown, acelaşi geniu care a scris şi Goodnight Moon („Luna noapte-bună”). O altă povestire clasică pe aceeaşi temă este şi The Tale of Peter Rabbit („Povestea iepuraşului Peter”) de Beatrix Potter. Citindu-i aceste poveşti copilului, s-ar putea să îl mai liniştească. Puteţi, de asemenea, să învăţaţi la rândul dumneavoastră nişte poveşti despre mici animăluţe curajoase care se rătăcesc departe de casa lor, dar care într-un final ajung înapoi în siguranţă. Mai important, propria dumneavoastră convingere că această fază va trece (sincer, va trece într-adevăr!) îl va ajuta pe copil – cât şi pe dumneavoastră – să treceţi mai uşor prin aceste luni.

Părinţii îi ţin pe monştrii la respect

În jurul vârstei de doi ani, copiii ajung să realizeze că lumea este mare, iar ei sunt mici. Ei ştiu că poate fi periculos acolo afară, şi că în unele ocazii ei sunt singuri. Acesta s-ar putea să fie motivul pentru care aproape toţi copiii inventează monştrii de care le este frică, aşa cum menţionam şi în primul capitol. Poate fi mai uşor să ai de-a face cu un monstru pe care tu l-ai creat, şi despre care astfel să ştii ceva, decât să ai de-a face cu o întreagă lume despre care nu ştii aproape nimic.

Bineînţeles, copiilor mai mici le este greu să separe realul de imaginar. Ei, pur şi simplu, nu au destulă experienţă cu ceea ce este cu adevărat şi ceea ce nu este cu adevărat posibil. Când priveşte cum Dorothy şi prietenii ei sunt purtaţi către palatul vrăjitoarei din „Vrăjitorul din Oz”, de exemplu, cum poate un copil în vârstă de trei ani să fie sigur că maimuţele zburătoare nu există cu adevărat, chiar şi atunci când mama sa îi spune că este „doar un film”.

FRICA ŞI MASS MEDIA

Datorită mass mediei, un copil american vede mii de crime în fiecare an, cât şi nenumărate bătăi, explozii şi alte acte de violenţă. Este foarte greu pentru copiii mici să facă diferenţa dintre real şi imaginar, să ştie ce este ameninţător şi ce nu, şi să se simtă în siguranţă în faţa acestei violenţe. Din acest motiv, trebuie să fiţi atenţi la ce emisiuni Tv, website-uri, filme şi jocuri are acces copilul dumneavoastră.

Părinţii consideră câteodată că ai lor copii trebuie să „fie întăriţi pentru a face faţă lumii reale” şi, astfel, trebuie să fie expuşi la cele mai violente şi urâte aspecte ale culturii moderne. Eu cred că acest lucru este o greşeală. Copiii care sunt expuşi de timpuriu la imagini violente nu devin mai duri, ei devin amorţiţi, indiferenţi. Şi peste toate acestea, copiii care văd violenţe sunt mai predispuşi la dezvoltarea unui astfel de caracter violent, cel puţin pe termen scurt.

Academia Americană de Pediatrie recomandă pentru copiii cu vârste de până la doi ani să nu se uite deloc la TV, iar cei ceva mai mari să nu aibă acces la acesta mai mult de una sau două ore pe zi. Eu aş include şi casetele video şi jocurile în acest total de ore. Un alt lucru ce ar putea fi benefic este să vă uitaţi şi dumneavoastră împreună cu copilul dumneavoastră pentru a-i da explicaţii şi a evita imaginile ce ar putea reprezenta o problemă.

De asemenea, copiii sunt şi mândrii. Ei vor ca atât fricile lor, cât şi orice alte idei să le fie luate în serios. Tachinarea copilului pentru că este prea fricos îl va face să se simtă ruşinat, dar nu îi va înlătura frica pe care o are. Spunându-i „Nu ai de ce să îţi fie frică” nu va face decât să devină şi mai confuz. Un monstru este ceva. Singura chestie este că este un ceva imaginar.

Cea mai bună abordare a acestei probleme este ca în mod constant să vă ajutaţi copilul să facă diferenţa dintre real şi imaginar. Lăsaţi-l să înţeleagă că ştiţi că lucrurile imaginare sunt importante. Dar, în acelaşi timp, şi că monştrii imaginari nu-i pot face nimic. Este nevoie de mult timp pentru ca ei să facă diferenţa, aşa că va trebui să fiţi răbdători şi să vă repetaţi ori de câte ori va fi nevoie.

Copiii au accese de furie din diferite motive

Este foarte greu să definim exact ce înseamnă „acces de furie” cu exactitate. Pentru unii copii înseamnă să se trântească pe podea şi să înceapă să dea din mâini şi din picioare, şi să ţipe; pentru alţii ar putea însemna să arunce cu jucăriile sau chiar să lovească şi să muşte. Oricât de dificil ar fi de definit, părinţii ştiu când au de-a face cu unul.

Poate că sunteţi tentaţi să credeţi că acest subiect ar trebui abordat într-un capitol despre disciplină şi nu în unul de alinare. Şi cu siguranţă că atunci când copilul se aruncă pe podea într-un supermarket, ţipând cât îl ţin plămânii, este de înţeles ca primul impuls să nu fie unul de alinare! Accesele de furie ale copiilor noştri ne pun deseori în situaţii jenante, şi nasc în noi sentimente de frustrare, nemulţumire şi furie. Este uşor să uităm că acest copil de la picioarele noastre care ţipă cât poate de tare nu încearcă să manipuleze sau să fie rău, ci este, de fapt, supărat.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Când fiica mea a început să aibă accese de furie, am învăţat să nu încerc să mă înţeleg în mod raţional cu ea sau să folosesc explicaţii pe care ea oricum nu le-ar fi înţeles. De exemplu, fiicei mele îi plac pantofii (înspăimântător, nu?). Ea făcea o criză de furie pentru că nu vroia să plecăm din raionul de pantofi al unui magazin, i-am spus: „Îţi plac pantofii, nu? Este greu să pleci când îţi place ceva aşa de mult. Şi lui Mami îi plac pantofii”; ea a răspuns „Uh-huh, OK, Mami” şi am plecat.

Sfârşitul crizei. Această abordare a funcţionat de mai multe ori în cazul meu.”

— jeremysmom, pe site-ul DRSPOCK.COM

Copiii au aceste accese de furie din multe motive. Unii prichindei şi preşcolari folosesc accesele de furie ca o formă de şantaj pentru a obţine ceea ce îşi doresc. Un indiciu că aveţi de-a face cu un astfel de tiran manipulator este acela că accesul încetează în momentul în care îi daţi ceea ce doreşte, scoţând la iveală un copilaş fericit şi zâmbitor. Dar un astfel de copil nu este niciodată fericit deoarece ceea ce îşi doreşte el cu adevărat, dincolo de orice jucărie sau trataţie, este puterea. El se simte iubit doar în momentele în care este în control, iar acest sentiment nu este de lungă durată. Din acest motiv am spus că el nu este neapărat „rău” ci, într-un anumit sens, supărat. Ceea ce un astfel de copil are nevoie nu este alinare, ci stabilirea de limite ferme, împreună cu dragoste, care nu este exprimată prin lucruri care se pot cumpăra la magazin.

Din fericire, nu mulţi copii folosesc accesele de furie în astfel de moduri malefice. Ei, pur şi simplu, cedează din punct de vedere emoţional datorită frustrării, oboselii sau fricii. Nu vă pot spune ce vor. De fapt, de multe ori, copiii mici cedează nervos tocmai pentru că nici ei nu ştiu ceea ce vor sau ceea ce vor este imposibil. Un copil în vârstă de un an vrea să fie total independent şi să fie protejat. Un copil în vârstă de doi ani vrea să poarte pijamaua lui roşie şi pe cea albastră în acelaşi timp. Unul în vârstă de trei ani doreşte să aibă un partener de joacă şi, în acelaşi timp, să îşi ţină toate jucăriile pentru el.

Teama, ca element declanşant al acceselor de furie, nu este atât de des întâlnită decât probabil într-un context medical. În cabinetul meu văd copii cedând în mod frecvent când sunt puşi faţă în faţă cu echipamente medicale pe care ei le consideră ameninţătoare – spatule şi, bineînţeles, ace. Mulţi părinţi realizează că ţipetele şi agitaţia copiilor lor nu reprezintă un mod de comportament „rău”, ci doar frica şi instinctul de auto-conservare care şi-au intrat în rol. Cu toate acestea, ei apreciază când eu reacţionez cu simpatie decât enervându-mă.

Sfaturi practice

• Folosiţi cuvinte pentru a descrie ce simte copilul dumneavoastră. „Ştiu că eşti furios” (când copilul loveşte podeaua). „Pari foarte supărat” (în vreme ce el aruncă jucăriile prin cameră). Pe măsură ce copiii cresc, ei învaţă să utilizeze cuvintele în loc de acţiuni pentru a-şi exprima emoţiile. Înainte de a face asta, ei trebuie să audă acele cuvinte care le descriu emoţiile – „trist”, „furios”, „supărat”, „obosit” – rostite de multe, de foarte multe ori de către părinţii lor.

• Asiguraţi-vă că bebeluşul este în siguranţă, dar nu interveniţi dacă nu este nevoie. Dacă bebeluşul are un acces de furie pe o suprafaţă de beton s-ar putea să trebuiască să îl luaţi şi să-l puneţi pe o suprafaţă moale, astfel încât să nu îşi facă vânătăi sau să se rănească. Dacă pare să vrea să lovească tare cu capul, s-ar putea să fie nevoie să îl ţineţi pentru a nu se răni. În caz contrar, nu trebuie neapărat să interveniţi.

• Daţi-vă la o parte, dar rămâneţi în raza vizuală. Cea mai mare frică a unui copil mic este să rămână singur. Dacă ieşiţi din raza vizuala a unui copil în vreme ce el are un acces de furie, acesta va deveni şi mai supărat, dar şi mai speriat. S-ar putea gândi că a fost atât de rău încât mami (sau tati) a plecat. Este cel mai bine ca el să ştie că sunteţi acolo chiar dacă nu vă uitaţi la el sau nu îi vorbiţi.

• Asiguraţi-vă copilul că se va simţi mai bine când va înceta cu supărarea. Această afirmaţie vă arată încrederea dumneavoastră că lucrurile nu vor fi întotdeauna la fel de supărătoare ca în acel moment. Pentru un copil mic prezentul pare infinit, în special când se simte groaznic. Reasigurarea dumneavoastră că viitorul va fi mai frumos, chiar în câteva minute, poate fi de mare ajutor.

• Păstraţi-vă calmul. Atenţia intensă din partea unui părinte este o recompensă foarte importantă pentru un copil mic, fie că vine sub forma unor recompense, vorbe bune, ţipete de supărare sau ameninţări – cu alte cuvinte, indiferent că rezultatul comportamentului este negativ sau pozitiv în ceea ce priveşte reacţia părinţilor. Iar comportamentul care este recompensat tinde să se repete mai des. Aşa că oferindu-i copilului atenţie, părinţii nu fac decât să prelungească şi să mărească frecvenţa apariţiei acceselor de furie.

SPOCK CLASIC

„Dacă simţiţi momentul când un acces de furie este pe cale să apară, încercaţi să distrageţi atenţia copilului: ‘Oh, uite o păsărică. Zboară. Hai să mergem să o vedem!’ Dacă sunteţi norocoşi, atenţia copilului va fi deviată de la problema care îl afecta şi va trece la altceva. Distragerea atenţiei merită încercată – dar să nu speraţi că va funcţiona întotdeauna.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

• Nu vă răzgândiţi datorită unui acces de furie al copilului.

După ce părinţii iau o anumită decizie – de exemplu că, în acel moment, copilul nu poate mânca îngheţată – ei câteodată rămân fermi pe poziţie, în vreme ce în alte dăţi se răzgândesc în cazul în care copilul încearcă ceva. Greşeală, mare greşeală! În cazul în care copiii descoperă că ţipetele şi plânsetele îi ajută să obţină ceea ce vor, învaţă să aibă astfel de toane mai dese şi mai lungi, în speranţa că aceasta va fi una din dăţile când părintele va ceda.

• O dată ce s-a terminat un acces de furie, lăsaţi-vă copilul să afle că sunteţi mândru de el că a reuşit să îşi recapete controlul. După un acces de furie al copilului este de înţeles că vreţi să vă vărsaţi propria frustrare certându-l. Dar cel mai bine este să vă abţineţi. Nu îi este uşor nici unui copil să se adune după un acces major. Felicitaţi-l. Încurajaţi-l pentru viitoare succese spunând ceva de genul: „Data viitoare când o să mai fii supărat, sunt sigur că nu va trebui să ţipi la fel de mult pentru a te simţi bine!”

• Încercaţi să mai scădeţi din nivelul de stres la care este supus copilul dumneavoastră. Asiguraţi-vă că doarme destul. Asiguraţi-i tratament pentru problemele de sănătate persistente, cum ar fi alergiile sau infecţiile cronice ale urechilor. Dacă se duce la creşă sau grădiniţă sunteţi siguri că se simte în siguranţă şi este fericit acolo? Există conflicte în familia dumneavoastră care implică multe ţipete sau bătăi?

• Descoperiţi ce situaţii specifice declanşează crizele de furie. Acestea apar mai frecvent când copilul este obosit sau înfometat, sau atunci când dumneavoastră sunteţi?

Anumite circumstanţe par să declanşeze accesele de furie, cum ar fi aglomerările de oameni, cunoştinţele noi, sau magazinele pline de lucruri noi şi incitante? Pe care dintre acestea le puteţi schimba? De exemplu, în loc să vă plimbaţi la ora 16, când toată lumea este obosită şi înfometată, încercaţi să vă plimbaţi de dimineaţă sau măcar luaţi cu dumneavoastră o mică gustare.

Situaţii speciale

COPIII CARE SUNT GREU DE LINIŞTIT

Poate aţi încercat toate tehnicile pe care le-am descris în acest capitol şi chiar unele pe care le-aţi inventat chiar dumneavoastră şi, totuşi, ajungeţi la concluzia că bebeluşul dumneavoastră este greu de liniştit. Indiferent de ce faceţi, bebeluşul dumneavoastră tot plânge des şi pentru perioade lungi, foarte lungi. Sau poate copilul este foarte timid şi fricos când are de a face cu persoane, locuri sau situaţii noi în ciuda eforturilor dumneavoastră de a-l face să fie mai încrezător şi mai extravertit. Există multe lucruri care pot face un copil să fie dificil de alinat. Este important să ştiţi de ele deoarece dacă vă învinovăţiţi pe dumneavoastră nu vă va ajuta în nici un fel, iar în acest fel veţi putea găsi alte moduri mai eficiente de a vă linişti copilul. Următoarea listă nu este completă, dar include unele dintre cele mai des întâlnite situaţii:

• Ritmuri biologice neregulate. Dacă ciclurile de foame şi oboseală ale copilului sunt relativ regulate, puteți să ghiciţi, în general, ce îl deranjează doar ştiindu-i tiparul comportamentului şi ce moment din zi este. Dar atunci când ciclurile sunt foarte neregulate, poate fi câteodată foarte greu să ştiţi ce şi când să faceţi.

• Hipersensibilitate. Ocazional, un copil poate fi foarte sensibil la sunete, astfel încât cantitatea normală de sunet de fond să fie foarte iritantă pentru el. Alt copil poate avea aceeaşi sensibilitate, dar vizuală în acest caz, iar un joc de lumini şi umbre de pe peretele camerei lui să îl suprastimuleze (în acest caz, nişte jaluzele translucide pot rezolva problema). Iar alţii pot fi sensibili la atingere, astfel încât razele solare care îi ating pielea să fie foarte neplăcute. Mulţi copii apreciază aceasta mai mult când sunt înfăşuraţi bine sau ţinuţi în braţe ferm, dar blând.

• Tonus muscular prea scăzut sau prea ridicat. Un copil cu tonus muscular scăzut, care până la vârsta de şapte luni nu poate sta singur în şezut sau nu se poate întinde după jucării, ar putea fi foarte frustrat sau să se simtă neajutorat. Unui copil cu un tonus muscular ridicat, ai căror muşchi sunt constant activi şi care are parte de multă mişcare, i-ar putea fi destul de greu să se relaxeze şi să se liniştească.

• Intensitate mare de reacţie. Unii copii îşi exprimă emoţiile cu o energie neaşteptat de ridicată. Când sunt fericiţi, ei sunt voioşi; când sunt supăraţi, se simt mizerabil. Un copil care are un astfel de temperament poate fi foarte greu de liniştit, doar pentru că emoţiile sale negative sunt atât de puternic exprimate.

• Probleme medicale. Copiii care sunt supuşi unui tratament pentru probleme medicale temporare, cum ar fi răcelile sau durerile de urechi, pot fi greu de liniştit deoarece ei au dureri. Problemele cronice, cum ar fi paraliziile cerebrale, astmul bronşic sau infecţiile cronice ale urechilor, implică, de asemenea, disconfort care poate îngreuna încercările părinţilor de a linişti copilul.

• Probleme de dezvoltare. În cazuri rare, rezistenţa faţă de încercările de calmare poate fi un prim semn al unei probleme de dezvoltare, cum ar fi autismul. De obicei, există şi alte semne, cum ar fi lipsa contactului vizual şi a interesului faţă de emoţiile altor persoane (de exemplu, al mamei).

Dacă aveţi vreo bănuială privind existenţa oricăreia dintre problemele de mai sus sau altele care ar putea îngreuna alinarea, puteţi încerca să faceţi o mică schimbare – de exemplu, să menţineţi camera mai întunecată sau mai liniştită – acest lucru vă va ajuta foarte mult. Puteţi, de asemenea, să cereţi ajutorul unui profesionist. Un loc bun de unde să începeţi este medicul dumneavoastră. Acesta vă va da o recomandare către un psiholog pentru copii sau un specialist în dezvoltarea comportamentală a copiilor, care vă va aduce liniştea interioară, asigurându-vă că nu există nici o problemă serioasă, sau, dacă există, să vă ajute să stabiliţi modul în care să o abordaţi.

COLICILE

Aproape 1 din 10 copii plânge mai mult sau mai tare decât media. Acest plâns este destul de intens pentru a-i îngrijora pe părinţi sau pentru a-i face să se simtă neajutoraţi, frustraţi sau nervoşi. Dacă veţi citi alte lucrări despre colici, veţi găsi definiţia de „a plânge trei sau mai multe ore pe zi timp de trei sau mai multe zile pe săptămână”. Această definiţie este folositoare când vine vorba de cercetare. Dar în lumea reală, unii bebeluşi plâng mai puţin de trei ore şi, totuşi, plânsetele lor sunt intense şi străpungătoare, şi îi înnebunesc pe părinţi. Aceşti bebeluşi suferă de colici. Alţi bebeluşi nu fac decât să se agite la un nivel redus, fără a-i îngrijora prea mult pe părinţi. Eu nu consider că aceşti copii suferă de colici.

La majoritatea copiilor care suferă de colici, plânsul intens sau frecvent apare când aceştia au cam trei sau patru săptămâni şi, de obicei, se înrăutăţeşte înainte de a se domoli. Deşi este greu de crezut pentru părinţi, în momentele frustrante, sfâşietoare şi foarte zgomotoase ale crizelor de colici, aceasta este doar o problemă temporară. Nouă din zece copii afectaţi de colici trec peste această problemă când ajung la vârsta de trei sau patru luni. În mare parte, nu sunt mai agitaţi sau mai dificili ca prichindei (1-3 ani) sau preşcolari decât copiii care nu au avut această problemă.

Colicile apar la bebeluşii sănătoşi

În momentele când plâng, copiii care suferă de colici cu siguranţă că par a se simţi mizerabil. Cu toate acestea, în general, ei sunt perfect sănătoşi şi continuă să crească şi să se dezvolte normal. De fapt, majoritatea doctorilor consideră acum că a avea colici nu este o boală, ci mai degrabă o proastă funcţionare a unui sistem de organe perfect sănătos – ceea ce noi numim o problemă funcţională. De exemplu, intestinele copilului s-ar putea agita într-un mod prost coordonat şi să îi cauzeze crampe. Intestinele sunt perfect sănătoase, dar nu funcţionează corespunzător. O ultrasensibilitate temporară la zgomot sau lumină poate cauza, de asemenea, colici. Nu este nimic în neregulă cu creierul copilului dumneavoastră; pur şi simplu, este încă imatur şi nu poate face faţă încă lumii care i se deschide. O tulburare a somnului este un alt tip de problemă funcţională care, ocazional, pare să cauzeze colici.

Este foarte greu de realizat un test care să dovedească cu certitudine existenţa unei probleme funcţionale, aşa că, atunci când îi este prezentat un copil care pare să aibă colici, un medic va încerca mai întâi să se asigure că nu este vorba de alte afecţiuni mai grave. Iată câteva dintre lucrurile după care se va uita:

• Dacă bebeluşul creşte normal. Problemele serioase ale sistemului digestiv sau ale proceselor care oferă energie organismului şi care înlătură deşeurile din organism sunt foarte probabile să cauzeze o creştere deficientă. Modul normal de creştere (descris în capitolul 2) este un bun semn că funcţiile de bază ale organismului funcţionează corespunzător.

• Dacă plânsul în exces are loc mai ales într-o anumită parte a zilei, în general seara. Problemele medicale nu se opresc în anumite părţi ale zilei, deşi se pot ameliora sau agrava în momente diferite. Un bebeluş care de dimineaţă până seara este vesel şi activ, ca mai apoi să înceapă să se frământe fără a putea fi consolat, probabil că nu suferă de nici o afecţiune medicală.

• Dacă examenul medical este normal. Un examen medical meticulos nu înlătură complet grija existenţei unei afecţiuni medicale care ar putea cauza plânsul excesiv, dar elimină destule. De exemplu, copilul ar putea avea o mică zgârietură pe suprafaţa ochiului care să îi producă multă durere. Un examen atent poate scoate în evidenţă acest lucru şi tratamentul cu un unguent poate ameliora „colica”.

• Dacă testele de laborator sunt negative. Majoritatea doctorilor consideră că dacă examenul medical şi istoricul medical a copilului sunt în regulă, atunci o radiografie sau teste de sânge nu vor veni cu nimic nou. Pe de altă parte, dacă există ceva în istoria medicală a bebeluşului care să ridice vreo suspiciune pentru o anumită afecţiune, atunci are sens să se realizeze anumite teste specifice care să confirme sau nu existenţa acestui diagnostic (reţinerea unui doctor de a face automat multe teste îi poate deranja pe unii părinţi. Problema este că testele însăşi pot cauza probleme şi riscuri – durerea cauzată de acul folosit pentru a preleva sânge, radiaţiile X de la radiografii – şi sunt şi costisitoare. Mai important, majoritatea testelor este probabil să vină înapoi cu rezultatul „negativ”, nemeritându-şi efortul luat pentru a le realiza. Realizarea multor teste fără ghidare din partea istoricului medical sau a examenului fizic nu ajută, şi ar putea chiar să facă rău. Pur şi simplu, este greşit.)

Măsuri de liniştire a unui copil cu colici

De la remedii din folclor până la medicamente eliberate cu reţetă, există sute de remedii pentru colici, dar nu există una garantată 100%. Un lucru care merge grozav pentru un copil ar putea să nu dea nici un rezultat în cazul altuia. Sugestiile ce urmează sunt cele pe care le-am descoperit a fi cele mai folositoare în practica mea medicală. Vedeţi care vă par a fi potrivite pentru dumneavoastră şi încercaţi-le.

Medicamentele mamei pot îmbolnăvi un copil

O cauză deseori trecută cu vederea este reacţia negativă a unui sugar la medicamentele luate de mama sa. Dacă alăptaţi, orice substanţă pe care dumneavoastră o luaţi este foarte probabil să ajungă în corpul copilului dumneavoastră. Câteodată, medicamentele care pe un adult îl pot face să se simtă mai bine pot cauza probleme unui copil şi pot să îl facă să se simtă rău. Acesta este doar un alt motiv pentru care să vă consultaţi cu doctorul dumneavoastră – şi al copilului dumneavoastră – înainte de a începe să luaţi orice medicament în vreme ce alăptaţi.

• Asiguraţi-vă că bebeluşul este sănătos. Dacă vă este frică de faptul că bebeluşul dumneavoastră ar putea fi foarte bolnav, nu va face decât să îngreuneze să îi suportaţi plânsul. Aşa că primul pas pe care trebuie să îl faceţi este să vă duceţi copilul la medic pentru o examinare amănunţită. După această examinare iniţială, dumneavoastră şi doctorul dumneavoastră ar trebui să rămâneţi în contact constant, iar el ar trebui să vă vadă copilul în mod regulat – la una sau două săptămâni – pentru a se asigura că acesta este încă sănătos (în ciuda plânsului).

• Reduceţi stimularea. Una dintre principalele cauze ale colicilor este suprastimularea. Dacă observaţi că bebeluşul nu face decât să se agite mai mult şi să se supere cu cât încercaţi mai mult să îl liniştiţi, atunci acesta este un indiciu că nu trebuie să faceţi mai mult, ci mai puţin. Diminuaţi intensitatea luminilor. Faceţi cât de multă linişte în cameră. Înfăşaţi-vă copilul, astfel încât mişcările braţelor şi picioarelor lui să nu se cumuleze stimulării.

BOLI CE POT FI CONFUNDATE CU COLICILE

Colicile adevărate nu sunt o boală organică, iar majoritatea bebeluşilor cu colici nu sunt bolnavi. Dar multe şi variate afecţiuni pot cauza plâns excesiv şi pot părea a fi colici la prima vedere. În mod special, trei afecţiuni medicale cauzează dureri şi plâns asemănător colicilor:

• Alergie la proteinele din lapte. Aşa cum am explicat şi în capitolul 2, nu este neobişnuit ca sugarii să fie alergici la proteinele care se găsesc în laptele praf fabricat din lapte de vacă. Mulţi bebeluşi sunt alergici şi la proteinele din formulele bazate pe soia. Alergiile la laptele praf pot cauza urticarie sau chiar mici hemoragii la nivelul intestinelor, uşor detectabile cu ajutorul unui test. Dar, câteodată, plânsul excesiv este singurul simptom aparent. Dacă alergiile cauzează plânsul şi dumneavoastră vă hrăniţi copilul cu biberonul, atunci trecerea pe aşa-numitele formule „elementale” sau pe tipurile hipoalergenice pot ajuta la stabilirea diagnosticului şi la vindecarea afecţiunii, în acelaşi timp. Dacă alăptaţi, ar trebui să înlăturaţi din dieta dumneavoastră orice produs lactat sau pe bază de soia, din vreme ce proteinele din ele pot trece în laptele dumneavoastră.

• Intoleranţa la lactoză. Aceasta este o altă afecţiune care poate cauza balonare, disconfort şi plâns asemănător colicilor după o masă care a inclus şi lapte (vezi capitolul 2). Organismul bebeluşului nu poate, pur şi simplu, să absoarbă un anumit carbohidrat, lactoza. Lactoza rămâne în intestine unde fermentează, cauzând crampe şi diaree. La bebeluşi apare frecvent o intoleranţă temporară la lactoză imediat după un episod de diaree infecţioasă, iar numai un număr mic de copii suferă de intoleranţă permanentă. Formulele din soia şi cele speciale nu conţin lactoză. Trecerea la o astfel de formulă poate face o mare diferenţă în cazul în care „colicile” bebeluşului dumneavoastră nu sunt altceva decât o incapacitate de a nu digera lactoza.

• Boala de reflux gastro-esofagian (BRGE). De asemenea descrisă în ultimul capitol, această boală se caracterizează prin pătrunderea de mici cantităţi de acid gastric în esofag, cauzând senzaţia de arsuri retrosternale. Un reflux redus este normal la bebeluş, dar dacă acesta are loc în mod regulat, acidul gastric poate afecta mucoasa esofagului, producând şi dureri serioase. Refluxul este adesea cel mai accentuat la câteva minute după masă, când stomacul este plin, şi, în special, dacă bebeluşul este în poziţie orizontală. Plânsul imediat după masă poate indica existenţa BRGE. Arcuirea spatelui şi poziţia fixă, nemişcată, sunt amândouă reacţii la acidul gastric, fiind, de asemenea, simptome ale bolii. Tratamentul acestei afecţiuni, care include moduri speciale de hrănire şi chiar medicamente, este în general foarte eficient.

• Luptaţi-vă cu plictiseala. Acum, că v-am învăţat cum să combateţi suprastimularea copilului, ar putea părea contradictoriu să vă încurajez să „combateţi plictiseala”. Dar, de fapt, nu este atât de ciudat pe cât pare. Prea puţină stimulare poate fi la fel de neplăcută pentru copii ca şi prea multă; ei se nasc cu dorinţa înnăscută de a învăţa lucruri noi şi de a deveni irascibili dacă nu li se oferă noi încercări sau distracţii. Şmecheria este să descoperiţi echilibrul în funcţie de dezvoltarea şi temperamentul copilului. Respectaţi-i nevoia pentru momente de linişte, dar atunci când pare treaz, alert şi receptiv fiţi pregătiţi să vă jucaţi cu el, să îi cântaţi sau să vorbiţi cu el. Un nou-născut poate fi, de asemenea, fascinat de jucării agăţate, umbre, fraţi mai mari şi alte lucruri care se mişcă şi se schimbă. Copiii mai mari adoră să îşi exploreze propriul corp. În jurul vârstei de patru sau cinci luni, orice jucărie pe care o pot apuca, trânti, ascunde şi pune în gură este suficientă pentru a-i menţine ocupaţi şi fericiţi un timp.

• Schimbaţi preparatul de lapte praf sau faceţi modificări în dieta dumneavoastră. Unii medici pediatri se opun modificării formulei laptelui praf ca răspuns la apariţia colicilor, dar dovezile în favoarea acestui lucru sunt solide şi convingătoare: trecerea la o formulă fără lactoză, fără soia (o formulă elementală, descrise în capitolul 2) sau un regim fără lactate pentru mama care alăptează, funcţionează aproape întotdeauna. Este mai uşor să faceţi această schimbare şi să vedeţi ce se întâmplă decât să faceţi analize costisitoare pentru determinarea alergiilor la mâncare sau intoleranţei la lactoză. Dacă alăptaţi, încercaţi să înlăturaţi lactatele şi produsele din soia din dieta dumneavoastră, deoarece proteinele din laptele de vacă şi cele din soia trec în laptele dumneavoastră. (Ţineţi minte însă că trebuie să consumaţi din alte surse nutrienţii importanţi cum sunt calciul şi proteinele). Alte schimbări ale dietei pot face, de asemenea, o mare diferenţă. Încercaţi să înlăturaţi orice produse care conţin cofeină, cum ar fi: cafeaua, ceaiul, marea majoritate a sucurilor (nu doar cele cu cola) şi ciocolata (vai!). Eliminaţi şi varza, varza de Bruxelles, broccoli şi vegetalele din aceeaşi grupă, deoarece acestea pot cauza flatulenţă. Multor bebeluşi le place gustul de usturoi în laptele lor, dar încercaţi să reduceţi din cantităţile de condimente folosite, în special piperul.

Dacă sunteţi destul de norocoasă, iar plânsetele copilului se domolesc după câteva zile de la schimbările acestea, atunci este grozav. Dar asta nu înseamnă neapărat că bebeluşul dumneavoastră este într-adevăr alergic sau suferă de intoleranţă la lactoză. Din vreme ce colicile trec câteodată de la sine, şi deoarece realizarea oricărei schimbări poate domoli plânsetele copilului, nu puteţi fi siguri că doar înlăturarea proteinelor din laptele de vacă sau a lactozei este pasul care a făcut diferenţa. Din acest motiv, este logic să mai aşteptaţi câteva săptămâni, iar apoi să reintroduceţi treptat formula veche (sau să începeţi să consumaţi mici cantităţi de lactate dumneavoastră, dacă alăptaţi şi vă plac laptele, brânza şi îngheţata). Mai mult ca sigur că bebeluşul se va descurca cu această dietă a doua oară. Dacă nu, nu i-aţi făcut nici un rău. În orice caz, aţi aflat ceva important despre copilul dumneavoastră.

• Urmăriţi hrănirea cu biberonul a copilului dumneavoastră.

Dacă bebeluşul pare că are gaze (lucru care poate fi dedus dacă în mod curent el se agită după masă, dar se potoleşte după ce a eructat ceva mai puternic), o cauză ar putea să o reprezinte aerul înghiţit. Orice copil înghite puţin aer când mănâncă, dar prea mult poate produce suferinţă. Pentru a vă împiedica bebeluşul să înghită aer, ţineţi biberonul înclinat, astfel încât tetina să fie plină cu lapte. Dacă observaţi că bebeluşul suge cu putere ca să tragă laptele din biberon, încercaţi să măriţi orificiul tetinei cu ajutorul unui ac încins la flacără. Dacă bebeluşul suge prea mult lapte şi ajunge la un moment dat să înghită cu zgomot, înlocuiţi tetina cu una care are orificiul puţin mai mic. Acordaţi-i o şansă să râgâie dacă pare să aibă nevoie, ţinând minte că dacă îl bateţi, îl frecaţi sau îl zgâlţâiţi cu forţa nu ajută cu adevărat. Două poziţii par a ajuta cel mai bine un copil să elimine aerul din stomac: una în care îl ţineţi în poala dumneavoastră drept şi puţin aplecat în faţă, iar cealaltă în care îl ţineţi în braţe cu privirea peste umărul dumneavoastră (dacă înainte de aceasta vă puneţi un scutec de pânză pe umăr, nu va trebui să vă schimbaţi hainele atât de des după ce faceţi asta).

• Încercaţi să folosiţi un port-bebe tip rucsac. Majoritatea studiilor ştiinţifice nu au reuşit să arate dacă transportul copilului în permanenţă, pe toată durata zilei, aşa cum se întâmplă în unele culturi, poate ajuta la evitarea colicilor. Cu toate acestea, folosirea unui port-bebe este un grozav mijloc de apropiere cu copilul dumneavoastră. Contactul fizic reduce plânsetele pentru orice copil şi ar putea avea, de asemenea, efecte pozitive asupra dezvoltării emoţionale a copilului. În mintea mea, un rucsac de pânză pentru piept este de o mie de ori mai bun decât unul dintre acele scaune din material plastic cu mâner pentru copii, ce par a fi atât de populare acum. Nu numai că bebeluşul este mai aproape de dumneavoastră – tot ce trebuie să faceţi ca să îi sărutaţi fruntea este doar să vă înclinaţi capul – dar astfel aveţi şi mâinile libere.

• Încercaţi cu mişcări şi vibraţii. Dacă vedeţi că mersul cu maşina vă linişteşte copilul, atunci aţi putea să vă gândiţi să investiţi într-un vibrator care se ataşează pătuţului copilului şi creează o mişcare liniştitoare asemănătoare. Unii părinţi îşi pun copilul într-un scaun pentru copii pe care îl poziţionează pe uscătorul de rufe. Dacă faceţi acest lucru, vă sfătuiesc să folosiţi bandă adezivă pentru a fixa scaunul de uscător; în caz contrar, scaunul poate vibra datorită uscătorului şi să cadă de pe acesta. Leagănele pentru copii funcţionează pentru unii, dar, de obicei, doar pentru perioade scurte de timp. Asiguraţi-vă că bebeluşul este bine prins, şi că leagănul însuşi este stabil şi robust.

• Încercaţi să folosiţi muzica, zgomotul de fond sau alte sunete liniştitoare. Puteţi cumpăra casete cu bătăi ale inimii, cu sunetul vântului ce bate prin crengile copacilor, sau sunetul melodios al unui pârâu care curge. Puteţi, de asemenea, să achiziţionaţi un generator de zgomot de fond, dar un aparat de radio ieftin (sau televizorul), setat pe o frecvenţă pe care nu este nici un canal şi dat la un volum redus poate avea acelaşi efect. Nici unul dintre aceste lucruri nu au fost demonstrate științific ca fiind eficiente, dar ele par a-i liniști pe unii copii – şi nu pot face nici un rău.

• Daţi copilului puţin ceai de plante. Oferite în cantităţi mici, ceaiurile slabe din plante, cum ar fi cele de muşeţel, lămâiţă sau mentă, pot ajuta la calmarea unor copii. Aveţi grijă la ceaiurile care conţin cofeină. De asemenea, aveţi grijă să nu îi daţi copilului cantităţi mari de ceaiuri sau alte lichide clare, deoarece, probabil, pot înlocui formula comercială sau laptele mamei, care sunt mult mai nutritive. Cantităţile excesive de lichide clare cum sunt ceaiurile pot produce şi schimbări ale compoziţiei chimice a sângelui copilului. Ca o regulă de ţinut minte, puteţi să îi daţi maxim 120 de ml într-o perioadă de 24 de ore.

Întrebați-vă medicul înainte de a apela la medicamente pentru tratarea colicilor. Este foarte tentant să apelaţi la medicamente pentru a trata colicile, dar, de obicei, acest lucru nu este o soluţie prea bună. Medicamentele ce conţin simethicone şi care promit să înlăture gazele din stomac s-au dovedit la fel de eficiente ca şi apa cu zahăr. Alte medicamente sunt chiar periculoase. Medicamentele care sunt destinate să amelioreze crampele intestinale (anti-spastice) pot scădea, de asemenea, şi frecvenţa respiraţiilor. Unele medicamente conţin chiar alcool sau principii active înrudite cu opiumul; ele pot produce suprasedarea şi alte efecte secundare periculoase. Chiar şi acetaminophen-ul (principalul ingredient al Tylenol-ului şi al altor medicamente contra durerii şi febrei) este periculos dacă este administrat în cantităţi mari sau timp de prea multe zile la rând. Aspirina nu ar trebui niciodată administrată copiilor datorită riscului apariţiei afectării hepatice severe (sindromul Reye). Bineînţeles, dacă există o afecţiune medicală care îl face pe copil să plângă (adică dacă plânsul nu este cauzat de colici), atunci medicul copilului îi va putea prescrie acestuia medicamente.

• Faceţi-i masaj bebeluşului. Copiii născuţi înainte de termen cresc mai bine dacă sunt masaţi în mod regulat, iar masajul ajută la vindecarea multor afecţiuni legate de stres atât la copiii mai mari, cât şi la adulţi. Din nefericire, eu nu prea am descoperit dovezi care să certifice că ajută la tratarea colicilor. Cu toate acestea, merită încercat. Există specialişti în masaj, dar eu consider că orice atingere blândă şi ritmică poate fi benefică. O sticlă cu apă călduţă (atenţie: nu fierbinte!) pusă pe abdomenul bebeluşului este un alt remediu tradiţional, dar nu confirmat ştiinţific.

• Renunţaţi la fumat. Fumatul în timpul sarcinii ar putea creşte riscul apariţiei colicilor la copil, iar fumatul pasiv după naştere poate provoca colici. Bineînţeles, există multe alte motive excelente pentru a renunţa la fumat. Fumatul pasiv pentru copil creşte riscul apariţiei astmului bronşic, pneumoniei sau infecţiilor urechilor, printre multe altele. Şi, bineînţeles că va pune propria viaţă în pericol putând cauza boli de inimă, accidente vasculare cerebrale şi cancer.

Cum să faceţi faţă colicilor

V-am asigurat deja că acestea nu durează permanent. Dar chiar dacă ştiţi că vor trece în curând, nu face ca totul să fie „bine” pentru părinţi. Pentru mulţi, săptămâni de ceea ce pare a fi plâns continuu sunt pur şi simplu o tortură. Supuşi unui astfel de stres, la părinţi apar simptome de depresie sau anxietate; câteodată, chiar viaţa de familie are de suferit. Mulţi visează chiar că îşi lovesc copilul, iar apoi se simt ruşinaţi sau înspăimântaţi de aceste sentimente. Ca rezultat, încrederea lor ca părinte are de suferit. Plânsul cauzat de colici poate face unele persoane, chiar şi pe unii părinţi şi îngrijitori, să comită abuz asupra copilului – de exemplu să-l zgâlţâie. Pe cât de groaznic sună asta, este totuşi de înţeles, într-un fel. Colicile creează câteodată la adulţi sentimentul că trebuie să facă ceva, orice, pentru a opri plânsul.

Nu spun asta pentru a vă speria, ci pentru a vă reasigura că dacă bebeluşul dumneavoastră suferă de colici şi la un moment dat vă simţiţi atât de stresaţi încât vă aflaţi pe punctul de a ceda, să ştiţi că nu sunteţi totuşi singuri. Mulţi părinţi grozavi au suferit groaznic din cauza colicilor. Poate fi unul dintre cele mai groaznice momente de îndurat ca părinte, în special dacă durează mai mult de limita de trei-patru luni. Pentru ajutor, lucraţi împreună cu pediatrul dumneavoastră şi urmaţi sfaturile pe care vi le-am oferit. Pe de altă parte, privind dintr-un unghi pozitiv, dacă reuşiţi să treceţi cu bine de această perioadă, probabil că veţi putea face faţă oricărei alte încercări!

• Nu vă învinovăţiţi. Reamintiţi-vă: nu este vina dumneavoastră că bebeluşul are colici, nu sunt un semn că bebeluşul este bolnav, iar dumneavoastră faceţi tot ce puteţi. Părinţi excelenţi au deseori bebeluşi ce sunt afectaţi de colici. Dacă membrii familiei, prieteni sau colegi sugerează altceva, nu-i ascultaţi. Nici nu ştiu despre ce vorbesc.

• Acordaţi-vă din când în când o pauză. Găsiţi pe cineva în care aveţi încredere să stea cu copilul cât dumneavoastră ieşiţi puţin şi vă relaxaţi. Dacă sunteţi în permanenţă obosiţi, nu vă veţi putea bucura de copilul dumneavoastră şi nu veţi putea fi eficienţi în a vă calma copilul cum aţi fi în caz contrar.

Pe cât de important este acest concept, trebuie să adaug puţină atenţionare. Aşa cum am spus şi mai sus, este nevoie de multă răbdare pentru a putea face faţă unui copil care plânge continuu, aşa cum ştiţi. Multe cazuri de abuz asupra copiilor se petrec atunci când o persoană care nu este părintele copilului este lăsată să aibă grijă de un copil ce suferă de colici. Deseori este un prieten care zgâlţâie copilul pentru a-l linişti şi în acest proces se produc afectări cerebrale serioase. Dacă există îndoieli în ceea ce priveşte capacitatea celui sau celei care vă ajută să aveţi grijă de copil, cel mai bine este să rămâneţi acasă, chiar dacă lăsaţi îngrijirea copilului pe seama acesteia timp de câteva ore. În acest mod, sunteţi acolo dacă este nevoie de dumneavoastră. Oricine are grijă de copilul dumneavoastră trebuie să înţeleagă că niciodată nu trebuie să zgâlţâie copilul.

Întrebare: primul nostru copil a suferit de colici timp de patru luni, şi a fost nevoie de ceva timp pentru a ne face din nou curaj să rămân din nou însărcinată. Dar acum aşteptăm un al doilea copil. Care sunt şansele că vom fi nevoiţi să trecem iar prin această perioadă şi cu al doilea copil?

Răspuns: o dată ce aţi mai trecut printr-o perioadă de colici, este de înţeles că nu doriţi să mai aveţi de-a face cu aceasta. Nu cred că riscul de a avea un al doilea copil cu colici este ridicat. Un raport ştiinţific pe care l-am consultat arată că este des întâlnit cazul în care unul dintre copiii unei familii să fie afectat de colici, în vreme ce celălalt să nu fie afectat. Aceasta se apropie şi de propria mea experienţă cu bebeluşii cu colici. Oamenii se întreabă în legătură cu diferiţii factori care pot declanşa colicii, dar şansele apariţiei acestora sunt egale, fie că bebeluşul este născut la termen sau prematur, băiat sau fată, primul născut sau nu, alăptat la sân sau hrănit cu biberonul.

• Să nu vă fie frică să cereţi ajutor sau îndrumare. Dacă în orice moment simţiţi că aţi ajuns la punctul în care sunteţi gata să cedaţi – iar acest lucru se întâmplă cu mulţi, foarte mulţi părinţi care au un copil cu colici – atunci trebuie să cereţi ajutor. Nu este nici o ruşine să spuneţi soţului, partenerului de viaţă, prietenilor sau doctorului că, pur şi simplu, nu mai puteţi să vă descurcaţi pe cont propriu. Deseori, doar să aveţi o persoană care vă înţelege poate fi de mare ajutor. Câteodată, consilierea profesională poate fi de ajutor ca să vă redea încrederea în propriile puteri pentru a trece prin această perioadă grea. Altă opţiune ar fi să sunaţi la liniile pentru abuz asupra copiilor sau pentru părinţi. Pur şi simplu, sunaţi la numărul agenţiei pentru protecția copilului sau sunaţi la 911 şi cereţi ajutor (în SUA). Nu trebuie să vă îngrijoraţi că vă vor considera un monstru sau că vor încerca să vă ia copilul de lângă dumneavoastră. Dar s-ar putea să fie capabili să vă ajute cu ceea ce este cunoscut ca „amânarea îngrijirii”, în care o persoană bine intenţionată are grijă de copilul dumneavoastră temporar acordându-vă şansa de a vă recăpăta puterile atât fizice, cât şi emoţionale.

Cu siguranţă că dacă vă este teamă că vă veţi răni copilul din cauza frustrării sau supărării, atunci trebuie să sunaţi pe cineva imediat. În general, părinţilor le este frică să ceară ajutor în astfel de situaţii, deşi nu ar trebui să simtă acest lucru. A primi ajutor atunci când aveţi nevoie de el, chiar dacă s-ar putea să fiţi speriaţi, arată cât de mult ţineţi la copilul dumneavoastră.

• Anunţaţi-vă vecinii. Câteodată, unul dintre aspectele cele mai deranjante ale colicilor este îngrijorarea că vecinii dumneavoastră ar putea fi deranjaţi de zgomot sau, şi mai rău, că s-ar îndoi de capacităţile dumneavoastră părinteşti. Am descoperit că o abordare directă este cea care ajută cel mai mult în acest caz. Ciocăniţi la uşa vecinilor dumneavoastră şi explicaţi-le că bebeluşul este afectat de colici. Explicaţi-le că aţi fost la doctor, că încercaţi câteva lucruri şi că ştiţi cu siguranţă că plânsul nu va dura pentru totdeauna, dar între timp că speraţi că aceştia nu vor fi foarte deranjaţi de zgomot. Aproape întotdeauna o astfel de abordare este întâmpinată cu simpatie, înţelegere prietenească şi zâmbete atunci când treceţi pe hol sau pe stradă.

TRISTEȚEA

Până în acest moment am vorbit despre cum să vă descurcaţi cu alinarea supărărilor de zi cu zi. Tristeţea – răspunsul emoţional la o pierdere serioasă – este un alt tip de supărare. Ea nu apare în fiecare zi, bineînţeles. Dar nici nu trece cu uşurinţă, cum este cazul unei dureri în urma zgârierii genunchiului sau durerea unui os rupt. Tristeţea este bineînţeles o parte a vieţii. Dar mulţi adulţi nu sunt împăcaţi cu ideea că şi copiii foarte mici – sugarii şi prichindeii – pot suferi câteodată de tristeţe. Şi pentru că aceştia nu îşi pot exprima trăirile în cuvinte, poate fi foarte greu de înţeles că bebeluşul suferă de tristeţe şi că are nevoie de ajutor.

Ca părinte, trebuie să fiţi capabili să recunoaşteţi mâhnirea şi evenimentele care o declanşează. O dată ce veţi înţelege căile speciale prin care un copil simte pierderea, veţi putea să vă protejaţi copilul de unele surse de amărăciune. Iar dacă pierderile sunt inevitabile, veţi putea să fiţi capabili să identificaţi mâhnirea copilului pentru ceea ce este şi, astfel, să puteţi oferi alinare.

Tristeţea poate avea multe cauze

La copiii mici, principalul motiv al apariţiei tristeţii este pierderea unei relaţii importante. Pierderea poate apărea bineînţeles când un părinte, bunic sau frate moare, bineînţeles. Dar pentru un copil mic, chiar şi o scurtă separare de o persoană iubită poate declanşa sentimentul de pierdere. Prin scurtă vreau să zic cel puţin o săptămână sau două. Iată câteva exemple de situaţii care pot declanşa mâhnirea la copii:

• Părinţii unui copil de 10 luni decid să plece într-o vacanţă lăsându-şi copilul în grija bunicilor pe care el nu îi cunoaşte aşa de bine.

• Un copil de 18 luni este internat deoarece suferă de apendicită, şi trebuie să primească antibiotice în spital timp de două săptămâni. Din păcate, mama sa stă departe, are şi alţi copii acasă şi nu are maşină. Aşa că, o dată ce a stat pe timpul operaţiei cu copilul, nu se mai întoarce decât când este timpul să îl ia acasă.

• Un copil de trei ani se trezeşte că mama sa nu mai este acasă, fiind dusă la spital deoarece suferă de o gravă maladie de sânge. După o săptămână, copilului îi este permis să o viziteze, dar femeia care stă întinsă pe patul de spital nu seamănă cu mama lui.

Observaţi că în fiecare dintre aceste cazuri, un copil mic este separat de un părinte sau de părinţii săi pentru o perioadă de mai multe zile. De asemenea, lipseşte o susţinere din partea unui alt adult în care să aibă încredere. În primul exemplu, bunicii care vin să aibă grijă de copil îi sunt complet străini.

În cel de-al doilea exemplu, în jurul copilului erau asistente medicale şi doctori care îi erau străini şi se şi modificau la fiecare schimb. Iar în al treilea caz, putem să ne imaginăm că soţul era îngrijorat mereu de starea soţiei sale şi nu putea să îşi aline chiar atât de bine copilul.

Orice copil mic simte mâhnire la un moment dat

Înainte de vârsta de şapte sau opt luni este foarte uşor pentru bebeluşi să se descurce cu diferite persoane care au grijă de ei. Se pare că nu au capacitatea de a le fi dor de o persoană care nu mai este lângă ei, atâta timp cât este altcineva acolo care să aibă grijă de ei. Din acest motiv, copiii foarte mici sunt protejaţi de a simţi tristeţea produsă de o separare.

La vârsta de 8–10 luni, însă, copiii se schimbă. Ei devin mai puţin receptivi cu străinii, de exemplu, şi protestează mai mult când părinţii lor îi lasă în grija unei alte persoane, chiar dacă nu este o străină. De asemenea, acceptă mult mai greu alinare din partea altor adulţi în afară de părinţi sau persoane în care au încredere.

O dată ce bebeluşii au ajuns la această etapă a dezvoltării lor, ei devin mult mai vulnerabili la tristeţe şi rămân astfel de-a lungul copilăriei. În primul rând, este greu să convingeţi un copil mic că mămica sau tăticul lui se vor întoarce, deoarece, bineînţeles nu înţelege ce îi spuneţi. În al doilea rând, timpul trece mai greu pentru copii. Deoarece ei nu îşi pot imagina cu uşurinţă viitorul sau nu pot să îşi aducă aminte trecutul, prezentul pare să ţină pentru totdeauna. În acest caz, chiar şi despărţirile de scurtă durată pot părea pentru copii ca fiind permanente.

Câteodată semnele pot fi subtile

Înainte să vă puteţi alina un copil care este mâhnit, trebuie să puteţi să recunoaşteţi semnele care vă arată că bebeluşul simte tristeţe. Un adult mâhnit arată supărat, se îmbracă în haine închise la culoare şi încetează să mai iasă din casă; regretul şi durerea lui sunt evidente. Un bebeluş care este mâhnit ar putea să combine momente de supărare cu momente în care comportamentul său pare normal, incluzând râsete şi joacă. Mâhnirea la un copilul poate părea ca o afecţiune fizică, cu iritabilitate, momente de neascultare, apetit scăzut, şi chiar vărsături. Sau poate părea ca un comportament neadecvat cu accese de furie, agresivitate şi momente de distrugere. (La orice vârstă, mâhnirea presupune mai multe stări emoţionale incluzând şi tristeţe şi furie, aşa că nu ar trebui să fie de mirare că ei vor exprima şi aceste sentimente.)

La copiii mici, mâhnirea nu se manifestă instant; ea apare în timp. Copiii mici care se trezesc singuri, cum era cazul copilului de 18 luni din spital, trec prin trei stadii:

• Stadiul 1: protestul. Imediat după ce copilul suferă o pierdere, este foarte probabil să fie foarte supărat. Plânge tare, are accese de furie, plânge ca mama lui să se întoarcă, sau încearcă să meargă după ea. El refuză să fie alinat, şi poate să refuze chiar mâncarea.

• Stadiul 2: disperarea. După câteva zile de protest, copilul se calmează. El începe să mănânce şi chiar să se joace puţin. În marea parte a timpului, însă, el va părea supărat sau serios, şi poate chiar să privească pentru perioade lungi de timp la locul unde şi-a văzut ultima oară părintele plecat. Nu mai ţipă după părintele plecat şi nici nu mai încearcă să plece după el. Într-un final, el poate reîncepe să se comporte normal.

• Stadiul 3: detaşarea şi efectele pe termen lung. Dacă părintele se întoarce după ce copilul a trecut prin stadiile 1 şi 2, acesta s-ar putea să nu îl primească cu bucurie. În schimb, îşi întoarce capul şi refuză să îşi recunoască părintele, sau îşi încleştează pumnii şi încearcă să-l lovească. O dată ajuns acasă, copilul poate fi distant şi supărat pentru mai multe zile sau chiar săptămâni. Sau comportamentul lui poate fi unul de extremă ataşare. Intră în panică dacă mama dispare din raza lui vizuală, chiar şi pentru un moment, refuză să doarmă singur, şi are accese de furie dacă mama sa pleacă undeva fără el. Un alt copil, cu un temperament mai puţin expresiv, se poate interioriza şi deveni neliniştit, verificând frecvent dacă mama sa nu a dispărut din nou.

Această secvenţă de întâmplări este tipică pentru copiii mici care sunt despărţiţi de părintele sau părinţii lor pentru o perioadă de câteva zile sau mai mult. În anii ‘50, în Marea Britanie a fost realizată o serie de filme despre copiii care erau spitalizaţi fără părinţii lor. Să priveşti cum aceşti copii trec prin aceste faze de protest, disperare şi detaşare este cu adevărat tulburător.

În mare măsură ca rezultat al acelor filme, spitalele şi-au schimbat politica în ceea ce priveşte internările copiilor mici. Părinţii au început să nu mai fie trimişi acasă şi li s-a permis să rămână, iar, ulterior, spitalele au amenajat chiar locuri în care aceştia să poată dormi. Eu susţin atât de mult ideea ca părinţii să rămână cu copiii lor internaţi, încât nu mă jenez să îi fac pe părinţi să se simtă vinovaţi dacă vor să îşi lase copilul singur în spital, în cazul în care ştiu că acest lucru îi va face să rămână. Dacă, totuşi, părintele nu poate să stea, eu recomand ca acesta să viziteze bebeluşul cât de des posibil. Câteodată, părinţii stau deoparte deoarece nu vor ca bebeluşii lor să îşi ia rămas bun de multe ori. Dar eu sunt de părere că a spune „la revedere” de mai multe ori este cu mult mai bine pentru un copil decât a trece prin tot chinul cauzat de o pierdere aparent permanentă.

Ajutându-vă copilul să se împace cu despărţirea

Spunându-vă ce se petrece cu copilul dumneavoastră când trece printr-o despărţire, nu am intenţia de a vă face să vă simţiţi vinovaţi. Părinţii chiar au nevoie câteodată să îşi lase copilul în grija altcuiva din cauza unei călătorii de afaceri, a unei vacanţe atât de necesare, sau altor motive serioase. Ideea este să fiţi conştienţi de cum vede copilul dumneavoastră aceste despărţiri şi să puteţi să faceţi aceste momente mai uşor de suportat. Iată câteva lucruri pe care le puteţi face.

• Despărţirile sunt mai uşor de suportat când copilul este mai mic. Dacă bebeluşul are mai puţin de opt luni, aşa cum am spus şi mai devreme, probabil că nu îi va fi prea dor de dumneavoastră atâta timp cât va fi bine îngrijit de către altcineva. Asiguraţi-vă că persoana care are grijă de el este una competentă, afectuoasă, răbdătoare şi care este familiarizată cu obiceiurile lui de hrănire, de somn şi celelalte. Bunicii, mătuşile, unchii sau alţi membrii apropiaţi din familie sunt probabil cele mai bune alegeri şi se vor bucura de această ocazie de a petrece timp singuri cu iubitul bebeluş.

• Lăsaţi-l în grija cuiva cunoscut. O dată ce un bebeluş trece de vârsta de opt luni, încercaţi să îl lăsaţi doar în grija cuiva care îi este cunoscut (şi pe care să-l placă) foarte bine. Această persoană ar trebui să fie atentă, blândă şi competentă – şi, desigur, aptă să ţină pasul cu activitatea copilului (copiii 1–3 ani în special au nevoie de o persoană energică şi vigilentă). Din nou trebuie să vă spun că este important ca cel care are grijă de copilul dumneavoastră să nu se abată de la rutina normală a copilului.

• Ţineţi legătura. Chiar dacă au un copil destul de mare pentru a vorbi la telefon (sau cel puţin să recunoască şi să se bucure de vocea părintelui), unii părinţi consideră că este cel mai bine să nu sune prea des cât sunt plecaţi, considerând că doar îi vor aminti copilului că îi este dor de părinţi. Cu toate acestea, cred că, de fapt, este mai greu pentru un copil ca nici măcar să nu audă vocea părinţilor în zilele când aceştia nu sunt lângă el. Pe cât este posibil, încercaţi să vă sunaţi copilul la câteva zile măcar, să fiţi optimişti şi iubitori, accentuând că vă este dor de el şi că, într-adevăr, vă veţi întoarce foarte curând (dacă acesta este adevărul!).

• Când vă întoarceţi, să nu fiţi surprinşi sau să vă simţiţi răniţi dacă îi ia o vreme copilului să fie la fel de iubitor.

Spuneţi-i că şi pentru dumneavoastră, despărţirea a fost grea şi cât de mult vă bucuraţi că acum sunteţi din nou împreună. Nu trebuie să faceţi mare caz sau ceva special; de fapt a vă întoarce cât mai repede la rutinele familiale obişnuite este probabil cel mai bun lucru pe care îl puteţi face ca să restauraţi pacea sufletească a copilului dumneavoastră. Dacă după aproximativ o săptămână comportamentul copilului tot nu a revenit la normal, sau dacă sunteţi chiar alarmaţi în orice moment de acest lucru, discutaţi cu medicul copilului dumneavoastră sau cu orice alt specialist care are cunoştinţe despre dezvoltarea emoţională a copilului, cum ar fi un psiholog pentru copii sau un pediatru specializat în dezvoltare comportamentală. Mâhnirea unui copil poate fi extrem de greu de suportat de către părinte şi, de aceea, nu există nici un motiv pentru ca dumneavoastră să treceţi prin această încercare singur.

Mai ales pierderea unui părinte este devastatoare

A avea de-a face cu pierderea temporară a unui părinte este un lucru. A avea de-a face cu pierderea permanentă a unui părinte, fie cauzată de moarte, fie de o separare bruscă, este o cu totul altă problemă. (Efectele pierderii unui bunic, frate mai mare sau mai mic sau a unui unchi favorit ar putea fi similare sau diferite, în funcţie gradul de ataşament pe care copilul îl are faţă de persoana respectivă).

Putem afirma cu certitudine că orice copil care a suferit pierderea permanentă a unui părinte va avea probleme emoţionale şi va avea nevoie de ajutor pentru a trece prin această experienţă dureroasă. Un copil nu poate fi pur şi simplu „bine” după o astfel de pierdere, chiar dacă el nu îşi exteriorizează nici un sentiment de mâhnire. De fapt, sunt mai îngrijorat în privinţa celor care par a fi în regulă pentru că aceştia s-ar putea să nu ştie să îşi exprime sentimentele şi, astfel, să nu primească tot ajutorul de care au nevoie. Consider că acelaşi lucru este valabil şi pentru părintele care a rămas; înseamnă că cer pur şi simplu prea mult pentru a face faţă unei astfel de situaţii pe cont propriu. Dacă aveţi un bun sistem de suport – familie, prieteni, o comunitate religioasă sau profesionişti în care aveţi încredere – lăsaţi aceste persoane să vă ajute. Chiar dacă sunteţi o persoană puternică, căreia nu îi place să îşi arate punctele slabe sau care să ceară ajutor, ţineţi cont de faptul că, în anumite situaţii, a căuta sprijin şi îndrumare ar putea fi un semn de forţă.

NU există nici o reţetă simplă despre cum să vă ajutaţi un copil să treacă printr-o perioadă de mâhnire. Experienţa fiecărui copil este unică. Dar există unele principii generale care se aplică în toate cazurile:

• Pe lângă pierderea unuia dintre părinţi care a murit, cel mai mare stres al unui copil este teama că şi celălalt va dispărea. El are nevoie să audă că dumneavoastră, părintele rămas, nu veţi muri sau pleca. Nu pot să subliniez cât de important este acest lucru. Chiar dacă dumneavoastră consideraţi că v-aţi asigurat copilul de acest lucru spunându-i aceste cuvinte de o sută de ori, cel mai probabil este că va trebui să îi mai spuneţi de o sută de ori până să devină o realitate pentru el şi pentru a-l linişti cu adevărat.

• Copiii mici îşi găsesc liniştea în rutinele zilnice. În general, cu cât se schimbă mai multe, cu atât sentimentele de pierdere şi mâhnire sunt mai accentuate. Lucruri simple care alcătuiesc ziua normală a unui copil – o plimbare de dimineaţă, un masaj înainte de culcare, baia de seară, poveştile de dinainte de culcare – sunt o bogată sursă de confort şi linişte. Zilele şi săptămânile de după un deces sunt deseori foarte încărcate, aşa că rutinele de zi cu zi tind să fie excluse. Dacă puteţi, încercaţi să nu vă abateţi cel puţin de la câteva, astfel încât copilul să aibă măcar puţină stabilitate în mijlocul tuturor acestor schimbări.

• Copiii răspund la sentimentele din jurul lor. Bebeluşii şi copiii mici sunt foarte sensibili la emoţiile adulţilor pe care se bazează zi de zi. Un părinte care este în doliu nu poate ascunde acest lucru de copil şi nici nu ar trebui să o facă. Pe de altă parte, s-ar putea ca forţa întreagă a doliului unui adult să fie înfricoşătoare şi să creeze confuzie în mintea unui copil. Ideal ar fi ca părinţii să găsească moduri în care să îşi împărtăşească sentimentele cu copiii lor, dar în vreme ce îşi menţin totuşi controlul. Pentru a face asta, este de ajutor dacă părinţii au prieteni adulţi sau alte persoane pe care se pot baza şi faţă de care îşi pot exprima întreaga lor durere.

• Legăturile familiale devin mai puternice în momentele de criză. Există mai multe surse de putere într-o familie. Printre acestea se află rudele apropiate, prietenii, tradiţiile şi participarea la organizaţiile religioase ale comunităţii. Frecvent, familiile moderne se descoperă a fi izolate, departe de relaţii importante, prea ocupate cu slujbe agitate pentru a menţine legături care să le susţină în momentele grele. Deşi nu este niciodată prea târziu pentru a reconsidera valori şi a construi o reţea de suport, cele mai bune momente sunt înainte de o lovitură grea.

• Mâhnirea necesită timp, dar nu ţine pentru totdeauna. După răspunsul imediat faţă de pierderea suferită, adulţii au deseori nevoie să treacă printr-un lung proces de recuperare înainte de a fi pregătiţi să îşi trăiască viaţa mai departe. Mâhnirea nu este niciodată uitată, dar, în mod ideal, ea ocupă o poziţie undeva în fundal, permiţând vieţii să meargă mai departe. Nu există o limită exactă de timp. La copii, procesul se poate întinde pe câteva luni sau chiar ani, în funcţie de natura pierderii şi de vârsta copilului. În general, cu cât copilul este mai mic, cu atât va avea nevoie de mai puţin timp să revină mai mult sau mai puţin la activităţile normale. Un copilaş care nu a putut face acest lucru după câteva luni s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul unui profesionist. Cererea acestui ajutor mai bine mai devreme decât mai târziu îmi pare a fi cea mai bună soluţie.

CAPITOLUL 4
Igiena

„Da, îmbăierea unui bebeluş sau prichindel poate crea puţină dezordine şi poate să vă ia ceva timp la capătul unei zile încărcate, dar înseamnă atât de mult, astfel încât atât eu, cât şi copiii mei suntem într-o stare grozavă înainte de culcare. Ei iubesc apa şi jucăriile lor de baie, iar eu iubesc să îi învelesc pentru culcare curaţi şi mirosind frumos.”

— StillLearning, pe site-ul DRSPOCK.COM

Doar câteva lucruri din lume miros mai bine ca un bebeluş – asta când miroase frumos, bineînţeles! Este inevitabil dar bebeluşii se murdăresc întotdeauna într-un fel sau altul. Reprizele zilnice de schimbări de scutece, spălări pe faţă şi îmbăieri pot părea o nesfârşită bătălie. Pe de altă parte, aceste activităţi vă oferă o şansă să vă distraţi împreună cu copilul dumneavoastră şi să îl învățați câteva lucruri în acelaşi timp. Schimbatul scutecelor şi băile sunt oportunităţi bune pentru a vă învăţa copilul cuvintele ce descriu diferitele părţi ale corpului, de exemplu. Mult mai important, aceasta este o modalitate relaxantă şi plăcută de a vă învăţa copilul să se bucure de corpul lui şi să se simtă bine în propria piele. Aceste lecţii timpurii vă ajută copiii să crească sănătoşi din punct de vedere emoţional, cât şi îngrijiţi. În acest capitol, vom explora totul, de la cum să tăiaţi unghiile unui nou-născut, până la cum să vă descurcaţi cu un copil care se teme de baie. Vor exista şi discuţii despre oliţe, despre scutece şi cum să vă deprindeţi copilul cu folosirea toaletei.

Bazele igienei

Cu bebeluşii trebuie să vă relaxaţi simţul pentru igienă de adult, sau veţi ajunge să înnebuniţi şi să vă înnebuniţi şi copilul. Pe de altă parte, un anumit grad de igienă este necesar pentru sănătate. Cheia realizării unei igiene sensibile este să acceptaţi o cantitate rezonabilă de murdărie în vreme ce menţineţi anumite zone importante curate. O bună strategie este să creaţi obişnuinţe când vine vorba de activităţile de igienă de zi cu zi, cum sunt schimbările de scutece, băile şi spălările. În acest mod, bebeluşul învaţă ceea ce se aşteaptă de la el şi, astfel, şi dumneavoastră vă este mai uşor având tot ceea ce aveţi nevoie la îndemână.

În vreme ce faceţi ce aveţi de făcut, este bine să aveţi în minte câteva reguli de siguranţă. De fapt, nu sunt decât două reguli de siguranţă care sunt esenţiale: niciodată nu vă lăsaţi copilul nesupravegheat pe masa unde îl schimbaţi. Este de necrezut cât de repede poate un copil să se rostogolească de pe masă (chiar şi atunci când aparent este prea mic pentru a face vreo manevră). Şi a doua este să nu vă lăsaţi niciodată copilul mic în baie nesupravegheat. Copiii se pot îneca chiar într-o cantitate mică de apă şi într-un timp mult mai scurt decât v-aţi putea imagina. Voi menţiona şi alte sfaturi legate de siguranţă în acest capitol, dar acestea două sunt de departe cele mai importante.

Problemele de igienă la diferite vârste

La început, copilul are nevoie chiar de foarte puţină îngrijire în sensul îmbăierii, deşi va trebui să fiţi atentă să nu îl expuneţi la prea mulţi microbi. Dar, curând, problemele legate de igienă se vor schimba pe măsură ce copilul va descoperi cu bucurie (şi într-un mod cât mai murdar cu putinţă) plăcinţelele de noroi, vopselele de degete, alimentele solide şi orice altceva pe care va putea pune mâna. Iată câteva sfaturi despre cum să vă menţineţi copilul curat şi sănătos la diferite vârste.

NOU-NĂSCUTUL

Cel mai bun motiv pentru care trebuie să aveţi grijă la igiena unui nou-născut este pentru a evita riscul apariţiei unei infecţii. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le faceţi pentru a înlătura riscul apariţiei unei boli este să vă spălaţi propriile mâini în mod frecvent. Acest lucru este foarte important mai ales dacă aţi preparat de mâncare sau dacă aţi fost afară din casă, activităţi care cresc expunerea la microbii pe care i-aţi putea transmite copilului dumneavoastră. Este, de asemenea, o bună idee ca, pe cât posibil, în primele două sau trei luni de viaţă, să vă menţineţi nou-născutul la distanţă faţă de alte persoane în afara membrilor de familie apropiaţi. Asta înseamnă să evitaţi aglomerările şi să vă invitaţi prea multă lume acasă. Un adult sănătos care este atent să îşi spele mâinile înainte, poate lua în braţe fără grijă nou-născutul. Dar este cel mai bine ca orice copil care nu este fratele celui mic să aştepte câteva luni înainte de a face cunoştinţă cu noul membru al familiei dumneavoastră. Fraţii sau surorile mai mari, bineînţeles că trebuie să îl atingă pe noul bebeluş. Dar ar trebui întotdeauna să se spele pe mâini înainte.

Durează puţin înainte ca sistemul imunitar să intre în acţiune

Pentru a înţelege de ce toate aceste acţiuni îşi au rostul, trebuie să cunoaşteţi câteva lucruri despre sistemul imunitar al copilului dumneavoastră. În timpul sarcinii, anticorpii, particulele care luptă cu infecţiile, trec din sângele mamei în cel al fătului. Acest aranjament grozav asigură bebeluşilor la naştere o apărare în faţa microbilor faţă de care este cel mai probabil să fie expuşi atâta timp cât nu se îndepărtează de mamele lor. Dar ei au mult mai puţină protecţie împotriva altor germeni (asta însemnând unii care sunt noi şi pentru mamele lor). De exemplu, dacă nepotul dumneavoastră în vârstă de şapte ani vine să vă viziteze şi lui îi curge nasul, există posibilitatea ca răceala lui să fie ceva împotriva căreia sistemul imunitar al nou-născutului să nu poată face nimic.

Pe măsură ce cresc, bebeluşii încep să îşi întărească propria imunitate şi încep să răspundă la infecţiile minore cam în acelaşi mod în care o fac şi copiii mai mari. Dar cât încă sunt în primele două sau trei luni de viaţă, ei pot contracta infecţii care mai târziu nu vor însemna prea mult.

O spălare cu buretele este suficientă la început

Nou-născuţii nu au nevoie de baie în cădiţă. Este suficient să luaţi o cârpă moale şi udă, şi pur şi simplu să vă spălaţi copilul cu ea. Bineînţeles că la fiecare schimbare a scutecelor va trebui să curăţaţi zona respectivă. Şi probabil că va trebui să îl spălaţi şi pe faţă după fiecare hrănire. Dar restul corpului copilului probabil nu se va murdări aşa de mult. O spălare cu buretele o dată pe zi sau la câteva zile va fi suficientă. Iată câteva sfaturi pentru a face din primele băi nişte activităţi distractive, sigure şi uşoare:

• Un bun loc pentru o baie cu buretele este pe un prosop împăturit aşezat pe blatul de la bucătărie sau din baie.

Acest loc este sigur atâta timp cât sunteţi acolo pentru a vă asigura că bebeluşul nu se va rostogoli şi va cădea. Regula de bază este ca în orice moment să aveţi cel puţin o mână pe bebeluş. Puteţi, de asemenea, să vă spălaţi bebeluşul într-o cadă sau într-o cădiţă pentru copii, dar cel mai bine este să aşteptaţi puţin până restul cordonului ombilical va cădea pentru a vă asigura că acesta nu se udă.

• Să aveţi la îndemână un prosop curat şi moale pentru a va înfăşa copilul în el la sfârşitul băii. Să vă uscaţi copilul prin tamponare în loc să-l frecaţi este mai blând şi la fel de eficient.

• Nu trebuie să vă spălaţi copilul cu săpun pe tot corpul.

Pentru majoritatea corpului este suficientă apa călduţă pentru spălat şi clătit. Apa trebuie să fie puţin călduţă – niciodată fierbinte!

• S-ar putea să doriţi să folosiţi puţin săpun pentru zona cu cute de sub bărbie, pentru braţele copilului şi pentru zona genitală. Alegeţi un săpun neutru, hidratant, fără coloranţi sau arome. Săpunurile vândute ca fiind „pure” sunt adesea prea dure pentru nou-născut, lăsându-i pielea uscată.

• Spălaţi şi zona moale din creştetul capului copilului.

Această zonă, denumită fontanelă, este acoperită de fibre dure sub pielea capului. Deseori, pare moale doar în comparaţie cu celelalte oase ale craniului.

• Este cel mai bine să nu folosiţi beţişoare cu vată pentru urechile copilului. Spălaţi doar uşor în jurul urechii cu o cârpă moale, şi folosiţi-vă degetul pentru a curăţa deschiderea canalului auditiv. Ceara din ureche va ieşi de la sine. Folosirea beţişoarelor cu vată nu va face decât să împingă această ceară mai adânc.

• La fete, depărtaţi uşor labiile din zona vulvei şi spălaţi cu o mişcare dinainte înapoi. Astfel se îndepărtează orice excremente de vagin (în caz contrar, ele cresc riscul apariţiei infecţiilor vaginale sau ale vezicii urinare).

• La băieţeii necircumcişi, trageţi uşor înapoi de prepuţ, dar nu-l forţaţi deloc. Este normal ca prepuţul bebeluşilor să nu se mişte. Dacă trageţi prea tare de el va durea şi există o şansă ridicată ca între prepuţ şi capul penisului să se formeze ţesut cicatrizant. Pentru băieţii care au fost circumcişi, spălaţi capul penisului cu o cârpă moale sau doar cu apă. Nu frecaţi, zona este foarte delicată. O dată ce circumcizia s-a vindecat, puteţi spăla penisul, exact ca orice altă parte a corpului copilului.

• Pudra pentru copii nu este întotdeauna necesară. Pudrele ce conţin talc nu sunt sigure pentru copii deoarece pot cauza iritaţii ale plămânilor. Citiţi pe etichetă. Amidonul de porumb este mai sigur, dar poate crea la rândul lui iritaţii când copilul inspiră o cantitate mai mare. Pentru un copil grăsuţ, pudra poate reduce frecarea dintre cutele pielii. Puţin poate face mult, iar dacă puneţi prea multă nu va face decât să se acumuleze, iar bebeluşul o va inhala.

Pielea uscată şi care se descuamează este normală imediat după naştere

Majoritatea copiilor se nasc acoperiţi cu o substanţă ceroasă denumită vernix caseosa. Acest acoperământ de protecţie se poate înlătura cu uşurinţă după primele zile prin simpla ştergere. Nu vă îngrijoraţi dacă nou-născutul dumneavoastră are pielea uscată şi care se cojeşte. Straturilor superioare de celule moarte le va lua câteva zile să cadă, aducând în prim plan pielea nouă de dedesubt. Nu există nici o metodă eficientă de a grăbi acest proces.

Dermatita seboreică a nou-născutului este o altă problemă foarte frecvent întâlnită, dar care nu este gravă. Dacă observaţi pe capul copilului dumneavoastră mici cruste ca nişte fulgi gălbui, aceasta este dermatită seboreică. În majoritatea cazurilor, tot ce trebuie să faceţi este să spălaţi cu apă călduţă şi să ştergeţi cu o cârpă moale capul nou-născutului. Dacă această problemă nu a dispărut după câteva luni, un şampon blând anti-mătreaţă care conţine sulfat de seleniu, poate rezolva problema. Pentru cazuri mai severe, există, de asemenea, şi medicamente ce pot fi prescrise.

Mulţi nou-născuţi suferă de un tip sau altul de erupţie. Majoritatea sunt atât de frecvent întâlnite şi atât de minore încât sunt cu adevărat normale. Mici protuberanţe de mărimea unor gămălii de ac, apărute pe nas şi pe obraji, poartă denumirea de milia (sudamină); este una dintre cele mai frecvent întâlnite şi normale tipuri de urticarie. Acestea dispar după primele câteva luni. Un alt tip de erupţie are pomposul nume de erythema toxicum neonatorum. Aceasta se referă la micile pete sau bubiţe roşii ce apar la una sau două zile după naştere la aproape jumătate dintre copiii sănătoşi. Aceste bubiţe se vindecă de la sine câteva zile mai târziu. Nu trebuie să faceţi nimic în legătură cu ea, în ciuda acestui nume pompos!

Întrebare: fiica mea în vârstă de două luni are canalele lacrimale blocate, care îi fac ochii să lăcrimeze tot timpul. Este groaznic! Câteodată, nici nu poate să îşi deschidă ochii pentru că îi sunt acoperiţi cu o secreţie de culoare verde. Se va face vreodată bine?

Răspuns: cu toate că este o adevărată neplăcere, problema pe care ne-o descrieţi dumneavoastră este destul de frecvent întâlnită şi rareori cauzează probleme serioase de sănătate. Iată ce s-a întâmplat: în mod normal, lacrimile sunt înlăturate de pe ochi prin conductele lacrimale. Când acestea sunt blocate, lacrimile se pot acumula şi usca, lăsând în urmă acumulări de substanţă gălbuie. Conductele lacrimale blocate se dezobstruează de obicei de la sine după câteva săptămâni sau luni de viaţă. În cazuri rare, este necesară o intervenţie chirurgicală minoră pentru a le deschide. Câteodată, masarea blândă a duetelor poate să le ajute să se deschidă, aşa că întrebaţi-vă medicul dacă el consideră că este necesar în cazul copilului dumneavoastră.

În acelaşi timp, blocajul va face fetiţa mai predispusă la infecţii ale ochilor, aşa ca asiguraţi-vă că îi curăţaţi ochii cu o bucată moale şi umedă de pânză. În cazul în care cantitatea de substanţă creşte sau dacă părţile albe ale ochilor se înroşesc sau se tumefiază ar putea fi un semn că a contractat o infecţie oculară şi va fi necesar un unguent sau picături antibacteriene, care pot fi prescrise de medicul pediatru.

Alte erupţii pot fi, însă, un semn de boală. Majoritatea acestor afecţiuni sunt însă minore, dar unele pot fi serioase. Fiţi în special atentă la iritaţii care includ mici băşici sau umflături cu puroi; câteodată, acestea sunt cauzate de bacterii sau virusuri care se pot răspândi în corpul copilului. Erupţiile sunt greu de descris în scris. Dacă observaţi vreo iritaţie şi nu sunteţi sigură că este normală cel mai bine este să vorbiţi cu doctorul dumneavoastră care să vă examineze copilul.

Bontul cordonului ombilical necesită atenţie specială

Vă puteţi relaxa în ceea ce priveşte braţele, picioarele şi faţa copilului dumneavoastră. Dar cordonul ombilical este o zonă unde curăţenia contează cu adevărat. Imediat după naştere, vasele sangvine din acea zonă se obturează, iar rămăşiţa cordonului moare. Este nevoie de aproximativ două săptămâni pentru ca acesta să se usuce şi să cadă. Între timp trebuie să aveţi grijă ca această zonă să rămână curată şi uscată pentru a preveni infecţiile. Cele mai bune sfaturi în legătură cu asta sunt de bun simţ:

• Menţineţi-l cât mai uscat cu putinţă. Este în regulă dacă se udă, dar nu îl lăsaţi să se îmbibe cu apă de vreme ce trebuie să se usuce.

• Din acelaşi motiv, lăsaţi zona expusă la aer. S-ar putea să fie nevoie să trageţi puţin în jos scutecele, în special dacă folosiţi pe cele de unică folosinţă, şi să îi ridicaţi puţin bluza.

• Ştergeţi uşor baza lui folosind un beţişor sau un tampon de vată înmuiat în alcool. Alcoolul nu va arde pielea copilului, iar bontul ombilical nu este sensibil. Repetarea acestui proces de două sau trei ori pe zi vă asigură că zona este menţinută curată şi va grăbi procesul de uscare.

• Nu vă îngrijoraţi în privinţa mirosului sau a unor mici secreţii. Când cordonul este gata să cadă, s-ar putea să emane un miros. S-ar putea chiar să observaţi o cantitate mică de lichid cu sânge. Acesta este normal, dar ar trebui în acest caz să curăţaţi locul puţin mai frecvent cu alcool (aşa cum este descris mai sus) pentru a vă asigura că rămâne uscat.

După ce cordonul va cădea, bontul ombilical ar trebui să fie menţinut uscat şi se va vindeca în câteva zile. După acest moment, îl puteţi spăla la fel ca pe orice altă parte a corpului. Cu degetul înmuiat în apă cu săpun ştergeţi zona bine. Nu trebuie să vă îngrijoraţi că împingeţi prea tare cu degetul, pielea de la baza ombilicului este la fel de rezistentă ca în alte zone.

Dacă ombilicul copilului rămâne umed sau miroase după ce cordonul a căzut, vorbiţi cu medicul copilului. De obicei, această problemă este cauzată de o zonă de piele anormală a ombilicului denumită granulom. Doctorul poate aplica o substanţă pe el care îl va usca.

Există o problemă serioasă de care, deşi rară, ar trebui să aveţi cunoştinţă. Dacă pielea din jurul ombilicului devine roşie, umflată, sensibilă, caldă sau fermă ar putea fi un semn al unei infecţii serioase a pielii. Dacă observaţi oricare dintre aceste simptome, faceţi imediat o vizită la medicul copilului.

Unghiile de la mâini şi de la picioare trebuie tăiate frecvent

Unghiile bebeluşilor cresc repede. Mulţi bebeluşi se zgârie pe faţă cu propriile unghii în timp ce îşi agită braţele. Deşi acest lucru nu este o problemă chiar gravă, poate fi prevenită foarte uşor menţinând unghiile copilului scurte şi netede. Se pot folosi cleştii pentru unghii, dar nu prea vă puteţi baza pe copilul dumneavoastră să stea locului prea mult, decât în cazul în care doarme. (Prima dată când i-am tăiat unghiile fetiţei mele am prins şi o mică bucăţică de piele în cleşte şi zona a sângerat puţin. M-am simţit groaznic.) Muşcarea unghiilor lasă de obicei margini ascuţite, aşa că nu o recomand.

O modalitate mai blândă şi mai sigură este folosirea unei pile de unghii, de genul celei pe care o folosiţi să vă rotunjiţi propriile unghii. Aceste plăcuţe mici şi flexibile acoperite cu şmirghel nu pot răni degetele micuţului şi lasă unghiile fără margini ascuţite. Dacă piliţi unghiile de două-trei ori pe săptămână nici nu va fi nevoie să le mai tăiaţi. Aranjarea unghiilor în acest mod poate lua mai mult timp, dar acest timp poate fi folosit pentru îmbrăţişări, vorbit şi jucat „Purceluşul” şi alte jocuri. În loc să vă temeţi de tăiatul unghiilor, puteţi privi manichiura ca pe o activitate specială şi distractivă.

SUGARII ŞI COPIII 1–3 ANI

Pe măsură ce copiii trec de perioada de nou-născuţi, ei vor găsi noi moduri de a se murdări. O dată cu bucuriile pe care introducerea în dietă a alimentelor solide le va aduce, vor veni şi încercările de curăţare a terciului de ovăz din păr şi a scaunelor mai mari şi mai mirositoare. O dată ce copiii învaţă să se târască, ei devin magneţi pentru tot praful şi mizeria pe care o întâlnesc. Prichindeii au o plăcere să îşi acopere mâinile, faţa şi hainele cu orice substanţă pe care o pot găsi – vopsea, noroi sau ciocolată. În zilele calde, un copil activ poate chiar să emane puţin miros de transpiraţie.

Această vârstă este una la care copiii încep să îşi dezvolte atitudinea faţă de igienă şi obiceiuri pe care o vor avea probabil toată viaţa. Pe de o parte, doriţi ca bebeluşul să aprecieze curăţenia. Pe de altă parte nu doriţi să fie atât de obsedat de ea încât să piardă distracţiile copilăriei. Un copil bine echilibrat din acest punct de vedere se bucură atât să se murdărească, cât şi de momentele în care se curăţă după asta.

Spălatul pe mâini şi pe dinţi

Copilul dumneavoastră nu trebuie să fie imaculat, dar spălarea regulată pe mâini şi pe dinţi este importantă pentru starea generală de sănătate. Faceţi-vă un obicei din a spăla mâinile copilului înainte şi după fiecare masă sau gustare. Cât bebeluşul este încă în faza de „orice merge băgat în gură” este de ajutor să spălaţi mâinile copilului de mai multe ori de-a lungul zilei.

Spălatul pe mâini este important mai ales dacă locuiţi într-o casă mai veche. La clădirile construite înainte de anul 1970 s-au folosit vopseluri pe bază de plumb, fie pentru exterior, fie pentru interioare. O dată cu trecerea timpului, mici bucăţele de vopsea s-au desprins şi au devenit o parte integrantă a prafului şi mizeriei din casă. Dacă dumneavoastră consideraţi că aceasta ar putea reprezenta o problemă pentru casa dumneavoastră, discutaţi acest lucru cu doctorul dumneavoastră sau cu persoane de la departamentul de sănătate publică. Spălatul pe mâini nu trebuie să fie neapărat o acţiune neplăcută. Discutaţi în acest timp lucruri plăcute sau inventaţi un cântecel al spălatului pe mâini.

Folosiţi bucăţi mici de săpun pe care copilul le poate ţine singur în mâini. Puneţi lângă chiuvetă un mic taburet, astfel încât copilul să poată ajunge la ea cu uşurinţă. Cam pe la vârsta de doi ani, majoritatea copiilor pot să ajute la spălatul propriilor mâini. Lăudaţi-vă copilul pentru un lucru bine făcut.

Obiceiurile pentru o bună igienă orală sunt, de asemenea, foarte important de integrat în comportamentul unui copil. Puteţi începe să spălaţi dinţii copilului imediat după apariţia primului dinte de lapte. Unii părinţi încep chiar mai devreme, folosind o cârpă umedă pentru a freca şi a curăţa gingiile. O cantitate cât o boabă de mazăre dintr-o pastă cu fluor este suficientă; mai mult şi copilul nu va face decât să înghită pasta (vezi pagina 120 pentru mai multe informaţii legate de fluor şi dietă).

Dacă începeţi din timp, majoritatea copiilor vor accepta spălatul pe dinţi ca parte integrantă a unei zile normale. Cu toate acestea, există câţiva, care se opun cu pasiune. O abordare fermă şi sigură – „Este doar ceva ce trebuie să facem” – va ajuta un copil îndoielnic şi temător să accepte inevitabilul şi, într-un final, să se obişnuiască cu această activitate. Nu este important dacă îl spălaţi meticulos şi viguros. Dar este important să reuşiţi totuşi să îl frecaţi puţin, astfel încât copilul să înveţe că a face figuri nu este modalitatea pe care trebuie să o aleagă. (Cu toate acestea, însă, dacă simţiţi că vă pierdeţi firea, este mai bine să vă opriţi. O zi în care nu s-a spălat pe dinţi nu îi va face nici un rău şi aveţi mai multe şanse să reuşiţi să îl convingeţi să facă asta într-un moment în care sunteţi mai calmă.)

Timpul pentru baie

Există trei motive principale pentru care trebuie să vă îmbăiaţi copilul: să curăţaţi zonele murdare, să vă învăţaţi copilul cum să aibă grijă de el însuşi şi pentru a vă distra împreună. Toate aceste motive sunt la fel de importante, dar părinţii ocupaţi uită, de obicei, de învățat şi de distracţie. Mare păcat. Baia este unul dintre cele mai bune momente ale zilei în care dumneavoastră şi copilul dumneavoastră să vă distraţi.

IGIENA ŞI SIGURANŢA

Cea mai importantă consideraţie despre igienă este, ca întotdeauna, siguranţa. O dată ce copiii devin mai independenţi, ei sunt expuşi şi la noi riscuri. Se pot târî pe podeaua băii şi pot da peste o sticlă cu înălbitor, de exemplu, sau se pot căţăra în cada de baie şi pot da drumul la apa caldă. Cel mai bine este să vă dotaţi casa astfel încât bebeluşul să nu fie expus nici unui pericol. Puteţi instala zăvoare la toate dulapurile ce conţin substanţe periculoase pentru copil, cum ar fi înălbitori sau detergenţi pentru toalete (sau poate chiar să scăpaţi complet de aceste substanţe). Puteţi, de asemenea, instala un zăvor la uşa de la baie la o înălţime la care bebeluşul nu îl poate ajunge, astfel încât acesta să nu poate intra în baie de unul singur. Dar chiar şi cu cele mai sigure dispozitive, este cel mai bine să vă urmăriţi copilul tot timpul cât este activ prin casă. Principalele reguli în ceea ce priveşte siguranţa sunt aceleaşi: Niciodată să nu vă lăsaţi copilul nesupravegheat în cada de baie, chiar şi dacă numai pentru o clipă. Şi niciodată să nu îl lăsaţi singur pe masa unde îl îmbrăcaţi.

Cel mai probabil, dacă amândoi vă simţiţi bine, copilul şi se va curăţa, dar şi va învăţa.

O dată ce plaga ombilicală se va vindeca – de obicei, cam la două sau trei săptămâni – puteţi să îi faceţi baie în cada de baie atâta timp cât îl supravegheaţi în permanenţă.

Puteţi umple cada cu apă caldă (nu fierbinte!) şi să staţi în ea cu copilul în poala dumneavoastră. Sau puteţi îngenunchea sau sta lângă cadă. Dacă vă îmbăiaţi copilul în chiuvetă, cel mai bine ar fi să puneţi un prosop pe fundul acesteia pentru ca bebeluşul să aibă ceva moale pe care să stea. Puteţi folosi, de asemenea, o cădiţă din material plastic pentru bebeluşi. Cele speciale sunt dotate cu nişte suporţi din burete care ajută la susţinerea şi poziţionarea corectă a bebeluşului dumneavoastră.

Nu există nici o regulă care spune că bebeluşii au nevoie de o baie pe zi. Dar pe la vârsta de patru sau cinci luni, copilul se poate murdări într-o asemenea manieră încât o baie zilnică este de la sine înţeleasă, în special pe vreme caldă sau dacă bebeluşul este puţin mai grăsuţ (murdăria se acumulează între pliurile pielii, producând iritaţii). Dacă doriţi, puteţi alterna băile în cadă cu cele la care să folosiţi numai buretele.

Dacă vă stabiliţi un anumit moment în care să îi faceţi baie (de exemplu, după cină), atunci copilul va şti la ce să se aştepte. Unii copii sunt mai flexibili în comparaţie cu alţii. Cum reacţionează copilul dumneavoastră dacă îi modificaţi rutina zilnică? Mănâncă şi doarme în continuare bine şi se distrează la fel? Dacă sunteţi destul de norocoşi încât să aveţi un astfel de copil care se adaptează repede, atunci un program zilnic strict s-ar putea să nu fie chiar atât de important. Dar dacă bebeluşul este repede afectat de orice schimbare, atunci un program strict de mâncare, somn, distracţie şi îmbăiere îl poate ajuta să se simtă confortabil şi, pe deasupra, vă va uşura şi dumneavoastră viaţa.

Pregătirea pentru baie

Cheia unei îmbăieri reuşite este să vă asiguraţi că nu veţi fi întrerupţi şi că aveţi toate cele necesare la îndemână. Soţul sau partenerul de viaţă poate răspunde la telefon sau poate avea grijă de ceilalţi copii. Dacă sunteţi singură în acel moment, puteţi lua telefonul din furcă şi să lăsaţi robotul să răspundă la orice apel.

Dacă aveţi totul pregătit din timp, nu veţi ajunge în situaţia în care să vă căraţi copilul ud în braţe în timp ce căutaţi un prosop! Dacă realizaţi că vă lipseşte, tentaţia de a lipsi o clipă din cameră pentru a-l aduce poate fi foarte mare. Dar o clipă este tot timpul de care are nevoie un bebeluş pentru a ajunge cu totul sub apă. „Niciodată să nu vă lăsaţi copilul singur în baie” ar trebui să fie o regulă absolută. Printre lucrurile pe care probabil veţi dori să le aveţi la îndemână se află şi:

• Săpunul. Un săpun uşor hidratant, fără aromă sau coloranţi este, de obicei, cel mai indicat. Săpunurile cărora le sunt făcute reclame ca fiind „pure” pot fi foarte dure pentru pielea unui bebeluş. Atunci când examinez un bebeluş cu pielea foarte uscată, întreb părintele dacă foloseşte un aşa-numit săpun „pur” la îmbăierea copilului. În majoritatea cazurilor, am dreptate!

• Şamponul. Orice şampon blând este suficient. Nu cred că şampoanele care nu produc lacrimi chiar fac ochii copilului să nu usture, dar ar putea să usture mai puţin.

• O cârpă pentru spălat. Cu cât mai moale, cu atât mai bine.

• O găletuşă din material plastic sau o cană de măsurat pentru lichide. Cu excepţia cazului în care aveţi duş la cada de baie, va trebui să folosiţi o găletuşă sau o cană pentru a clăti capul şi spatele copilului.

• Cremă sau loţiune hidratantă. Aceasta este în mod special importantă dacă pielea copilului este uscată, cât şi în perioadele friguroase.

SPOCK CLASIC

„Majoritatea bebeluşilor încep să se distreze de minune la baie după ce capătă o experienţă de câteva săptămâni, aşa că nu vă grăbiţi. Bucuraţi-vă împreună cu bebeluşul dumneavoastră.”

— Dr. Benjamin Spock, Îngrijirea sugarului şi a copilului

• Două prosoape mari şi pufoase. Unul este pentru uscarea uşoară a copilului, iar celălalt este pentru orice eventualitate – aţi fi surprinşi câtă apă poate împroşca un copil care se agită. Prosoapele cu glugă, deşi nu sunt neapărat necesare, sunt bune deoarece ajută să ţină de cald cât părul lui este ud.

• Câteva jucării pentru cadă. Un copil foarte mic poate fi fericit doar cu apa, cu dumneavoastră şi cu propriul corp pentru a se distra în baie. Dar după vârsta de şase sau şapte luni, mulţi copii se bucură de orice lucru care pluteşte, stropeşte, curge sau împroaşcă apă. Cam după 18 luni, copiii încep să folosească jucăriile de cadă pentru jocuri imaginare. Câteva bărcuţe şi una sau două figurine sunt suficiente pentru a inventa multe poveşti de către un copil cu imaginaţie.

Sfaturi practice

• Întotdeauna verificaţi temperatura apei înainte de a pune copilul în cadă. Bebeluşii au o piele foarte subţire şi delicată, care se opăreşte imediat. Folosiţi dosul încheieturii mâinii sau partea interioară a articulaţiei cotului pentru a verifica temperatura apei. Apa ar trebui să fie caldă, dar nu fierbinte. Dacă folosiţi un termometru de baie, temperatura apei nu ar trebui depăşească 37°C.

• Dacă puteţi, ajustaţi temperatura maximă a încălzitorului astfel încât să nu poată încălzi apa la mai mult de 48°C.

Apa pare fierbinte la această temperatură, dar este nevoie de câteva minute pentru a opări pielea unui bebeluş.

LUCRURI DE EVITAT: BAIA CU BULE ŞI COLACUL

Deşi amândouă sunt atât de populare, eu nu vă recomand să folosiţi baia cu bule şi colacii sau scaunele pentru baie. Săpunul care face bule este adesea iritant pentru ochii şi tegumentul copiilor mici. În particular, iritarea pielii foarte sensibile a vulvei fetiţelor poate produce mâncărimi şi secreţii. Când fetiţa se freacă sau se scarpină, iritaţia se agravează, ceea ce duce la apariţia unor răni. Probabil că este cel mai bine să nu utilizaţi baia cu bule la sugari şi copiii 1–3 ani. Şi deşi colacii sau scaunele speciale au fost proiectate să ajute bebeluşii să stea aşezaţi în cadă, acestea nu oferă siguranţă. Dacă utilizează astfel de obiecte, părinţii sunt frecvent tentaţi să lase bebeluşul nesupravegheat în cadă pentru foarte scurt timp. Este foarte uşor pentru un bebeluş să adoarmă şi să cadă în apă sau să se lovească cu colacul. Mulţi bebeluşi s-au înecat din cauza acestor produse.

La 54°C, un bebeluş se poate arde destul de rău înainte de a vă da seama ce se întâmplă. Dacă nu puteţi ajusta temperatura apei (de exemplu, dacă locuiţi într-un apartament), există dispozitive de siguranţă pe care le puteţi achiziţiona şi care opresc automat curgerea apei dacă este prea caldă.

• Puneţi bebeluşul în cadă cât aceasta încă se umple. În acest fel, niciodată nu îl veţi pune într-o cadă în care aţi uitat să verificaţi temperatura apei.

• Umpleţi cada doar câţiva centimetri, astfel încât să acopere doar picioarele bebeluşului. Astfel, bebeluşului îi va fi mai greu să înghită apa. Dar, de vreme ce bebeluşii se pot îneca doar în câţiva centimetri de apă, tot va trebui să rămâneţi cu bebeluşul pe toată durata băii.

• Folosiţi un prosop sau o pernuţă de burete pe care să vă puneţi copilul în baie pentru a-i spori confortul. Iar o apărătoare cauciucată pusă pe robinetul de la cadă poate să prevină lovirea copilului de acesta dacă bebeluşul este foarte activ.

• O dată ce copilul se poate târî sau poate merge, împiedicaţi-i accesul în baie. Un simplu zăvor poziţionat mai sus va funcţiona perfect. Un copil mic nu ar trebui niciodată lăsat singur în baie.

Tehnici de îmbăiere

Baia în cadă nu ar trebui să dureze mai mult de 10 minute. Dacă baia durează mai mult, pielea bebeluşului va absorbi prea multă apă şi apoi va deveni prea uscată (nu sunt sigur de ce atunci când pielea este foarte udă devine apoi foarte uscată, dar chiar aşa se întâmplă). Dacă bebeluşul începe să arate ca o prună, atunci a stat în baie prea mult.

În afară de a fi foarte atenţi la siguranţa copilului, nu prea există secrete când vine vorba de baia copilului. Cu toate acestea, iată câteva sfaturi de reţinut:

• Când spălaţi părul bebeluşului, ridicaţi-i bărbia în sus, astfel încât linia părului să fie sub cea a ochilor. Astfel, atunci când îi veţi turna apă pe cap, şamponul nu îi va intra în ochi.

• Cu excepţia cazului în care este foarte murdară, evitaţi să îi spălaţi faţa cu săpun. Apa simplă este suficientă.

• Concentraţi-vă pe cutele pielii – sub braţe, în jurul gâtului, în zona genitală – acolo unde murdăria se poate acumula şi pielea se freacă.

• Împroşcaţi puţină apă în urechile copilului astfel încât orice surplus de ceară să se elimine. Dacă încercaţi să folosiţi un beţişor cu vată, nu veţi face nimic altceva decât să împingeţi ceara mai adânc pe canal. Este în regulă să băgaţi apă în urechile copilului cu excepţia cazurilor în care copilul are fisură de timpan.

• Nu trebuie să curăţaţi nasul copilului, doar înlăturaţi orice mucozităţi de la nivelul nărilor.

• Puteţi spăla ombilicul exact ca orice altă porţiune a pielii. Nu este mai sensibil decât oricare altă zonă.

• La fetiţe, spălaţi cu grijă zona labială, cu o mişcare dinainte înapoi. Spălaţi meticulos, dar nu frecaţi. Frecatul ar putea produce iritaţie care ar putea avea ca rezultat mâncărimi sau chiar scurgeri vaginale.

Distracţie şi învăţătură în cadă

Momentul băii, ca oricare altă activitate minoră, cum ar fi schimbatul scutecelor, reprezintă o oportunitate de învăţare pentru copil. Faceţi-vă un obicei să numiţi fiecare parte a corpului pe măsură ce o spălaţi. Discutaţi despre ce faceţi împreună în acel moment (stropit, turnat, spălat şi aşa mai departe). Alăturaţi-vă jocului din cadă al copilului. Dacă vrea să toarne apa dintr-o cană, lăsaţi-l să toarne şi să tot toarne. De fiecare dată când repetă acţiunea, el învaţă mai mult. Când a învăţat tot ce avea nevoie, se va opri. Dacă bebeluşului îi plac poveştile, puteţi găsi cărţi de poveşti din material plastic, special concepute pentru îmbăiere. Nu vă miraţi dacă îşi doreşte să asculte aceeaşi poveste de fiecare dată. Deşi dumneavoastră vă plictisiţi, el mai învaţă ceva nou de fiecare dată.

Pe măsură ce copilul începe să îşi arate din ce în ce mai mult interesul de a contribui la baie, lăsaţi-l. Felicitaţi-l că este capabil să facă asta. Într-un final, va trebui să îl ajutaţi doar cu părţile la care nu poate ajunge. În timp ce curăţaţi zona genitală a copilului folosiţi cuvintele corespunzătoare: „acum spălăm vulva (sau scrotul, pentru un băiat). Trebuie să spălăm cu o mişcare dinainte-înapoi, astfel încât să nu te îmbolnăveşti”. Abordarea dumneavoastră directă îi va arăta că aceasta este o parte a corpului care trebuie tratată cu respect (ca şi restul corpului lui) şi nu cu teamă, mirare sau tăcere.

Dacă nu vă simţiţi confortabil să folosiţi termenii anatomici – penis şi scrot, vulvă şi vagin – este în regulă să folosiţi şi termenii mai puţin formali. Pentru că, una peste alta, foarte puţini copii cresc ştiind că burtica lor este de fapt abdomenul lor! Dar termeni evazivi de genul „acolo jos” sau altele creează copilului impresia că organele lui genitale sunt ceva misterios, interzis, posibil periculos şi mai mult ca sigur incitant. Pe termen lung, este mai sănătos pentru copii să îşi dezvolte o gândire realistă în legătură cu organele lor sexuale.

Momentul băii este un prilej în care copiii pot învăţa despre limite. Există multe lucruri în legătură cu care copiii mici pot lua decizii – de exemplu, cât de mult să mănânce la cină – dar baia nu este unul dintre acestea. Chiar dacă bebeluşul urăşte băile, el tot trebuie să se cureţe. În cazul în care copilului îi place cada, el tot trebuie să iasă din ea după un timp rezonabil petrecut acolo. Momentul îmbăierii poate deveni foarte uşor o bătălie a voinţei, cu bebeluşul în lacrimi şi cu nervii dumneavoastră întinşi la limită.

Pentru ca lucrurile să meargă mai bine, încercaţi în primul rând să priviţi lucrurile din punctul de vedere al copilului dumneavoastră. Dacă acesta se joacă, baia ar putea reprezenta o întrerupere nedorită. Mulţi copii au probleme când vine vorba de „schimbarea vitezei”, trecerea de la o activitate la alta. Pentru a face tranziţia mai uşoară oferiţi-i un avertisment din timp: „în cinci minute vom merge să facem baie, aşa că pregăteşte-te să îţi pui lucrurile deoparte”. Repetaţi anunţul şi la trei, două şi un minut. Dacă este nevoie, ajutaţi-vă copilul să strângă şi să se pregătească pentru următoarea activitate.

Copiii mai mari se opun băii deoarece temperamentul lor înnăscut îi face să fie sensibili fizic şi să se împotrivească schimbării. Schimbarea temperaturii, umezeala, sunetele amplificate din baie şi mirosurile din baie pot să pară foarte neplăcute la început pentru un copil sensibil. Deseori după ce această reacţie a trecut, el chiar se va bucura de aceste momente, dar trecerea peste respingerea iniţială poate fi o adevărată luptă. Dacă ştiţi că probabil copilul va reacţiona într-o asemenea manieră, puteţi înţelege că el are nevoie de susţinere şi încurajări pentru a putea aştepta să treacă această reacţie negativă.

Copilul care se bucură de joaca în cadă reprezintă o altă problemă. Acordaţi-i o avertizare de două minute, de un minut şi de treizeci de secunde, pentru a vă ajuta copilul să se pregătească pentru următoarea activitate. Lăsaţi-l să ştie că nu este sănătos să stea foarte mult în cadă, iar când vine vorba despre sănătate şi siguranţă, nu există negocieri. Când stabiliţi o astfel de limită, este bine să fiţi înţelegători: „Ştiu că vrei să te mai joci, dar trebuie să ne oprim acum. Poţi face şi mâine baie”. Această stabilire de limite, calmă şi îngăduitoare, dar de necontestat, va învăţa copilul şi că vorbiţi serios, şi că veţi face orice ca el să fie în siguranţă chiar dacă face mofturi.

Scutecele

Schimbatul scutecelor este unul dintre acele lucruri pe care oamenii care nu sunt părinţi nu şi le pot imagina aşa de uşor. Nu este numai misterul de cum se poate să ţineţi de un copil care se agită în timp ce îi înfăşuraţi o bucată de pânză sau hârtie acoperită cu material plastic în jurul şoldurilor şi să o prindeţi cu un ac de siguranţă sau cu bandă adezivă. Este şi ideea că, mai mult ca sigur, vă veţi mânji pe mâini cu substanţe la care aţi prefera chiar nici să nu vă gândiţi.

Ca proaspăt părinte, vă veţi mira cât de repede veţi trece peste orice idee dezgustătoare pe care aţi fi avut-o până în acel moment. Şi chiar dacă vă vine să credeţi sau nu, câteodată poate fi chiar distractiv. În vreme ce unii bebeluşi dispreţuiesc întregul proces, altora le place să îşi mişte picioarele şi să simtă aerul răcoros cum le atinge funduleţul. De obicei, în timpul schimbării de scutece, bebeluşii sunt treji şi într-o stare de socializare. În timp ce îl ştergeţi, este destul de uşor să îi gâdilaţi burtica, să faceţi bicicleta sau alte jocuri pe care le puteţi inventa.

Ca şi baia, schimbatul scutecelor este un moment grozav în care puteţi vorbi cu copilul dumneavoastră. Un lucru normal despre care să vorbiţi în vreme ce îi schimbaţi scutecele sunt părţile corpului: braţe, picioare, burtică, degete şi, de asemenea, fund, penis sau vulvă. Folosirea termenilor corecţi pentru organele sexuale este înţeleasă, chiar dacă bebeluşul mai are câteva luni până va începe să vorbească. Părinţii copiilor mai mari devin nervoşi când vine vorba să discute cu aceştia despre subiecte sensibile, cum ar fi de unde vin copiii şi, mai târziu, despre dragoste şi sex. Este mult mai uşor dacă discuţiile relaxate despre corp sunt un subiect normal în viaţa de familie încă de la început.

SCUTECE DE PÂNZĂ SAU DE UNICĂ FOLOSINŢĂ?

Presupunând că bebeluşul foloseşte 10 scutece pe zi – numărul exact depinde de mărimea, vârsta, dieta şi obiceiurile bebeluşului – veţi avea nevoie de 70 de scutece pe săptămână, în medie, într-o lună, se folosesc aproximativ 300 de scutece, sau în jur de 3 600 doar în primul an de viaţă al copilului. Asta înseamnă multe scutece!

Puteţi găsi cu siguranţă părinţi sau medici care consideră una dintre variante – pânza sau de unică folosinţă – mai bună faţă de cealaltă. De departe majoritatea părinţilor nord-americani folosesc scutece de unică folosinţă. Dar ce este bun pentru alţii s-ar putea să nu fie bun şi pentru dumneavoastră şi pentru copilul dumneavoastră. Pentru unele familii, o combinaţie între cele două variante funcţionează foarte bine. Iată câţiva factori de luat în considerare.

Costurile

Cea mai ieftină opţiune este să cumpăraţi scutece de pânză şi să le spălaţi dumneavoastră. Ele costă între 1,5 şi 5$ şi veţi avea nevoie cam de trei duzini (cost total undeva între 50$ şi 180$); dacă adăugaţi şi costul învelitoarelor pentru scutece, detergentului şi apei calde, totalul se situează undeva între 300$ şi 800$ pe an. Există magazine cu livrarea prin poştă care comercializează toate tipurile imaginabile de scutece de pânză, de la cele care nu sunt decât un pătrat de bumbac absorbant, până la varietăţile high-tech cu elastic, şireturi şi agăţători, învelişuri cu aerisire şi buzunare speciale care să ţină materialul absorbant. Cu cât sunt mai deosebite şi mai sofisticate, cu atât costă mai mult.

Să plătiţi pentru a vi se livra scutece curate o dată sau de două ori pe săptămână vă scuteşte de spălarea lor. Aceste servicii costă între 600$ şi 900$ pe an, în funcţie de zona unde locuiţi, cantitatea de scutece şi tipul de înveliş ales. Unele servicii necesită ca dumneavoastră să cumpăraţi scutecele, în vreme ce altele oferă ele scutecele. De obicei, vă este oferit şi un coş pentru ele.

Costul scutecelor de unică folosinţă este similar cu costurile serviciilor de scutece, cam 600$ – 900$ pe an. Puteţi economisi bani folosind cupoane, reduceri, cumpărând în cantităţi mari şi evitând firmele de renume. Cu toate acestea, există un cost ascuns la acest tip de scutece. Este destul de scump să scăpaţi de ele. Costurile de îndepărtare a materialelor solide sunt în general suportate de guvern şi apar în taxele noastre. Unele municipalităţi chiar plătesc părinţii să folosească scutecele de pânză pentru că este mai ieftin decât să aibă de-a face cu scutecele de unică folosinţă în gunoaie.

Comoditate

Mulţi părinţi consideră că în această luptă, scutecele de unică folosinţă câştigă fără drept de apel datorită comodităţii folosirii lor. Cele de unică folosinţă sunt mai uşor de fixat pe copil decât cele de pânză la care trebuie să fie folosite ace de siguranţă (deşi multe scutece de pânză noi folosesc benzi cu arici). Ele par să permită scurgerile şi mai puţin decât cele de pânză, deşi cred că mulţi susţinători ai scutecelor de pânză nu ar fi de acord cu această afirmaţie. Ele ar putea fi folositoare în special pe timpul nopţii când schimbările sunt mai puţin frecvente, şi o scurgere pe lângă scutec poate însemna că trebuie să schimbaţi şi pijamaua, aşternuturile, păturica şi husa saltelei.

Scutecele de unică folosinţă sunt cu siguranţă mai convenabile atunci când călătoriţi. Este mai uşor să aruncaţi un scutec folosit decât să căraţi după dumneavoastră unul de pânză murdar şi să găsiţi un loc unde să le spălaţi. Din acest motiv, este de folos să aveţi mereu câteva la îndemână, cu excepţia cazului în care vă opuneţi serios folosirii lor din motive ecologiste sau de sănătate.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Fiul meu este un copil care nu stă locului nici o clipă şi, din acest motiv, eu nu folosesc o măsuţă pentru a-l schimba de frică să nu cadă de pe ea. Pentru a-i schimba scutecul, mă aşez pe podea cu picioarele întinse în forma literei „V”. Îl pun pe el între picioarele mele şi le apropii de el în fiecare parte, astfel încât să nu se poată mişca în lateral. Apoi, mă strâmb puţin la el şi el este mulţumit.”

— kkcarrino, pe site-ul DRSPOCK.COM

Bineînţeles că nu trebuie să spălaţi scutecele de unică folosinţă. Dar nu ar trebui nici să le împăturiţi şi să le aruncaţi, pur şi simplu. În primul rând, ar trebui să aruncaţi în toaletă orice material solid din ele pentru a evita cât mai mult deversarea de materii fecale umane în gropile de gunoi. (În multe locuri este ilegal acest lucru, deşi nu am auzit niciodată ca legea să fie aplicată când vine vorba de scutece.)

Există şi alte probleme cu scutecele, bineînţeles. Trebuie să le căraţi de la magazin, şi dintr-un motiv necunoscut parcă mereu rămâneţi fără tocmai în cel mai nepotrivit moment, cum ar fi în mijlocul nopţii. Trebuie să duceţi şi gunoiul în mod frecvent fiindcă altfel va mirosi îngrozitor, indiferent câte discuri odorizante veţi pune în găleata de scutece.

În ceea ce priveşte scutecele de pânză, va trebui să le înlocuiţi mai des – lucru care este probabil şi mai sănătos pentru copilul dumneavoastră. Dacă folosiţi un serviciu de spălare a scutecelor, va trebui să le pregătiţi pe cele murdare şi să le duceţi afară pentru a fi luate; de asemenea, va trebui să le căraţi pe cele curate în casă. Dacă vi le spălaţi dumneavoastră, trebuie să ştiţi că va trebui să faceţi cam trei sau patru rolări pe săptămână. Mulţi părinţi descoperă că trebuie să treacă scutecele de două ori prin ciclul de clătire, altfel bebeluşilor le vor apărea iritaţii.

Eficienţa

Scutecele de unică folosinţă absorb într-adevăr mai multă urină, dar schimbarea mai deasă a scutecelor de pânză are acelaşi efect. În comparaţie cu cele de unică folosinţă, care au straturile superioare din material plastic, straturile externe ale scutecelor de pânză permit o mai bună circulaţie a aerului, menţinând astfel pielea mai uscată. Pe de altă parte, scutecele de pânză sunt mai predispuse scurgerilor. Învelitorile de material plastic reduc din scurgerile nedorite, dar împiedică, astfel, circulaţia aerului.

Scurgerile reprezintă o problemă în special în cazul copiilor care sunt duşi la creşă, unde riscul trecerii unei infecţii de la un copil la altul este ridicat. Unele centre chiar sfătuiesc părinţii să nu folosească scutece din pânză.

Există mai multe metode prin care puteţi să îmbunătăţiţi eficacitatea scutecelor din pânză. Puteţi folosi două scutece sau să folosiţi o „dublură” specială, o bucată mai mică de pânză absorbantă care se pune în scutecul normal. La băieţi, această „dublură” este mai eficientă dacă este poziţionată în faţă, în vreme ce la fetiţe dacă este poziţionată în spate. Puteţi, de asemenea, cumpăra şi căptuşeli pentru scutece, care sunt bucăţi din material ce lasă urina să treacă prin ele, dar împiedică fecalele să atingă scutecul. Acestea creează, de asemenea, şi un spaţiu între pielea copilului şi scutec, permiţând o mai bună aerisire şi împiedică umezirea excesivă a pielii. Şi puteţi să le aruncaţi, pur şi simplu, în toaletă o dată cu orice este în ele.

Impactul asupra mediului

Pentru fabricarea şi împachetarea scutecelor de unică folosinţă se utilizează cantităţi considerabile de celuloză, petrol şi energie. Poate chiar mai important, ele ocupă spaţiu în gropile de gunoi, cam 3% după unele estimări. Acest procent s-ar putea să nu pară mare decât atunci când vă gândiţi că scutecele nu sunt decât un produs din mii şi ele sunt folosite numai de bebeluşi, care alcătuiesc numai un segment mic din populaţie. Iar ele conţin şi mult material plastic, care se descompune foarte încet (aceasta este adevărat chiar şi pentru noul aşa-numit material plastic biodegradabil).

Şi scutecele din pânză au un anumit impact asupra mediului. Ele necesită apă şi energie pentru a fi spălate. Multe companii care se ocupă cu spălatul scutecelor folosesc, de obicei, detergenți puternici şi înălbitori pentru a evita răspândirea infecţiilor, iar apa folosită pentru clătire este poluantă. Dacă folosiţi un astfel de serviciu, trebuie să luaţi în calcul şi poluarea aerului şi consumul de carburant al maşinilor de transport.

Deci, ce tip este cel mai potrivit când vine vorba de protecţia mediului? Întrebarea legată de relativitatea impactului asupra mediului a scutecelor de unică folosinţă şi a celor din pânză a cauzat o mare agitaţie în urmă cu câţiva ani. După ce grupuri de protecţie a mediului au publicat un studiu în care arătau costurile scutecelor de unică folosinţă, companiile producătoare au venit cu propriul lor studiu care susţinea că impactul asupra mediului este aproximativ egal. Există experţi de ambele părţi ale baricadei.

Îngrijorări legate de sănătate

Erupţiile provocate de scutece afectează marea majoritate a bebeluşilor cel puţin de câteva ori. Erupţiile minore sunt deranjante, dar nu periculoase. Cu toate acestea, ele pot deveni infecţii cutanate, aşa că este cel mai bine să le preveniţi pe cât posibil. Mai multe studii au arătat că scutecele de unică folosinţă sunt mai eficiente când vine vorba de prevenirea iritaţiilor. Cu toate acestea, trebuie să vă păstraţi un punct de vedere sceptic, din moment ce majoritatea acestor studii sunt finanţate de către companii producătoare de scutece de unică folosinţă. Dacă le schimbaţi mai des, scutecele reutilizabile pot funcţiona la fel de bine, dacă nu chiar mai bine.

Majoritatea scutecelor de unică folosinţă conţin o substanţă chimică ce reţine urina sub formă de gel. Gelul, o substanţă albă ce seamănă cu sarea când este uscat, se scurge câteodată. Nu există nici o dovadă că gelul ar fi periculos pentru copil, deşi unii bebeluşi ar putea fi sensibili la el sau la alte substanţe folosite în procesul de fabricaţie. Dacă bebeluşul are o erupţie, cel mai probabil este că aceasta este cauzată de o substanţă folosită la fabricarea scutecului în sine.

Există motive de îngrijorare legate de o cu totul altă problemă de sănătate ce afectează numai băieţii. Deoarece scutecele de unică folosinţă se închid mai ermetic şi nu permit o circulaţie bună a aerului, rezultatul este o mai mare temperatură a pielii. Acest lucru este important deoarece înseamnă că scrotul şi testiculele aflate în scrot au o temperatură mai ridicată. Iar testiculele trebuie să fie relativ mai reci pentru a funcţiona corespunzător. Deşi băieţeii sunt la ani depărtare de maturitatea sexuală, testiculele sunt totuşi ocupate cu producerea celulelor sexuale, îngrijorarea este că o temperatură mai ridicată a testiculelor cauzată de scutecele de unică folosinţă ar putea avea ca rezultat pe termen lung o mai slabă fertilitate. Pentru mine, această îngrijorare are sens. Dar este totuşi încă doar o teorie.

ALTE ACCESORII PENTRU SCUTECE

O dată ce aţi trecut peste dilema scutece de unică folosinţă sau scutece de pânză, restul deciziilor când vine vorba de scutece ar trebui să fie uşor de făcut. Veţi avea nevoie de un loc convenabil şi igienic unde să îi schimbaţi scutecele copilului, să îl ştergeţi şi să îl ungeţi, şi un loc unde să aruncaţi scutecele murdare. Un coş de scutece reprezintă, de asemenea, o necesitate.

Mesele speciale pentru schimbat sunt un lux practic

Deşi sunt un lucru indispensabil într-o creşă, mesele speciale pentru schimbat scutecele nu sunt neapărat o necesitate. Puteţi să schimbaţi scutecele copilului pe un pat sau pe un prosop pus pe jos. Oricare dintre aceste poziţii va fi însă solicitantă pentru spatele dumneavoastră. O masă bună pentru schimbat este înaltă, este solidă, are suprafaţa, barele şi marginile căptuşite, şi are şi o bandă de siguranţă. Spaţiul de depozitare pentru scutece, îmbrăcăminţi pentru scutece, şerveţele şi unguente reprezintă un plus. O masă care se poate transforma într-o măsuţă de toaletă reprezintă o investiţie pe termen lung.

Şerveţelele folosite pentru şters ar trebui să fie moi, rezistente şi să nu conţină substanţe iritante

Când alegeţi şerveţelele pentru şters bebeluşul, trebuie să luaţi în considerare moliciunea şi rezistenţa lor. Cele preumezite vă mai economisesc timp. Pentru a mai economisi nişte bani, puteţi să vi le realizaţi singuri dacă tăiaţi prosoape de hârtie pe care apoi le udaţi cu apă. Feriți-vă de şerveţelele care au în componenţă alcool, parfum sau alte substanţe chimice ce pot irita pielea copilului. Unele tipuri de şerveţele au aloe sau alte ingrediente din plante; probabil că nu fac nici rău, dar nici bine. Un încălzitor pentru şerveţelele de şters (costă cam 20$) este un aparat drăguţ, dar nu este o necesitate.

Unguentele ajută la protejarea pielii copilului

Un unguent bun chiar ajută la protejarea funduleţului copilului dumneavoastră. Vaselina normală este ieftină şi eficientă. Unguentele ce conţin oxid de zinc sunt, de asemenea, bune. Toate unguentele au la bază vaselina. Ele creează un strat impermeabil pentru funduleţul copilului dumneavoastră. Cremele sunt pe bază de ulei şi apă. Ele nu funcţionează la fel de bine ca unguentele pentru că permit apei să treacă şi urina le spală. Dacă funduleţul copilului nu este iritat, puţin ulei pentru copii ar putea fi tot ceea ce aveţi nevoie pentru a-l menţine aşa.

Găleata pentru scutece vă ajută la menţinerea curăţeniei

Nu există o găleată pentru scutece care să nu miroasă de loc, decât dacă nu a fost folosită. Multe sunt livrate împreună cu odorizante, care emană propriul miros caracteristic. Pentru scutecele din pânză pe care le spălaţi dumneavoastră, umpleţi recipientul cu apă cam până la jumătate. Adăugarea unui sfert de cană de înălbitor sau de oţet, sau una-două linguriţe de borax poate reduce din mirosuri şi pete. Asiguraţi-vă că recipientul are un capac şi acesta se închide corespunzător, şi că la recipient nu poate ajunge nici un copil. În caz contrar, există un adevărat risc de înec. Dacă folosiţi înălbitor, asiguraţi-vă că şi acesta este depozitat corespunzător. Copiii pot confunda cu uşurinţă sticlele albe de înălbitor cu sticle de lapte şi mulţi au suferit răni serioase pe tubul digestiv după ce au băut înălbitor.

O invenţie grozavă denumită „Diaper Genie” poate face mai uşoară aruncarea scutecelor de unică folosinţă, prin închiderea lor etanşă în material plastic ce menţine în interior orice germen şi miros. Acestea costă între 25$ şi 35$, şi va trebui să cumpăraţi pungi speciale pentru încă 10$ – 15$ pe lună. Ţineţi minte că scutecele împachetate în acest fel se vor descompune chiar mai greu.

Dacă apelaţi la serviciile de spălare a scutecelor, tot ceea ce trebuie să faceţi este să aruncaţi scutecul murdar cu totul în recipientul furnizat de firma respectivă. La scutecele de unică folosinţă trebuie să goliţi scutecul în toaletă, după care să-l aruncaţi la gunoi. Dacă uitaţi să duceţi punga de gunoi la fiecare câteva zile, atunci mirosul vă va readuce aminte cu siguranţă.

Genţile pentru scutece sunt o necesitate

O geantă bună pentru scutece are mult spaţiu, mânere solide şi poate fi spălată. Va trebui să puneţi în ea scutece, învelitori pentru scutece (acele învelitori impermeabile, dar care permit aerului să treacă şi care se prind fără ac, folosite o dată cu scutecele de pânză), o pungă din material plastic pentru scutecele murdare, şerveţele umede, unguente şi prosoape pentru a usca şi curăţa orice murdărie. Este bine să aibă loc şi pentru o pernuţă de schimbat care să facă bebeluşul să se simtă mai confortabil când este schimbat; multe genţi mai noi au o zonă ce poate fi folosită ca o măsuţă de schimbat şi care poate fi spălată. Este cel mai bine să aveţi la dumneavoastră şi un rând sau două de haine, cât şi o gustare şi lapte praf (asta, bineînţeles, dacă nu alăptaţi). Veţi dori să aveţi şi o jucărie sau două în caz că bebeluşul se plictiseşte. O curea pentru umăr vă ajută să aveţi mâinile libere.

TEHNICI DE SCHIMBAT SCUTECELE

Oferindu-vă aceste câteva sfaturi nu vreau să arăt că schimbatul scutecelor ar fi un lucru greu de făcut. De fapt, este chiar uşor. Cred că este important să spun acest lucru chiar de la început, astfel încât nici un tată să nu considere că poate scăpa dacă pledează pentru incompetenţă. Taţii pot schimba scutece chiar şi (dacă nu în mod special!) pe jumătate adormiţi în mijlocul nopţii. Cu toate acestea spuse, iată câteva tehnici şi sfaturi pe care ar trebui să le reţineţi:

• Când şi cât de des ar trebui să schimbaţi scutecele? Un moment bun este imediat după ce copilul a mâncat. Bebeluşii tind să elimine fecale imediat ce li s-a umplut stomacul (doctorii numesc asta reflexul gastro-colic). Cel mai bun moment să schimbaţi un scutec este cât de repede puteţi, imediat după ce s-a udat sau murdărit. Cu scutecele de unică folosinţă super-absorbante poate fi greu să vă daţi seama. Dacă scutecul începe să atârne de la greutatea urinei pe care a absorbit-o, este probabil timpul să fie înlocuit.

• Ţineţi bebeluşul în siguranţă. În fiecare an există aproximativ 3 000 de accidente (în SUA) produse când copilul s-a rostogolit de pe masa unde era schimbat. Acest număr este unul destul de alarmant. O bună regulă de reţinut este să nu vă îndepărtaţi de masă şi să nu vă lăsaţi copilul singur nici pentru un moment. În schimb, dacă trebuie să răspundeţi la telefon, luaţi bebeluşul după dumneavoastră în braţe. Dacă masa are o curea de siguranţă, folosiţi-o, dar nu vă bazaţi pe ea să vă împiedice copilul să nu cadă de pe masă.

• Să aveţi totul pregătit. Nu există nimic pe lume care să se compare cu momentul în care scoateţi scutecul copilului şi realizaţi că acesta este murdar, şi apoi vedeţi că şerveţelele de şters sunt în camera alăturată. Asta se întâmplă fiecărui părinte cel puţin o dată. Sunt convins de acest lucru. După asta, toţi învăţăm să fim mereu pregătiţi.

• Menţineţi acele de siguranţă ascuţite. Dacă folosiţi clasicele scutece din pânză, asiguraţi-vă că acele de siguranţă sunt ascuţite mereu. Dacă nu se întâmplă aşa şi trebuie să apăsaţi mai tare ca ele să treacă prin material, este mult mai probabil să vă alunece mâna şi să înţepaţi pe cineva (ghiciţi pe cine?). Un truc bun este păstrarea acelor de siguranţă prin înţeparea lor într-un săpun. În acest fel, ele alunecă prin material mai uşor. Aruncaţi acele vechi, care au capetele din material plastic crăpate; nu sunt sigure.

• Curăţaţi bine copilul. La fetiţe, curăţaţi cu atenţie toate cutele pielii, permiţând apei să curgă printre labii pentru a curăţa intrarea în vagin. Ştergeţi din faţă spre spate pentru a elimina pe cât posibil riscul apariţiei infecţiilor vaginale şi urinare. La băieţi, imediat ce scoateţi scutecul, fiţi pregătiţi pentru cazul în care bebeluşul decide să urineze – mulţi părinţi au fost surprinşi de mica fântână galbenă! În timp ce ştergeţi copilul, ţineţi un şerveţel sau un scutec deasupra penisului pentru a evita să vă stropească. Dacă nu este circumcis, picuraţi puţină apă pe capătul penisului şi înlăturaţi uşor orice mizerie sau celule moarte. Nu încercaţi să trageţi înapoi de prepuţ. Va putea fi tras cu uşurinţă mai târziu, în general într-un an sau doi. La ambele sexe, dacă bebeluşul este prea murdar, o baie scurtă ar putea fi cea mai bună soluţie pentru a-l curăţa.

• Aşteptaţi să se usuce. Folosind o bucată de pânză moale, tamponaţi, nu frecaţi, zonele ude. Dacă frecaţi, veţi lăsa mici zgârieturi în piele ce vor permite să treacă acizi şi microbi, producând iritaţii. Odată ce pielea este uscată, aplicaţi un unguent bun (vezi pagina 240 pentru sfaturi) pentru a menţine umezeala la distanţă.

• Acordaţi-i bebeluşului puţin timp de „aerisire” în fiecare zi. Toţi copiii pe care i-am întâlnit adoră sentimentul de a nu avea scutece. Şi funduleţul unui bebeluş nu este niciodată atât de uscat într-un scutec precum este fără nimic. Aşezaţi bebeluşul pe un prosop moale pe o podea de linoleum sau de parchet, sau pe un plastic mai gros pus pe mochetă. (Ţineţi minte că plasticul subţire cum este cel de la pungile de plastic sau cel folosit în bucătărie pentru împachetare reprezintă un risc de sufocare). Pe la vârsta de 12–15 luni, mulţi copii au destul control pentru a nu urina vreme de mai multe minute. Ştiind că îi veţi pune scutecul imediat ce va începe să urineze poate reprezenta destulă motivaţie să menţină controlul. Dacă vremea este plăcută, lăsaţi-vă copilul să se bucure de lumea exterioară cu nimic pe el decât, poate, o cremă antisolară.

• Strângeţi bine. Cu scutecele de unică folosinţă nu este foarte greu. Chiar dacă le puneţi invers, tot funcţionează destul de bine! (Indiciu: banda colorată merge, de obicei, în faţă!). Cu cele din pânză, cel mai bine este ca la început, cineva care se pricepe să vă arate cum trebuie prinse, apoi să experimentaţi singuri. Împăturiţi scutecele plate tradiţionale pe lung în trei, apoi depărtaţi partea de sus şi cea de jos în afară pentru a cuprinde mijlocul copilului. Când prindeţi acul, puneţi un deget între scutec şi bebeluş, astfel încât să nu îl înţepaţi.

• Spălaţi-vă bine pe mâini. După fiecare schimbare de scutec, spălaţi-vă foarte bine pe mâini. Acest lucru este întotdeauna cea mai bună metodă de prevenire a infecţiilor.

Schimbatul scutecelor la un copil care se agită

Unii copii sunt fericiţi să stea liniştiţi cât timp li se schimbă scutecele. Dacă sunteţi destul de norocoşi să aveţi unul dintre aceşti copii care stau cuminţi în acest moment, puteţi sări peste această secţiune. Dar majoritatea copiilor sunt neastâmpăraţi la schimbatul scutecelor. Se agită, dau din mâini şi din picioare, şi se rostogolesc, sau insistă să se ridice. Când încercaţi să îi ţineţi jos, se luptă cu dumneavoastră şi încep să ţipe de supărare. Aceşti copii, vă vine să credeţi sau nu, cresc şi devin copii şi adulţi perfect calmi şi manieraţi. Aşa că nu trebuie să vă îngrijoraţi prea mult de aceşti copii hiperactivi sau de necontrolat; trebuie doar să treceţi prin perioada de schimbat scutece fără să vă pierdeţi calmul – sau copilul de pe masa de schimbat scutece. Iata câteva sfaturi care să vă ajute:

• Să aveţi totul pregătit dinainte: scutece, şerveţele pentru şters (deschideţi cutia), unguent (deşurubaţi capacul), o cârpă pentru uscat şi, dacă folosiţi scutece din pânză, ace de siguranţă sau un înveliş protector.

• Dacă folosiţi scutecele din pânză, puneţi înainte acul la scutec şi, pur şi simplu, trageţi-l ca pe nişte pantaloni. Sau folosiţi un înveliş pentru scutec cu arici sau cu cureluşe.

• Puneţi deasupra locului unde îl schimbaţi o jucărie care să atârne (dar la care să nu ajungă). Păstraţi o zornăitoare sau o altă jucărie captivantă doar ca ocupaţie pentru schimbat.

• Cântaţi-i, vorbiţi-i sau puneţi-i o melodie care îi place – orice care să îi distragă atenţia!

• Includeţi schimbatul scutecului într-un joc simplu şi stupid, cum ar fi „Unde este burtica? Uite burtica”. Bebeluşii nu pot râde de plăcere şi să urle de supărare în acelaşi timp.

• Cereţi ajutorul unui alt adult sau copil dacă puteţi. Un copilaş în vârstă de patru ani poate să vă ajute ţinând bebeluşul ocupat; unul în vârstă de şase ani poate să îl împiedice să se rostogolească de pe masă în timp ce dumneavoastră vă concentraţi asupra prinderii scutecului.

• Dacă bebeluşul insistă să se ridice, lăsaţi-l! Cu puţin exerciţiu îi puteţi pune scutecul şi cu el ridicat, sau chiar întins pe burtă.

Spălarea scutecelor şi a hainelor murdare

Fie că folosiţi scutece de unică folosinţă sau din pânză, este imposibil să evitaţi să umeziţi sau să murdăriţi aşternuturi, haine, pături sau prosoape. În cazul scutecelor, este o idee bună să le clătiţi înainte (toaleta serveşte de minune acestui scop), şi să le spălaţi separat de celelalte rufe.

• Folosiţi apă caldă, pentru a omorî cât mai mulţi microbi.

• Folosiţi un detergent de rufe puţin parfumat sau chiar neparfumat. Dacă folosiţi detergent pudră, asiguraţi-vă că acesta se dizolvă complet, astfel încât să se elimine complet la clătire.

• Adăugaţi în apa de spălare o ceaşcă de înălbitor cu clor sau două linguriţe de borax pentru a combate germenii (ţineţi minte, însă, că unii copii pot fi sensibili la clor, aşa că aveţi grijă la semnele de iritare a pielii).

• Asiguraţi-vă că totul este clătit bine. Chiar şi doar un pic de săpun rămas în scutec sau bluziţă poate irita pielea copilului. Mulţi părinţi ajung să clătească hainele copilului de două sau de trei ori.

• Puteţi adăuga jumătate de ceaşcă de oţet alb la ultimul ciclu de clătire pentru a înmuia scutecele şi lenjeria, şi pentru a le face mai absorbante.

• Uscaţi scutecele, hainele şi aşternuturile la temperaturi ridicate sau la soare. Nu le lăsaţi să rămână umede, asta nu face decât să favorizeze dezvoltarea mucegaiului.

ERUPŢIILE DE SCUTEC

Indiferent de câtă atenţie daţi schimbării scutecelor, probabil că bebeluşul dumneavoastră va avea cel puţin o dată o erupţie cauzată de scutec. Aceste erupţii pot avea multe cauze şi sunt de diferite tipuri. Dar nu trebuie să ştiţi decât despre câteva, pentru a putea să vă descurcaţi în marea parte a timpului.

Erupţiile iritante

La acestea se referă marea majoritate a oamenilor când vorbesc despre erupţiile de scutec: înroşirea şi sensibilitatea pielii în zona funduleţului şi interiorul coapselor, cauzate de iritaţiile produse de urină şi fecale, cât şi de frecarea dintre zonele pielii care sunt expuse. Erupţia este de obicei mai gravă pe zonele expuse. Dacă veţi privi sub cutele pielii coapselor la un bebeluş şi între fese nu veţi găsi de obicei erupţii pentru că aceste zone nu sunt expuse urinei. Cel mai bun mod de a preveni şi trata această problemă este de a schimba cât mai des scutecele şi lăsa bebeluşul cât mai mult timp cu funduleţul gol, aşa cum au fost descrise mai devreme în acest capitol. Unguente pe bază de vaselină sau cu oxid de zinc ajută la protejarea pielii împotriva iritaţiilor ulterioare. Nu ştiu de existenţa nici unui medicament care să trateze în mod special erupţiile. Pielea are doar nevoie de timp pentru a se vindeca.

Dacă observaţi apariţia erupţiilor imediat după schimbarea tipului de scutec folosit (de la o altă firmă, de exemplu) sau după folosirea unui nou detergent sau înălbitor, acestea ar putea fi provocate datorită reacţiei la o substanţă chimică. Revenirea la vechiul tip de scutece, două sau trei cicluri de clătire sau renunţarea la balsamul de rufe ar putea reprezenta unele soluţii.

Erupţii cu diaree

Diareea este foarte acidă şi iritantă. Veţi găsi erupţiile cauzate de diaree în aceleaşi zone ca cele produse de urină, dar de asemenea şi între fese şi în zona anusului. Dacă sunt severe, poate exista şi o slabă sângerare. Tratamentul este asemănător cu cel pentru erupţiile iritante, împreună cu orice tratament pe care doctorul îl prescrie pentru diaree. La copiii hrăniţi cu biberonul, o mică iritaţie în jurul anusului este normală chiar dacă nu există diaree. În general, aceasta dispare după ce alimentele solide încep să facă parte într-o măsură mai mare din dieta bebeluşului.

Infecţiile micotice

Dacă o erupţie nu se ameliorează cu tratamentul normal, atunci copilul ar putea suferi de o infecţie micotică, cu Candida (candidoză) sau cu Monillia. Erupţiile de scutec cauzate de ciuperci au un aspect particular. Au, în general, o culoare roşie-aprins, au margini ascuţite, spre deosebire de cele iritante al căror contur se pierde treptat în culoarea pielii. Acestea sunt, în general, mici zone rotunde, roşii şi dureroase de jur-împrejurul principalei zone centrale. Erupţiile sunt de obicei mai accentuate pe partea interioară a coapselor şi între pliurile pielii, unde pielea este în special umedă.

Infecţiile micotice sunt mai predispuse să apară dacă bebeluşul tocmai a început să ia antibiotice. Antibioticele omoară bacteriile cauzatoare de probleme (patogene), dar şi bacteriile folositoare din intestine. Odată ce bacteriile sunt decimate, ciuperca se poate înmulţi extrem de rapid, cauzând infecţia. Aftele sunt infecţii bucale cu aceleaşi ciuperci care produc erupţiile candidozice. Aftele arată ca mici pete albe, „de lapte” care nu se spală sau nu dispar dacă sunt frecate (vezi pagina 165). Dacă bebeluşul prezintă atât o erupţie de scutec, cât şi o aftă, cel mai probabil amândouă infecţiile sunt cauzate de aceeaşi ciupercă.

Infecţiile micotice sunt foarte neplăcute pentru bebeluşi, dar nu sunt periculoase şi, în general, sunt uşor de tratat. În mod normal, doctorul vă va prescrie un medicament antimicotic, cum ar fi Nistatinul. Acesta se găseşte ca unguent pentru funduleţ şi soluţie pentru aftele bucale. Trebuie, de asemenea, să menţineţi zona infecţiei de sub scutec uscată şi curată, schimbând scutecele în mod frecvent şi permiţând o aerisire cât mai bună şi mai frecventă.

Vezicule şi alte erupţii

Infecţiile cutanate pot produce erupţii în zona scutecului cu vezicule sau cruste. Veziculele pot fi pline cu un lichid clar sau tulbure. Crustele pot fi de culoare roşu-aprins, neagră sau de culoare mierii. Aceste erupţii trebuie văzute de un doctor şi tratate imediat, altfel se pot răspândi, devenind o adevărată problemă. O regulă bună este că dacă o erupţie nu este clar provocată de o iritaţie (aşa cum am descris mai devreme), ar trebui verificată de medic pentru a fi sigur că nu este prezentă nici o infecţie.

Schimbatul scutecelor şi sănătatea sexuală

Schimbatul scutecelor ridică probleme care îi fac pe unii părinţi să se simtă stânjeniţi. În vreme ce vă curăţaţi băiatul, acesta are o erecţie. Sau o dată ce îi îndepărtaţi scutecul, mâinile fetiţei dumneavoastră ajung la vulvă. Aceste comportamente pot sugera răspunsuri sexuale specifice adulţilor, dar de fapt nu sunt nici măcar pe aproape. Spre deosebire de adulţi, bebeluşii nu dau atenţie senzaţiilor ce le pot avea în zonele genitale. Erecţiile nu sunt un semn al stimulării sexuale, ci reflexe la schimbarea de temperatură, la frecare, umplerea vezicii sau alte senzaţii interne. Atingerea organelor genitale de către un bebeluş este diferită de masturbarea unui adolescent, deoarece bebeluşii nu au fantezii sexuale. Organele genitale nu sunt decât părţi ale corpului plăcute la atins, aşa cum sunt lobii urechilor, genunchii sau degetele de la picioare.

Deşi explorarea zonelor genitale de către bebeluş nu este sexuală în sensul care îl are la adulţi, schimbările scutecelor vă oferă o oportunitate să transmiteţi unele valori către copilul dumneavoastră. Dacă îi spuneţi fiicei „nu” când îşi atinge vulva, îi transmiteţi că este un lucru greşit, rău, sau poate periculos în legătură cu această parte a corpului. Dacă vă grăbiţi să îi îndepărtaţi mâinile şi să acoperiţi zona ruşinoasă, îi transmiteţi acelaşi mesaj.

Pe de altă parte, dacă transmiteţi un mesaj neutru „văd că îţi place să îţi atingi vulva” după care vă continuaţi treaba de a-i schimba scutecul, îi transmiteţi că este în regulă să vorbiţi despre organele genitale. Pe măsură ce creşte, foarte probabil că vor apărea, de multe ori, întrebări despre organele genitale şi sexualitate. Stabilind de la început că dumneavoastră nu aveţi nimic împotrivă să discutaţi despre aceste probleme va face mai uşor pentru copil să aducă în discuţie astfel de subiecte mai târziu când va avea ceva de întrebat sau o nelămurire. Şi, cu fiecare conversaţie, aveţi şansa să vă transmiteţi propriile valori legate de sexualitate. A nu vorbi despre acest subiect nu face ca întrebările şi nelămuririle copilului să dispară; înseamnă doar că nu veţi avea şansa să vă ajutaţi copilul să se descurce cu ele.

Deprinderea folosirii toaletei

Când vă gândiţi la momentele în care vă veţi învăţa copilul să folosească oliţa sau toaleta, vedeţi lumina de la capătul tunelului sau vedeţi doar întunericul din acesta? Vestea bună este că mulţi copilaşi învaţă să folosească oliţa cu uşurinţă şi sunt mândrii de realizarea lor. Partea proastă este că acesta este un proces lung şi frustrant. Toată lumea a auzit de copii care refuză să renunţe la scutece şi de cei care folosesc oliţa pentru toate în afară de pentru ce a fost concepută.

Nici faptul că nu există o singură metodă „corectă” nu este de ajutor. Dacă aţi fost atenţi la sfaturile membrilor din familie, sfaturile medicului copilului, şi ale experţilor care scriu cărţi, probabil aţi realizat că există ceva neconcordanţe. Poate fi greu să cerneţi printre toate acestea pentru a găsi pe cele care au sens pentru dumneavoastră.

Am să încerc să vă fiu de ajutor. În secţiunile care urmează, vă voi vorbi despre diferitele abordări, voi discuta despre avantajele şi dezavantajele fiecăreia şi despre capcanele ce pot apărea. Fiecare metodă funcţionează pentru ceva timp, iar nici una pe care eu să o cunosc nu merge mereu. Lucrul important este să decideţi care abordare se potriveşte cu dumneavoastră şi cu bebeluşul dumneavoastră. Cel mai probabil, dacă sunteţi mulţumiţi de alegerea făcută şi vi se pare normal de aplicat, ea va fi încununată de succes.

Înainte să începeţi, totuşi un cuvânt despre cuvinte: pentru a putea să vă învăţaţi copilul să folosească toaleta, va trebui să puteţi vorbi cu copilul dumneavoastră despre ceea ce se întâmplă folosind termeni ce nu sunt prea grei pentru acesta. „Urinare” şi „defecare” sunt cuvinte prea lungi şi prea grele pentru ca el să le înţeleagă şi să le folosească. În secţiunile care vor urma, voi folosi cuvintele „pipi”, „caca”, dar nu contează ce cuvinte veţi alege atâta timp cât vă simţiţi confortabil să le pronunţaţi.

DE LA PĂRINTE LA PĂRINTE

„Nu vă lăsaţi ameţiţi de părinţii care se laudă cu cât de uşor şi de repede a învăţat copilul lor să folosească oliţa – fiecare copil este diferit, în general se zice că fetiţele sunt mai uşor de învăţat decât băieţii, dar asta nu s-a întâmplat la mine în familie. Fiţi doar răbdători şi totul va veni de la sine”

— jensmom, pe site-ul DRSPOCK.COM

ANTRENAMENTUL PRIN REFLEX

La începutul secolului al XX-lea, în Statele Unite ale Americii, bebeluşii erau învăţaţi să folosească toaleta utilizând antrenamentul prin reflex. Conform experţilor de atunci, mamele trebuiau să îşi ducă bebeluşii la toaletă de mai multe ori pe zi, conform unui orar strict, şi să îi stimuleze să urineze. Reacţia va deveni una reflexă, aşa cum un câine este învăţat să saliveze la sunetul unui clopoţel.

O metodă mult mai puţin rigidă de antrenament prin reflex, ce are un efect mai mare asupra copiilor, este deja tradiţională în multe părţi ale lumii. Începând cu primele luni de viaţă, atunci când o mamă realizează că bebeluşul este pe cale să aibă nevoie la toaletă, ea îl duce la oliţă şi încearcă să prindă urina sau scaunul. În acelaşi timp, ea scoate un sunet gen „pssssss”. După un timp, începe să îl ducă la oliţă în mod regulat de mai multe ori pe zi, în special imediat după masă, când scoate, de asemenea, sunetul, şi aşteaptă ca bebeluşul să facă. Atunci când acest lucru se întâmplă, ea îl laudă.

Pentru a înţelege cum funcţionează aceste metode, poate fi de ajutor să ştiţi modul de acţiune al reflexelor. Pentru a putea urina, muşchii vezicii urinare trebuie să se contracte, în vreme ce alţi muşchi care împiedică urinarea trebuie să se relaxeze. Şi cu defecaţia este acelaşi proces, cu o grupă de muşchi ce trebuie să se relaxeze, în vreme ce altă grupă să se contracte. Aceşti muşchi sunt controlaţi reflex. Există şi alţi muşchi care sunt controlaţi voluntar. Toţi devenim conştienţi de ei când avem nevoie să ne ducem la toaletă, dar nu putem merge imediat.

Antrenamentul constă în realizarea unei conexiuni în creierul copilului între oliţă, prezenţa mamei, sunetul special, şi urină sau fecale. Oricând primele trei sunt prezente (oliţa, mama şi sunetul special), cel de-al patrulea va urma. După mai multe repetări, reflexele copilului devin antrenate, astfel încât atunci când este dus la oliţă şi mama scoate sunetul special, el va face pipi şi caca. În acest fel, un copil poate renunţa la scutece la vârsta de 12–15 luni.

Avantaje şi dezavantaje

Avantajul clar este că puteţi scăpa de scutece mai devreme. Dezavantajul este că necesită destul de mult efort la început. Trebuie să fiţi mereu acasă cu copilul dumneavoastră pentru ca oliţa să nu fie niciodată prea departe. Multe dintre lucrurile normale ale vieţii moderne – cum ar fi plecatul la cumpărături – pot sta în calea acestei metode. Un copil antrenat prin această metodă rămâne dependent de dumneavoastră (sau de un alt adult) pentru drumuri frecvente la oliţă.

Un al dezavantaj ar fi că există posibilitatea ca efectul antrenamentului să nu fie permanent. Dacă deveniţi aşi în a reuşi să vă daţi seama când trebuie să folosească oliţa, s-ar putea să consideraţi că aţi reuşit să îl învăţaţi cu oliţa înainte de prima lui aniversare. Cu toate acestea, o dată ce începe să umble mai mult şi scaunele devin mai puţin previzibile, tot antrenamentul dispare.

În comparaţie cu metodele prezentate în continuare, şansa de apariţie a urinatului în pat mai târziu este mai mare.

ŞEZI! STAI! PIPI!

La acest lucru se gândesc mulţi părinţi când vine vorba de deprinderea folosirii oliţei. Aşteptaţi 15 sau 16 luni până când copilul poate merge binişor. Apoi, de câteva ori pe zi, atunci când credeţi că el are nevoie să facă pipi, îl duceţi la baie, îi scoateţi scutecul şi îl puneţi pe toaletă. El va sta pe toaletă până va face sau va trece ceva timp (să zicem 15 minute) – sau până va începe să facă scandal. Treaba dumneavoastră ca părinte este să îl ţineţi pe toaletă.

O variantă a acestei abordări este strategia „pur şi simplu, scutecele dispar”. Începeţi prin a cumpăra o pereche de chiloţei speciali pentru copii, decoraţi cu figurile din desenele animate preferate ale copilului dumneavoastră. Când decideţi că este pregătit, îl anunţaţi că este destul de mare pentru „pantalonii de băiat mare”. Schimbaţi scutecele cu chiloţeii şi îi spuneţi că acum trebuie să înceapă să facă la oliţă sau la toaletă. Apoi îi reamintiţi de mai multe ori pe zi că trebuie să se ducă şi să încerce să facă pipi. Când aveţi impresia că are nevoie, îl duceţi în baie şi îl aşezaţi pe oliţă. Aşteptaţi rezultatul şi lăudaţi-l în cazul unei reuşite.

Avantaje şi dezavantaje

Această abordare are cele mai bune rezultate în cazul unor părinţi răbdători şi insistenţi, şi al copiilor care vor să le facă pe plac şi pot sta mult timp pe toaletă pentru a face acest lucru. Deseori, însă, rezultatul este mult mai puţin pozitiv.

Copilului s-ar putea să nu îi convină să fie întrerupt din activitatea distractivă pe care o făcea în acel moment pentru a fi aşezat pe toaletă pentru o perioadă ce îi poate părea infinită. S-ar putea să nu aibă nici o idee despre ceea ce se aşteaptă de la el să facă, sau cum să o facă. În aceste cazuri, atât părinţii, cât şi copilul vor deveni frustraţi. După ce îşi udă pantalonii speciali de mai multe ori şi este certat pentru asta (sau, pur şi simplu, are impresia că şi-a dezamăgit părinţii), copilul decide cel mai probabil că scutecele sunt mai sigure. Câteodată, această situaţie denaturează în boicotul oliţei care poate dura luni de zile.

Părinţii care nu au răbdare sunt înclinaţi să încerce să grăbească procesul, pedepsindu-şi copilul pentru eventualele „accidente”. De exemplu, ei ameninţă să îi ia noua pereche de chiloţei, şi să îi pună iar scutece „ca la bebeluşi”. Aproape întotdeauna această strategie nu are şanse de reuşită. Pedepsele îl pot învăţa pe un copil că a-şi uda patul nu este bine, dar nu îl învaţă cum să nu îl ude. Primul pas în golirea vezicii este relaxarea muşchilor pelvini. Dacă în momentul în care se află pe oliţă un copil este stresat, acest lucru poate fi dificil sau chiar imposibil. Cu cât stă mai mult pe toaletă, cu atât devine mai încordat. Apoi, când în sfârşit se ridică de pe toaletă, este atât de fericit că a scăpat încât întregul său corp se relaxează şi el urinează în chiloţei sau scutec. Din punctul de vedere al părinţilor, copilul este încăpăţânat sau răzbunător, aşteptând în mod intenţionat să facă atunci când nu mai este pe oliţă. Este uşor de observat cum o modalitate ineficientă de învăţare a copilului să folosească toaleta poate duce la supărare şi nefericire, sau chiar abuz în unele cazuri rare.

O ABORDARE CONCENTRATĂ PE COPIL

Acum patruzeci de ani, marele pediatru american, dr. T. Berry Brazelton, şi-a dat seama că bebeluşii pot învăţa să meargă la toaletă fără a trebui să fie forţaţi, certaţi sau pedepsiţi. Dacă părinţii ar aştepta până când copilul este pregătit din punct de vedere al dezvoltării atât fizice, cât şi emoţionale, apoi ar permite copilului să stabilească ritmul, majoritatea copiilor ar învăţa să folosească toaleta la o vârstă rezonabilă, cu mult mai puţin stres şi mai puţine incidente sau alte probleme. Această abordare inovatoare şi sensibilă, pe care dr. Brazelton a numit-o „concentrată pe copil”, este acum acceptată de majoritatea pediatrilor şi medicilor de familie ca cea mai bună metodă de abordare.

Cheia este să începeţi antrenamentul doar în momentul în care copilul este pregătit din punct de vedere al dezvoltării. Aceasta se întâmplă de obicei cam la vârsta de 20–30 de luni, dar poate mai târziu pentru unii şi mai devreme pentru puţini. Semnele că bebeluşul este pregătit includ:

• Copilul poate merge singur până la oliţă şi se poate aşeza pe ea în siguranţă. El chiar poate să vă ajute să îşi dea jos chiloţeii sau scutecul.

• Copilul a început să identifice senzaţia de umplere a vezicii sau a rectului ce îi semnalizează că trebuie să meargă la toaletă, şi vă poate spune acest lucru prin cuvinte sau semne.

• Câteodată, scutecele sunt uscate atunci când ar trebui să le schimbaţi (un semn al maturizării vezicii urinare).

• Copilaşul dumneavoastră prezintă un oarecare interes pentru activităţile pe care dumneavoastră sau un frate mai mare le aveţi în baie.

• Copilul este capabil, cel puţin câteodată, să coopereze când îl rugaţi să facă un lucru, cum ar fi să îi spuneţi să îşi ia pantofiorii. S-ar putea să manifeste un nou interes în aranjarea lucrurilor – jucării, haine.

• Copilaşul manifestă, de asemenea, un nou interes pentru oliţa din material plastic pe care aţi cumpărat-o acum câteva luni şi care, de atunci, stă într-un colţ retras al sufrageriei dumneavoastră.

Procesul de învăţare urmează acest plan: pe la vârsta de 18 luni, cumpăraţi o oliţă din material plastic şi îi spuneţi că este scaunul lui special. În acelaşi timp, dacă nu chiar mai devreme, îi permiteţi să vină cu dumneavoastră la baie pentru a vedea ce faceţi dumneavoastră acolo. Îl încurajaţi să stea pe oliţă cu hainele pe el şi îl recompensaţi cu laude şi o poveste, sau cu o prăjitură când face asta. Îi explicaţi că toaleta şi oliţa au aceeaşi întrebuinţare. Dacă bebeluşul se opune, nu insistaţi. Este liber să vină şi să plece când doreşte.

După ce copilaşul s-a obişnuit să stea pe oliţă, vreme de o săptămână, cu toate hainele pe el, încurajaţi-l să se aşeze pe oliţă fără scutec (de obicei, scoaterea scutecului este pentru un bebeluş o mare bucurie!). Dar nu încercaţi să îl convingeţi să facă la oliţă. Odată ce el s-a obişnuit să stea pe scaunul lui special, îl aduceţi acolo de fiecare dată când are scutecul plin şi îi arătaţi că oliţa este pentru ca să ţină pipi şi caca. Din nou, aşteptaţi ca el să se obişnuiască cu această idee. Abia după aceasta îl încurajaţi să stea pe oliţă când are nevoie să facă. În final, când chiar face în oliţă, îl lăudaţi pentru că este „mare”, având, însă, grijă să nu faceţi totuşi prea mare caz din asta. Copilaşilor le place să creadă că îşi urmează propriile dorinţe, şi nu că îndeplinesc toate dorinţele părinţilor.

După ce copilul a reuşit să facă în oliţă, puteţi să îl duceţi la oliţă de câteva ori pe zi pentru a-l prinde când are nevoie. După aproximativ o săptămână, când el este fericit să meargă la oliţă cu dumneavoastră, puteţi începe să îl lăsaţi din când în când fără scutec, cel mai bine în nişte pantalonaşi lejeri ce pot fi traşi şi ridicaţi cu uşurinţă. Încurajaţi-l să folosească singur oliţa când are nevoie. Poate va trebui să îi reamintiţi, dar nu îl forţaţi, şi nici nu îl criticaţi în cazul unor accidente. În acest moment, majoritatea copiilor sunt foarte mândri de abilitatea lor de a se putea duce la toaletă singuri.

De-a lungul întregului proces, vă încurajaţi copilul, dar înaintaţi în propriul lui ritm. Nu există nici un orar fix. Dacă simţiţi că el se opune, renunţaţi pentru o perioadă de câteva săptămâni sau chiar luni. În special între 12 şi 18 luni, copiii dezvoltă o ataşare faţă de fecalele lor, şi îi deranjează să le vadă cum dispar. Dacă realizează că dumneavoastră sunteţi porniţi să controlaţi când şi unde să dispară, mai mult ca sigur se vor împotrivi. Cam după vârsta de 18 luni, aceste sentimente dispar şi copiii sunt pregătiţi să continue cu antrenamentul pentru deprinderea folosirii toaletei.

Avantaje şi dezavantaje

Copiii care învaţă să ţină controlul momentelor de toaletă câştigă mai mult decât doar un funduleţ uscat. Ei se simt mândri de noua lor realizare. Au învăţat cum să se abţină când este nevoie, şi cum să facă atunci când pot. Prin câştigarea dreptului de a purta lenjerie de „copii mari”, ei au făcut un mare pas către independenţă.

Dovezile că această metodă concentrată asupra copilului este foarte eficientă apar, în principal, din propriile cercetări ale dr. Brazelton. Din 1 170 de copii ai căror părinţi au fost învăţaţi să folosească această metodă, 80% au fost obişnuiţi să nu mai poarte scutece pe durata zilei la vârsta de doi – doi ani şi jumătate, iar majoritatea (din nou 80%) nu mai făceau noaptea în pat până la vârsta de trei ani. La vârsta de cinci ani, puţini (sub 2%) sufereau de constipaţie, udau patul sau aveau alte probleme legate de toaletă, cu mult sub media naţională.

De curând, însă, un alt pediatru a raportat că la aproape 20% dintre copiii pe care îi are în îngrijire şi care au fost învăţaţi cu o astfel de metodă în care nu se pune presiune asupra copilului, le-a apărut o problemă pe care el o numeşte „refuzul de a defeca”. Aceasta se întâmplă atunci când un copil foloseşte oliţa pentru a face pipi, dar atunci când are şi scaun, insistă să aibă scutecele pe el. Acest comportament îi înnebuneşte pe părinţi. Singura diferenţă dintre aceşti copii şi alţii de vârsta lor este că ei învaţă mai târziu să folosească toaleta pentru defecaţie.

Eu bănuiesc că unii sunt, pur şi simplu, mai puţin doritori să renunţe la scutece. Părinţii lor, urmând sfatul standard, aşteaptă şi tot aşteaptă ca bebeluşii să preia iniţiativa. După o perioadă în care nimic nu s-a întâmplat, părinţii încep să îşi împingă de la spate copiii. Dacă bebeluşii se încăpăţânează să nu facă nimic, are loc o confruntare. De obicei, problema dispare de la sine. În unele cazuri, însă, soluţia este ca părinţii să renunţe la insistenţe şi, pur şi simplu, să îşi pună din nou copiii în scutece. În câteva săptămâni până la câteva luni majoritatea copiilor decid să accepte oliţa.

Probabil cea mai mare problemă a acestei abordări este că „a merge în pasul copilului dumneavoastră” nu înseamnă destul de repede. Şi există şi motive bune pentru care să vă faceţi copilul să renunţe la scutece mai devreme decât mai târziu. S-ar putea să fiţi îngrijoraţi că grădiniţa nu vă va accepta copilul în scutece (deşi, bineînţeles, multe dintre aceste grădiniţe acceptă schimbatul scutecelor ca parte a slujbei). Dacă folosiţi serviciile unei bone sau ale unei alte persoane care să aibă grijă de copil acasă, s-ar putea să simţiţi presiune din partea acesteia să treceţi mai repede peste faza cu schimbatul scutecelor. Sau s-ar putea să aşteptaţi un alt copil şi nu vă surâde ideea să schimbaţi două rânduri de scutece în vreme ce mai aveţi şi alte probleme de rezolvat.

O ABORDARE DIDACTICĂ

Vă puteţi învăţa bebeluşul să folosească oliţa independent, fără mustrări şi pedepse, şi fără a aştepta ca el să preia iniţiativa. Principalul lucru pentru a aplica această metodă este din nou să aşteptaţi până când copilul va fi pregătit (ca şi cu metoda concentrată pe copil), şi apoi să aplicaţi o întreagă colecţie de lecţii, toate deodată.

O bună descriere a acestei metode a apărut într-o carte scrisă în anii ‘70, numită „Cum să îţi înveţi copilul să folosească toaleta în mai puţin de o zi” (Toilet Training in Less Than a Day), scrisă de Nathan Azrin şi Richard Foxx. Autorii, ambii de profesie psihologi, au prezentat pas cu pas o metodă de deprindere a copilului cu folosirea toaletei, prin care acesta să fie învăţat să folosească oliţa şi să o golească în toaletă singur. În ciuda titlului cărţii, întregul proces didactic durează mai mult de o zi, deşi antrenamentul pe care se bazează totul durează doar câteva ore – mult mai rapid decât metoda descrisă anterior. După aceea, totul este reprezentat de lecţii care să îl determine pe copil să îşi perfecţioneze noile lucruri învăţate.

Cartea descrie programul de învăţare în detaliu. Eu vă voi prezenta bazele acestei metode, dar dacă doriţi să o folosiţi, ar trebui să cumpăraţi cartea (nu este foarte scumpă) şi să o studiaţi în detaliu.

Înainte de a începe cu adevărat antrenamentul, va trebui să vă asiguraţi că bebeluşul dumneavoastră este pregătit. De obicei, această metodă nu va avea efect dacă este aplicată înainte ca bebeluşul să aibă vârsta de 20 de luni, cam aceeaşi vârstă dacă aţi încerca metoda concentrată asupra copilului. Semnele că acesta este gata sunt asemănătoare cu cele ale metodei precedente. Azrin şi Foxx prezintă aceste semne prin trei teste simple:

• Controlul vezicii urinare. Copilul dumneavoastră urinează o dată o cantitate mai mare în loc de a face des şi în cantităţi mici? Poate rezista mai multe ore cu scutecul uscat, arătându-vă, astfel, capacitatea lui fizică de a se abţine? Vă arată fie spunându-vă, fie stând într-un anumit fel că are nevoie la toaletă?

• Controlul organismului. Se poate deplasa singur? Poate lua în mână mici obiecte arătându-vă că are coordonarea necesară pentru a putea să îşi dea jos pantalonii şi să îi ridice?

• Capacitatea de a urma indicaţii. Poate copilul dumneavoastră să arate diferite părţi ale corpului la cerere (nas, ochi, gură, urechi etc.)? Va putea să vă urmeze indicaţiile să se aşeze şi să se ridice? Poate să vă aducă un obiect din altă cameră dacă i-l cereţi? Poate duce la îndeplinire o cerinţă din două comenzi „pune păpuşa în vagon” sau „ia cartea şi dă-i-o lui tati”?

Una dintre cele mai importante chei ale succesului când vine vorba de această metodă este pregătirea din timp. Trebuie să faceţi astfel încât să puteţi să îi acordaţi întreaga atenţie copilului dumneavoastră, fără întreruperi. Să pregătiţi mai multe recompense gustoase, inclusiv multe lucruri bune de băut. Trebuie să alcătuiţi şi o listă cu persoanele la care copilul dumneavoastră ţine. Această listă va include, spre exemplu, pe tati, bunica, unchiul Fred, cât şi personaje închipuite cum ar fi Mickey Mouse sau Barney. Când vă încurajaţi şi vă lăudaţi copilul, îi puteţi spune cât de mândri sunt fiecare dintre aceştia de el. Acesta este un lucru extrem de motivant. Înainte de ziua în care îl veţi învăţa baza, poate fi de ajutor să vă lăsaţi copilul să se obişnuiască cu oliţa, cu dumneavoastră în baie, şi cu cuvintele care vor descrie ceea ce se va întâmpla („pipi”, „caca”, „pantalonii jos”, „ud”, „uscat” etc.).

La învăţat se folosesc mai multe tehnici diferite. Acestea includ simulatul cu ajutorul unei păpuşi, instrucţiuni verbale, ghidatul folosind mâinile, repetarea, lauda, recompense pentru momentele când nu este ud, şi consecinţe moderat de neplăcute (a vă grăbi să ajungă la oliţă şi exersarea repetată) pentru când este ud. De-a lungul întregului proces îi oferiţi atât recompense gustoase, cât şi laude, şi niciodată nu pedepsiţi sau mustraţi. Doar vă arătaţi nemulţumirea când bebeluşul udă patul, dar o faceţi în aşa fel încât să nu îl faceţi să îi fie ruşine. Ca rezultat al tuturor acestor lucruri, mulţi copii consideră activitatea ca interesantă şi distractivă.

Avantaje şi dezavantaje

Eu sunt impresionat de faptul că această metodă îmbină mai multe tehnici eficiente de învăţare şi motivare într-un mod puternic şi pozitiv. Este uşor de crezut că un copil care este apt din punct de vedere al dezvoltării poate învăţa tot acest lucru într-o singură zi, deşi eu nu am nici un fel de experienţă în ceea ce priveşte această abordare. Autorii au publicat şi un studiu care să le susţină afirmaţiile. Din 34 de copii, doar doi nu foloseau oliţa în mod independent după o perioadă de învăţare care a durat între 30 de minute şi două zile. O săptămână mai târziu, renunţaseră la scutece şi în proporţie de 99% nu avuseseră accidente. Deşi tehnica se concentrează pe urinat, majoritatea copiilor fac fără nici o stimulare şi caca.

Este important de realizat că această metodă nu garantează că scopul va fi atins mult mai devreme decât celelalte metode. Majoritatea copiilor nu vor putea începe antrenamentul mai devreme de vârsta de doi ani. Dar acesta ar putea fi încheiat mult mai rapid decât în cazul metodei concentrate asupra copilului.

Un posibil dezavantaj al acestei metode ar putea fi reprezentat de faptul că va trebui să cumpăraţi cartea celor doi şi va trebui să acordaţi atenţie detaliilor foarte specifice ale antrenamentului. Citirea cărţii de două sau de trei ori este probabil o idee bună (192 de pagini de lectură uşoară). În studiile publicate, în care părinţii au folosit metoda, rezultatele au fost variabile. Unii părinţi au raportat că atunci când a fost vorba de criticat copiii pentru că aveau pantalonii uzi sau când i-au pus pe aceştia să exerseze mersul la oliţă de mai multe ori, ei au devenit foarte supăraţi. Când părinţii au folosit cartea şi au beneficiat şi de ajutorul unui psiholog pentru copii, însă, rezultatele au fost mult mai uniform pozitive.

Aşa că această carte nu este magică. Dar atâta timp cât menţineţi o atitudine pozitivă – fără pedepse, forţare sau mustrări – nu cred că îi veţi face copilului nici un rău. Dacă nu reuşeşte să înveţe pe cât de repede vă aşteptaţi sau pe cât de repede zice cartea că ar trebui, nu fiţi descurajaţi. Doar pentru că nişte specialişti au obţinut rezultate bune folosind această metodă nu înseamnă că şi părinţii fără nici un fel de calificare specială – chiar şi părinţii foarte buni – vor avea acelaşi succes. Dacă sunteţi dispuşi să oferiţi o pauză de câteva luni atât dumneavoastră, cât şi copilului dumneavoastră, puteţi încerca mai târziu. O altă opţiune este să apelaţi la un specialist în comportament care vă poate ajuta de-a lungul întregului proces.

Sfaturi practice

• O oliţă este de ajutor când copilul abia învaţă. Majoritatea copiilor nu prea se descurcă să îşi găsească echilibrul pe toaletele normale, picioarele atârnându-le în aer. Iar sentimentul de nesiguranţă nu face decât să le fie mai greu să se relaxeze destul pentru a face pipi.

• Luaţi oliţa după dumneavoastră. Când sunteţi pe drum şi aveţi şi copilul cu dumneavoastră, puteţi lua şi oliţa în portbagaj.

• Înlăturaţi marginea de protecţie. Dacă oliţa are o margine de protecţie pentru a nu stropi în jur, luaţi în considerare varianta să o înlăturaţi. Este foarte uşor ca băieţelul dumneavoastră să îşi zgârie penisul în ea şi, astfel, să devină foarte reticent în a învăţa să folosească oliţa.

• Alegeţi haine plăcute la purtat. Când faceţi trecerea la lenjerie intimă, alegeţi îmbrăcăminte care să îi permită cu uşurinţă copilului să o dea jos şi să o îmbrace la loc. Astfel, va fi mult mai independent.

• Însoţiţi antrenamentul cu poveşti. Există multe cărţi cu imagini care să îi ajute pe copii să se obişnuiască să folosească oliţa. Printre preferatele mele sunt: „Everyone Poops” de Taro Gomi şi „Once Upon a Potty” de Alona Frankel.

CÂTEVA LUCRURI LA CARE SĂ VĂ GÂNDIŢI

Oricare dintre metode decideţi să o aplicaţi, iată câteva lucruri pe care ar trebui să le reţineţi:

• Mama dumneavoastră sau o altă rudă s-ar putea să aibă păreri diferite despre cum ar trebui să vă învăţaţi copilul să folosească oliţa. De exemplu, în vreme ce dumneavoastră consideraţi că sunteţi destul de relaxaţi în ceea ce priveşte această problemă, persoana respectivă ar putea considera că sunteţi „prea” relaxaţi. Cel mai bun mod de a aborda această problemă este să ascultaţi cu politeţe sfaturile pe care are să vi le dea acea persoană, iar apoi să faceţi cum consideraţi dumneavoastră că este mai bine. Pentru că, până la urmă, sunteţi părinte şi nici măcar vechile tradiţii de familie s-ar putea să nu fie eficiente când vine vorba de copilul dumneavoastră.

• Mulţi părinţi se tem că încercarea de a-şi învăţa copiii devreme să meargă la toaletă ar putea să le cauzeze acestora probleme psihologice. Nu există nici o dovadă care să ateste acest lucru. Însă, o abordare care este dură sau rigidă poate avea unele efecte psihologice negative.

• A învăţa cum să folosească o oliţă este doar o parte din antrenament. A învăţa cum să se şteargă (cu o mişcare dinainte-înapoi la fetiţe pentru a preveni infecţiile vaginale şi urinare) şi cum să se spele pe mâini este la fel de important.

• Din motive pe care nimeni nu le înţelege, fetele învaţă aceste lucruri cu câteva luni înaintea băieţilor. Dacă toţi prietenii dumneavoastră au fetiţe, iar dumneavoastră aveţi un băiat, nu vă miraţi dacă dumneavoastră încă schimbaţi scutece, în vreme ce ei aleg chiloţei drăguţi.

• În orice moment în care copilul face un progres de dezvoltare, este posibil să apară şi scăpări. Nici cu toaleta nu sunt excluse. Puteţi să vă aşteptaţi la accidente chiar şi după ce a învăţat, şi, de asemenea, când este supus unui stres.

• Mă credeţi sau nu, dar dumneavoastră, ca părinte, s-ar putea să aveţi sentimente confuze despre finalul perioadei de scutece. Bineînţeles, este grozav să nu mai schimbaţi scutece. Dar mulţi părinţi simt şi ceva ca o mică pierdere după ce copiii lor fac acest pas în viaţă. Puteţi recupera din timpul pe care îl petreceaţi împreună în vreme ce îi schimbaţi scutecele, jucându-vă mai mult cu copilul dumneavoastră, uitându-vă la cărţi cu poze, mergând la plimbare şi, în general, bucurându-vă cu acesta în moduri în care nu puteaţi când amândoi eraţi atât de încurcaţi cu scutecele.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Am încercat să fac din această carte una practică, plină de sfaturi utile legate de subiecte de zi cu zi cum ar fi somnul, hrănirea şi scutecele. Dar aş vrea să închei cu un alt subiect care, în felul său, este la fel de fundamental ca şi celelalte: valorile.

Când îi întreb pe părinţi ce fel de adulţi îşi doresc să devină copiii lor, primul răspuns pe care îl primesc este, în mare, unul general: „Îmi doresc ca fiul meu să fie fericit şi să devină o persoană bună”. Apoi întreb: „Ce înţelegeţi prin „persoană bună?”. Acesta este momentul în care părinţii îmi spun ce este cel mai important pentru ei, valorile. Şi, ca părinte, valorile dumneavoastră vor colora fiecare parte a vieţii copilului dumneavoastră, cu mult înainte ca religia sau educaţia morală să intre în acţiune. Valorile trec la el prin modul în care îl ţineţi în braţe, vorbiţi cu el, îl hrăniţi, îl puneţi să doarmă, şi chiar prin modul în care îi schimbaţi scutecele.

Diferiţi părinţi au concepte diferite despre cum ar trebui să fie o persoană bună. Pentru unii, cel mai important este ca, odată ce creşte, copilul lor să fie deştept şi să aibă succes. Pentru alţii, respectul faţă de părinţi este cel mai preţuit. Dorinţa dumneavoastră ar putea fi un copil care când creşte să lupte pentru ceea ce este bine, să urmeze legile, să ţină la alte persoane, să aibă o familie mare, să creadă în Dumnezeu, să facă din lumea în care trăieşte un loc mai bun, sau cu totul altceva. Bineînţeles, idealul dumneavoastră poate include şi câteva calităţi, şi probabil chiar aşa şi este. Dar doar una sau două pot fi în capul listei. Care sunt acestea?

Indiferent care sunt valorile dumneavoastră părinteşti, mai mult ca sigur că lucrurile cu care aveţi de-a face în fiecare zi nu se află pe această listă. Nici un părinte nu îmi spune: „Îmi doresc ca fiul meu când va creşte să doarmă întreaga noapte” sau „Vreau ca fiica mea să devină o persoană care să ştie să folosească toaleta”. Privirea per ansamblu poate face să evidenţieze unele dintre problemele imediate.

De asemenea, este important să rămâneţi concentraţi asupra rezultatelor pozitive, în loc să vă concentraţi pe cele negative de care vă temeţi. A păstra o gândire pozitivă este greu în zilele noastre. Ziarele şi emisiunile de televiziune ne umplu mintea de poveşti ale unor copii care au ales calea greşită. Când copilul dumneavoastră în vârstă de trei ani îşi distruge jucăria de supărare este normal să vă vină în minte povestea elevului care a deschis focul în şcoală săptămâna trecută. S-ar putea să fie nevoie să vă reamintiţi că bebeluşul dumneavoastră nu este acel adolescent groaznic de tulburat – este doar un prichindel supărat care încă nu a învăţat modurile pozitive în care să îşi manevreze supărarea.

Scopul dumneavoastră, fie el pozitiv sau nu, reiese cu putere prin cuvintele pe care le spuneţi. Când îi spuneţi copilului „Mămica vrea ca tu să te comporţi frumos” copilul dumneavoastră se gândeşte „Mami spune că pot să mă comport frumos”. Când însă îi spuneţi „Nu mai fi rău”, el gândeşte „Mami spune că eu sunt rău”. Imaginea copilului dumneavoastră pe care o aveţi în minte şi o transformaţi în cuvinte ajută la formarea adultului în care doriţi să se transforme copilul atunci când va creşte.

Bineînţeles că dumneavoastră nu aveţi control total al viitorului copilului dumneavoastră şi, de fapt, nici asupra prezentului. Există multe aspecte ale copilului dumneavoastră – temperament, talente, trăsături fizice – care, pur şi simplu, sunt ceea ce sunt. De asemenea, nu puteţi să controlaţi nici modul în care alţi adulţi şi copii îl tratează, în special când copilul dumneavoastră creşte. Dar în zonele cheie ale valorilor, ceea ce realizaţi dumneavoastră ca părinte este de mare importanţă. Copiii învaţă valori de la părinţii lor în două moduri: prin empatie şi prin învăţarea limitelor.

Empatia

La baza empatiei stă regula de aur – să îi tratezi pe ceilalţi aşa cum vrei ca ei să te trateze la rândul lor. Empatia este capacitatea de a te pune în postura unei alte persoane, de a vedea lucrurile din perspectiva acelei persoane şi de a simţi ce simte ea. Bebeluşii în vârstă de şapte – zece luni arată empatie – ei devin supăraţi sau îngrijoraţi atunci când cineva de lângă ei plânge, de exemplu. Când au cam 18 luni, ei îşi alină părinţii (şi câteodată chiar alţi fraţi) aducându-le ursuleţul sau păturica preferată dacă simt că aceştia sunt supăraţi sau necăjiţi. Pe la vârsta de trei ani, majoritatea copiilor pot identifica cu acurateţe poze în care copiii sunt supăraţi, fericiţi sau speriaţi.

Empatia este un instinct natural. Nu trebuie să îi înveţe nimeni. Dar când îi arătaţi unui copil că înţelegeţi şi că vă pasă de sentimentele lui, îi îmbunătăţiţi puterile empatice. Când vă trataţi copilul cu bunătate şi respect, el învaţă să abordeze lumea în acelaşi mod. Pe măsură ce copilul creşte, ideile lui despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău devin mai complicate şi mai mature. Dar empatia pe care o aveai către el când încă era în scutece rămâne baza valorilor lui.

Limitele şi disciplina

Copiii au un instinct de a le păsa de sentimentele celor din jurul lor. Ei muncesc din greu pentru laude şi sunt, în general, dispuşi să renunţe la multe lucruri (de exemplu, suzete, scutece) pentru a obţine aprobarea părinţilor lor. În acelaşi timp, copiii (ca noi toţi, de altfel) vor ceea ce vor, când o vor. Aici intră în acţiune limitele.

Limitele învaţă copiii că acţiunile au şi consecinţe, şi nu pot avea întotdeauna ce îşi doresc. Obişnuitul cu limite începe de timpuriu. Un copil care este alăptat şi muşcă prea tare din mamelonul mamei învaţă că asta opreşte hrănirea brusc. Un copil căruia i se spune o poveste în fiecare seară învaţă că momentul poveştilor are şi un final în fiecare seară. Despre stabilirea limitelor s-a vorbit în fiecare dintre capitolele cărţii – în ceea ce priveşte subiecte ca ora de culcare, mesele, accesele de furie ale copiilor etc. – deoarece, pur şi simplu, limitele sunt o parte integrantă a vieţii.

Nu pot să las subiectul limitelor fără a spune câteva cuvinte despre disciplină şi corecţia prin lovire a copiilor. Prin disciplină înţelegem a învăţa copiii ce pot face şi ce nu pot face. Disciplina eficientă implică multe rugăminţi, încurajări şi modele pozitive, o dată cu cantităţi mici de pedepse. Pentru copiii obişnuiţi cu acordul părinţilor lor, probabil cea mai eficientă metodă de pedepsire ar putea fi dezaprobarea lor. „Nu îmi place când desenezi pe pereţi”, spus pe un ton sever, face mai multe pentru a opri viitorul artist mural decât o palmă peste fund. Părinţii care tind să folosească pedepsele ca principală formă de disciplină ajung să aibă, în general, copii care se comportă în moduri nepotrivite frecvent, în special în cazul în care cred că nu vor fi prinşi.

Pălmuitul peste fund sau orice altă pedeapsă fizică nu sunt niciodată potrivite pentru copiii mici; ei, pur şi simplu, nu pot înţelege de ce iubiţii lor părinţi îi rănesc. Majoritatea părinţilor înţeleg asta şi nu ar lovi niciodată un bebeluş. Dar mulţi consideră că acestea sunt potrivite pentru copiii mai mari. Au existat multe discuţii printre medicii pediatri şi alţi specialişti, cât şi unele cercetări ştiinţifice, legate de problema corecţiilor fizice. Din câte îmi dau seama, concluzia este că nu pălmuitul peste fund este principala problemă – ci modalitatea în care este aplicat.

Copiii care sunt pălmuiţi peste fund în mod arbitrar şi cu cruzime ajung să fie supăraţi, fricoşi şi insensibili la necazurile celor din jur. Lovirea peste fund cu o paletă sau cu un alt obiect, sau lovirea unui copil în orice alt loc decât fundul, poate fi periculos (şi chiar ilegal). Pe de altă parte, copiii care sunt loviţi cu dragoste şi cu motiv – da, este posibil – în general nu au probleme. De exemplu, în cazul în care copilul dumneavoastră în vârstă de trei ani tocmai a fugit în stradă şi vreţi să îl faceţi să înţeleagă că niciodată să nu mai facă asta, aţi putea alege să amplificaţi greutatea cuvintelor aplicând o corecţie peste fund. Nu zic că asta ar trebui să faceţi, ci doar că nu va provoca nici un rău.

Mulţi părinţi cresc copii excepţionali fără a-i lovi niciodată. Alţii îi lovesc ocazional şi aceştia ajung tot grozavi. Dar când părinţii vin la mine şi îmi spun că trebuie să îşi lovească peste fund copiii „tot timpul”, mă fac să mă gândesc că trebuie să găsească alte metode de a-şi învăţa copiii ce este bine şi ce este greşit. Limite consistente, ferme şi realiste, sunt cruciale; lovirea peste fund este opţională.

Aveţi încredere în dumneavoastră… şi distraţi-vă

Dr. Benjamin Spock şi-a început renumita carte cu aceste cuvinte: „Aveţi încredere în dumneavoastră, ştiţi mai multe decât credeţi”. El nu se referea aici doar la hrănire, spălare şi schimbatul scutecelor; el vorbea despre valori. Dacă sunteţi asemenea majorităţii părinţilor, deja ştiţi cum să alimentaţi empatia copilului dumneavoastră şi cum să stabiliţi limite sensibile. Instinctele şi bunul simţ vă vor servi ca îndrumători. Instinctele parentale îşi au rădăcinile în cele mai timpurii amintiri ale noastre. Ţinem minte cum era, copii fiind, să fim alintaţi şi iubiţi. Nu putem pune aceste amintiri în cuvinte şi nici nu avem nevoie. Oferim în mod natural aceeaşi iubire cu care am fost şi noi trataţi la rândul nostru.

Este diferit în cazul părinţilor care au avut o copilărie traumatizată – victime ale unor abuzuri, de exemplu. Ei nu se pot baza pe amintirile timpurii pentru a se îndruma ca părinţi. O mamă pe care am cunoscut-o şi care atunci când era mică fusese abandonată, nu putea suporta să îşi audă copilul plângând. Aşa că renunţă şi pleacă, iar copilul ei rămânea flămând. Un alt părinte care fusese abuzat când era copil, îşi pălmuia peste faţă copilul în vârstă de doi ani în mod regulat şi simţea că acesta era lucrul corect pe care trebuie să îl facă.

Am menţionat aceste cazuri triste deoarece, în mod remarcabil, mulţi oameni care au fost abuzaţi când erau mici au reuşit, totuşi, să fie părinţi remarcabili. Pentru a evita să repete abuzul pe care ei l-au suferit, sunt atenţi la ceea ce fac şi iau decizii conştiente pentru a-şi trata copiii cu bunătate şi consistenţă. Ei nu se încred în totalitate în instinctele lor părinteşti. Dar se încred în dragostea pe care o poartă copiilor lor pentru a se transforma în părinţii pe care nu i-au avut niciodată.

Aşa că, în final, eu cred că „aveţi încredere în propria, persoană” este încă o frază fundamentală. Dar aş vrea să adaug o alta proprie: „Distraţi-vă!”. Bebeluşii vin pe lume cu un indicator inclus care îi anunţă pe părinţii lor când sunt sănătoşi, în siguranţă, şi gata să înveţe: zâmbetul. Unii se exprimă prin râsete tari, alţii într-un mod mai tăcut şi mai concentrat, dar în oricare dintre cazuri, fericirea se vede în ochişorii lor. Când vedeţi acel luciu al ochilor, ştiţi că sunteţi pe calea cea bună. Chiar mai mult, căutaţi acele momente când bucuria copilului dumneavoastră este reflectată în propria bună dispoziţie – când vă distraţi împreună. În aceste momente alcătuiţi o bază bogată de amintiri pozitive care vă pot ajuta în momentele grele ce fac, de asemenea, parte din a creşte – prin separări, frică, plictiseală, frustrare, şi conflicte. Şi vă învăţaţi copilul cea mai importantă lecţie pe care o poate învăţa: în viaţă trebuie să împarţi bucuria şi alte sentimente celor din jur pe care îi iubeşti.

Sper ca această carte să vă folosească tuturor pe măsură ce aveţi grijă de copilul dumneavoastră – hrănindu-l, schimbându-l, alinându-l şi adormindu-l. Şi mai mult, însă, sper că vă va ajuta să aveţi încredere în propria persoană şi să vă distraţi împreună cu prichindelul dumneavoastră.

Meseria de parinte

Lasă un răspuns

http://www.scribd.com/doc/120452193/Meseria-de-parinte

IOAN DOLMeseria_de_parinte_editura_aramisEAN    DACIAN DORIN DOLEAN

Meseria de părinte

 

 

 

CUPRINSIntroducere7

PARTEA ÎNTÂI 9

I.Părintele10

  1. Ce ne dorim de la copilul nostru?10
  2. Ce am făcut pentru el?14
  3. Cum mă comport cu copilul meu?17

II.Şcoala22

  1. Care este rolul şcolii?22
  2. Ce înseamnă o şcoală bună?24
  3. Ce înseamnă un dascăl bun? 24
  4. Cum poate fi înţeleasă competiţia şcolară ?28

III.Mediul29

  1. Ce rol joacă grupul de prieteni?29
  2. Ce influenţă are televiziunea?33

PARTEA A DOUA42

I. Cunoaşterea copilului43

  1. Inteligenţa44
  2. A învăţa înseamnă a memora? 46
  3. Importanţa limbajului 49
  4. Jocul şi dezvoltarea imaginaţiei50
  5. Personalitatea53

 

  1. Temperamentul54
  2. Caracterul58
  3. Aptitudinile59

PARTEA A TREIA61

I. Situaţii problemă62

  1. Violenţa în şcoală62
  2. Timiditatea şi obrăznicia63
  3. Stresul şcolar66
  4. Minciuna şi chiulul68

II. Metode de modificare a comportamentului70

  1. Întărirea pozitivă (recompensa)70
  2. Stingerea76
  3. Întărirea negativă (pedeapsa)80
  4. Comunicarea eficientă85

Epilog94

Bibliografie 95

,Măi copii, până la urmă n-ar fi rău”

INTRODUCERE

DE CEa apărut cartea „Meseriade părinte”?

Această lucrare s-a născut dintr-o necesitate de a răspunde numeroaselor întrebări pe care părinţii le-au adresat educatorilor, învăţătorilor, profesorilor şi psihologilor şcolari, în legătură cu comportamentul şi performanţele şcolare ale copiilor lor. Răspunsul la aceste întrebări este rezultatul unei munci în echipă, de lungă durată, în care se împletesc, în mod optim, suportul teoretic cu cel practic.

Obiectivul urmărit a fost prezentarea într-o manieră cât mai condensată a situaţiilor de viaţă cu care se confruntă părinţii în mod frecvent. în urma acestor prezentări, sperăm ca cititorii să ajungă să înţeleagă mai bine comportamentul copiilor, să-şi răspundă singuri la întrebările pe care şi le adresează, să înveţe să comunice mai eficient cu copiii, să înţeleagă mai bine rolul pe care ceilalţi factori îl au în dezvoltarea copiilor etc. De asemenea, lucrarea încearcă să întărească legăturile dintre familie – copil – şcoală, evidenţiind responsabilităţile ce revin fiecărei componente a triadei.

CUI se adresează?

„Meseria de părinte” se adresează în special părinţilor care au copii de vârstă şcolară mică şi nu numai, însă este recomandată tuturor adulţilor implicaţi în educaţia copiilor.

Fiind conştienţi de varietatea publicului cititor, prioritatea autorilor a fost aceea de a face lucrarea cât mai accesibilă atât din punctul de vedere al limbajului, cât şi al conţinutului ştiinţific.

CEconţine?

Fiecare persoană este unică în felul ei; fiecare om îşi trăieşte propria viaţă; fiecare părinte are stilul propriu de educaţie, convingerile şi valorile personale; fiecare copil are particularităţi care îl deosebesc de oricare alt copil. De aceea lucrarea nu îşi propune să emită răspunsuri universal valabile la întrebările ivite. Ea încearcă să provoace cititorul pentru a găsi răspunsurile cele mai potrivite la situaţiile cu care

se confruntă; încearcă să prezinte situaţii autentice erori şi modalităţi de prevenire ale acestora.

Lucrarea este structurată în trei părţi: partea întâi îşi propune să prezinte cititorilor factorii care influenţează dezvoltarea armonioasă a copilului şi rolul pe care îl joacă fiecare dintre aceştia; partea a doua conţine câteva elemente de psihologia copilului, a căror cunoaştere este necesară fiecărui adult implicat în educarea copilului; partea a treia tratează unele probleme frecvent apărute în comportamentul copiilor şi sugerează câteva metode de modificare a acestuia.

8

PARTEA ÎNTÂI

„Meseria” de părinte este, în acelaşi timp, cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebări „puerile”, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui. Pe de altă parte, este foarte uşor când vii acasă de la serviciu, să ordoni câteva sarcini copilului, să-1 pedepseşti la cea mai mică greşeală, iar, după câţiva ani să exclami cu mândrie: „Vezi, acela este copilul meu! Datorită mie a ajuns ava!”

Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază etc. Practic, de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului.

Un alt factor care are un rol deosebit de important în viaţa copilului îl reprezintă şcoala şi tot ceea ce este legat de activitatea şcolară. Un părinte care îşi exercită meseria cu mult profesionalism va şti să orienteze copilul spre o şcoală care să corespundă cu aptitudinile sale şi va şti să fie un bun partener al cadrelor didactice pentru a acţiona simultan în vederea sprijinirii evoluţiei acestuia.

Pe măsură ce copilul va creşte, mediul, anturajul în care se înscrie va deveni o a doua familie care treptat îl va pregăti pentru viaţa adultă. Practic una dintre cele mai stringente probleme care se pun o dată ce copilul înaintează spre vârsta adolescenţei o reprezintă integrarea sa în colectivele „importante”, semnificative pentru el, cuprinderea sa în activităţile în care sunt cuprinşi prietenii săi.

I. PĂRINTELE

„Ai grijă ce-ţi doreşti, căci dorinţa poate deveni realitate…”

(proverb american)

1. CE NE DORIM DE LA COPILUL NOSTRU?

în mod normal, venirea unui copil pe lume este un prilej de bucurie. Părinţii îşi pun mari speranţe în el, îşi fac planuri pentru când va creşte, îşi investesc toate resursele de care dispun pentru a-i asigura condiţiile optime de dezvoltare. Din păcate, o dată cu trecerea timpului, în unele familii se pot „culege roadele” unor greşeli făcute în fixarea obiectivelor, în gestionarea resurselor investite sau, mai simplu spus, în strategiile educative folosite. Aşa ajungem să vedem părinţi care îşi reneagă copiii, fii care îşi bat părinţii, fraţi care nu se înţeleg între ei… Deşi oricine citeşte aceste rânduri va spune :„Da, e adevărat, dar aceste lucruri nu or să mi se întâmple chiar mie”, ne permitem să afirmăm că şi persoanele care au ajuns în aceaste situaţii probabil, iniţial, ar fi răspuns la fel.

în următoarele rânduri exemplificăm câteva dintre obiectivele frecvent formulate de părinţi, ale căror rezultate s-au dovedit a avea ulterior şi repercusiuni negative. Aceste consecinţe nu s-au datorat alegerii obiectivului, ci metodei prin care s-a încercat realizarea lui.

Să fie cuminte, disciplinat. Desigur, tuturor ne-ar plăcea să avem o fiică sau un fiu pe care, asemeni unei jucării, să o / îl poţi manevra după bunul plac. Realitatea însă, ştim cu toţii, este alta; copilul are multă energie, iar modul în care şi-o cheltuieşte este de multe ori deranjant, obositor (în special atunci când te întorci de la serviciu), în aceste situaţii, părintele se vede nevoit să ia o atitudine, să impună reguli. Nu de puţine ori ajunge ca, din exces de zel, să pretindă o disciplină exagerată, care-i îngrădeşte copilului orice formă de manifestare. Părintele crede că astfel şi-a câştigat

10

respectul printr-un mod autoritar de a aborda situaţia, pe când, în realitate, ceea ce stă la baza reglării comportamentului este frica.

Urmările acestei metode, vor apărea mai pregnant atunci când copiii vor ajunge la vârsta adolescenţei sau în momentul când se va ivi şansa de a avea o viaţă autonomă. Astfel, putem asista la fuga de acasă sau la căsătorii premature (în special în rândul fetelor), care se dovedesc a fi nereuşite, tinerele schimbând „ un rău cu un alt rău „. De asemenea, băieţii care au crescut o viaţă întreagă cu frica de bătaie, când vor deveni mari şi suficient de puternici, nu vor ezita să răspundă agresiv în litigiile cu părinţii lor. Mai mult chiar, ei vor prelua în mod involuntar modelul de educaţie şi îşi vor creşte copiii în aceeaşi manieră.

Să fie ascultător. Orice părinte îşi doreşte copii ascultători, care să răspundă cu promptitudine de fiecare dată când le cere ceva. Insă, frecvent poţi întâlni părinţi care se lamentează: „ Ce să mă mai fac? Copilul meu nu mă ascultai”. De la cele mai fragede vârste, unii copii manifestă indiferenţă la solicitările părinţilor sau chiar mai mult, preiau „controlul familiei” atunci când se pune problema luării unei decizii. Atunci când ne punem problema „ Cum s-a ajuns în această situaţie şi ce e de făcut? „, e bine să ne întrebăm întâi ce am făcut noi pentru ca el să devină ascultător?

„Mi-am rezervat câteva ore pe zi din timpul meu pentru a-i observa evoluţia şi performanţele ? „, „Am avut răbdare la vârsta DE CE-ului să răspund adecvat la fiecare întrebare?”, „M-am implicat în jocurile pe care le-a iniţiat? Cum m-am implicat? Cât timp?”, „M-am gândit că, în timp ce îi dădeam primele sarcini (primele responsabilităţi), copilul era adânc implicat într-o activitate antrenantă (joc, vizionarea programelor T.V.)?”, „M-am lăsat transformat în sclavul lui, îndeplinindu-i toate dorinţele?” etc.

Să fie ca şi copilul X ( Adică ,^ierele din grădina vecinului sunt întotdeauna mai gustoase „). Fiecare copil este unic, original. La venirea sa pe lume, el beneficia­ză de un tratament specific mediului în care se dezvoltă primind o amprentă culturală (de exemplu, un român are o zestre culturală diferită de cea a unui japonez). El se va dezvolta în aceeaşi direcţie în care se dezvoltă cei din grupul în care este inclus, însă într-o manieră personală. Dacă ne fixăm cu îndârjire în minte un prototip al copilului nostru ideal şi încercăm să ne modelăm propriul copil după acest exemplu, avem cele mai mari şanse ca rezultatul să ne dezamăgească într-o bună zi.

A-i cere copilului tău să devină ca altul, înseamnă a-lpriva de o identitate, a-i refuza dezvoltarea sinelui. Mai mult chiar, solicitând unui copil să fie asemeni altuia e ca şi cum l-ai forţa să poarte o pereche de pantofi cu câteva numere mai mici, ca în final (prea târziu, când piciorul este deja rănit sau deformat), să realizezi că nu

11

îi sunt buni. Culmea ironiei e că, uneori, după ce te străduieşti câţiva ani să-ţi înveţi copilul ceva ce nu i se potriveşte ajungând să-l exasperezi, îţi vei da seama că modelul urmat e un fiasco.

Să fie cel mai bun. Pe orice părinte, vestea că fiul sau fiica sa a câştigat o competiţie sau se află în fruntea colectivului de elevi din perspectiva rezultatelor şcolare, nu poate decât să-l bucure. Atunci, însă, când i se solicită copilului să fie cel mai bun în orice domeniu („Vreau ca fiul meu să fie un câştigător”), situaţia se schimbă. Din păcate, în orice grup, în special în colectivele de elevi, se conturează întotdeauna câteva vârfuri şi câţiva codaşi; iar dezideratul de a avea un copil-campion este pe cât de greu de realizat, pe atât de lipsit de sens. Chiar dacă acesta dispune de potenţialul intelectual necesar pentru a putea învăţa foarte bine la toate materiile, chiar dacă este talentat la toate disciplinele artistice şi are abilităţi motrice deosebit de bune, rezultatele obţinute nu sunt atât de importante în această perioadă.

 

Competiţia şcolară

în urma cercetărilor efectuate pe şcolarii mici, a rezultat că aceştia încep abia de la vârsta de 9-10 ani să fie preocupaţi sistematic de performanţele lor şi să se compare cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă (Shroufe A., Cooper R., DeHart G., 1992). De aceea, nu este necesar şi nu ajută la nimic stabilirea „celui mai bun elev din clasă”. în această etapă şcolarii abia încep să-şi dobândească primele noţiuni de autoevaluare, îşi consolidează sistemul de valori (ce e bine, ce e frumos). Ca o consecinţă, pot fi întâlnite situaţii de genul celor care urmează.

12

Un băieţel vine bucuros acasă, fluturând carnetul de note. Primise prima lui notă. La intrarea în casă, copilul se duce repede la mama lui şi îi arată încântat performanţa. Mama rămâne uimită: fiul său primise nota 4.

– Cum te poţi bucura tu, când ai primit cea mai rea notă?

Făcând ochii mari, copilul rămâne nedumerit. A doua zi, când merge la şcoală, se adresează cu ură învăţătorului:

– Dacă aţi ştiut că 4 e o notă rea, de ce mi-aţi dat-o?!

Doi colegi discută în pauză:

  • Eu am luat azi două note: un 9 şi un 10.

  • Ha! Eu sunt mai bun decât tine pentru că am trei note: un 5 şi doi de 6!
    Dacă am compara evoluţia copilului cu cea a unei flori, credem că este uşor de

înţeles că, dacă forţăm bobocul să-şi desfacă petalele înainte de vreme, nu ne vom bucura prea mult de splendoarea florii; însă, dacă acest boboc este lăsat să se dezvolte normal, vom asista la o înflorire naturală de lungă durată.

Copilul ar putea fi un „savant în devenire”, dar nici pe departe nu trebuie să ne pripim în a-1 considera un „mic geniu”. Nu aceasta este vârsta la care să tragem linia şi să numărăm realizările. Acesta este doar începutul...

Să nu sufere ce am suferit eu, să nu-i lipsească nimic. Aşa cum am subliniat mai sus, există tendinţa ca părintele să ofere totul copilului său, să-şi investească toate resursele de care dispune „pentru a-i fi bine” acestuia. în unele cazuri, în special când părinţii au fost frustraţi în copilărie de diferite bunuri materiale sau nu au beneficiat de suficientă atenţie, dragoste şi / sau îngrijire, pentru a compensa lipsurile avute se întâmplă ca, din exces de zel, să ofere prea mult. Ca urmare a acestei atitudini parentale, copiii devin răsfăţaţi, ceea ce reprezintă o problemă serioasă (uneori neaşteptat de gravă), atât pentru cadrele didactice cât şi pentru societate în general (fără a fi scutiţi de urmări nici chiar propriii părinţi).

Unei eleve de clasa a şaptea i s-a cerut să-şi cheme mama la şcoală pentru a avea o discuţie cu diriginta, în legătură cu abaterile şcolare ale fetei, in momentul în care mama a intrat împreună cu fiica sa în sala de clasă, diriginta a rămas înmărmurită: hainele luxoase, machiajul izbitor şi aerul indiferent al fetei contrastau puternic cu ţinuta modestă, chiar sărăcăcioasă a mamei, completată de o atitudine binevoitoare şi umilă.

Trei aspecte merită luate în discuţie:

– în primul rând copilul, obişnuit să i se ofere mult, va avea pretenţia să pri­mească din ce în ce mai mult, până când părinţii nu vor mai putea să răspundă

13

solicitărilor sale. El nu va înţelege situaţia şi-i va acuza de rea-voinţă, iar, ulterior, e uşor de imaginat ce se poate întâmpla;

  • în al doilea rând, trebuie menţionat faptul că, în momentul în care copilul
    sesizează slăbiciunea părinţilor pentru el, va începe „şantajul sentimental” la care îi
    va supune până la epuizare. Va profita tot timpul de ei, iar chiar şi atunci când va
    deveni adult şi va trebui să aibă o responsabilitate, el se va comporta în continuare
    ca un om imatur, presupunând că întotdeauna părinţii vor fi alături de el când va
    avea nevoie de ajutor;
  • în al treilea rând, precizăm că părinţii nu trebuie, neapărat, să aibă o situaţie
    materială foarte bună pentru a-şi răsfăţa copiii. Din puţinul pe care îl au, o mare
    parte îi revine odraslei lor. Aceasta, însă, rareori va aprecia eforturile făcute de părinţi,
    iar când ei vor aştepta din partea copilului anumite gesturi, atitudini prin care să-şi
    manifeste recunoştinţa, vor fi surprinşi (neplăcut) văzând că acesta nu le onorează
    aşteptările….

Să nu... De obicei copiii îi obosesc foarte repede pe adulţi cu energia pe care o manifestă. Părinţii se văd nevoiţi să recunoască faptul că este greu să ţii pasul cu iniţiativele manifestate de copil, de aceea mulţi preferă să impună restricţii. Impunerea de reguli şi de restricţii este un fapt lăudabil, însă, atunci când se exagerează şi restricţia devine o prioritate în elaborarea strategiilor educative, părintele riscă să ajungă incapabil de a vedea „copacii din cauza pădurii”.

  • Uite ce băiat cuminte am! El nu se joacă în curte cu ceilalţi copii, nu se uită
    la T.V., nu ascultă muzică „de cartier”, nu …

  • Dar ce face?

Desigur, orice demers educaţional are la bază câteva obiective clar conturate; chiar şi cele prezentate mai sus, dacă se formulează într-un mod pertinent şi nu se cade în extreme pot fi încununate de succes. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că scopul oricărui adult implicat în educarea unui copil este ca acesta să ajungă la un echilibru dinamic între interesele personale şi cele ale societăţii, între ceea ce vrea el şi ceea ce vrem de la el.

2. CE AM FĂCUT PENTRU EL?

Pentru a ne dori ceva de la copilul nostru este bine să ne întrebăm întâi „Ce am făcut pentru ell”

Suntem tentaţi să tratăm copilul ca fiind un bun ce ne aparţine şi asupra căruia avem toate drepturile. Unii exagerează în ilustrarea acestei idei: „Tu eşti al meu! Trebuie să faci tot ce spun eu!”. Din cauză că ne considerăm proprietarii de drept ai

14

acestui „bun”, uităm uneori că este responsabilitatea noastră să avem grijă de el, pentru a nu se altera; uităm uneori că, pentru a avea profit, trebuie făcute investiţii; uneori ne înşelăm crezând că investiţia se rezumă doar la îmbrăcăminte, hrană, jucării şi un acoperiş deasupra capului; uneori uităm că, poate mai mult decât orice, ceea ce îi trebuie copilului nostru este securitate afectivă şi educaţie corespunzătoare.

Ce presupune securitatea afectivă?

Unui băiat i s-a cerut să realizeze un desen al familiei sale. După ce s-a desenat pe el, pe mama şi pe sora sa, şi-a întrebat învăţătoarea: -Aici ce să mai desenez că mi-a mai rămas hârtie goală?

  • Păi cine mai face parte din familia ta? a întrebat la rândul ei învăţătoarea.

  • Tata! a replicat copilul. Dar el aproape tot timpul e plecat. Mai bine desenez
    o maşină.

Există situaţii în care unul dintre părinţi pleacă de acasă pentru o perioadă îndelungată, din motive întemeiate. însă puţini părinţi realizează care este efectul pe care îl are asupra copiilor mici o asemenea absenţă prelungită.

E bine de ştiut că dezvoltarea ataşamentului la copii în primii ani de viaţă reprezintă o etapă cel puţin la fel de importantă ca şi achiziţia mersului şi a limbajului. însă, dacă evoluţia ultimelor două este evidentă pentru oricine, nu acelaşi lucru se poate spune despre ataşament. Efectele dezvoltării sale defectuose sunt trecute cu vederea uşor iar părinţii devin îngrijoraţi de manifestările copiilor lor uneori fără să bănuiască motivul.

Aşa cum deficienţa de vorbire este o consecinţă a nedezvoltării adecvate a limbajului, insecuritatea afectivă este o consecinţă a dezvoltării inadecvate a ataşamentului. Copiii cu insecuritate afectivă pot manifesta tulburări emoţionale de genul: stări de frică aparent nejustificate, nervozitate crescută, apatie, dependenţă exagerată de părinţi etc.

Nu vi s-a întâmplat să auziţi cazuri de părinţi care întorcându-se acasă după o perioadă de absenţă prelungită au constatat că copiii lor au devenit mai speriaţi de ideea de a fi lăsaţi singuri? Că se lipeau mai mult ca niciodată (flatant, nu-i aşa?) de ei şi nu îi lăsau să plece nici măcar la cumpărături („Vezi ce mult mă iubeşte?”)?

Sau, dimpotrivă, nu vi s-a întâmplat să cunoaşteţi cazuri în care, după o absenţă prelungită, părintele se întoarce acasă iar copilul se comportă cu el la început ca şi cu un străin, iar, mai apoi, după ce lucrurile „au revenit la normal”, nu mai ascultă nimic din ce îi spune?

Asemenea simptome se pot întâlni şi după perioade de spitalizare prelungită (a copiilor sau a părinţilor), după o perioadă de concediu prelungit (de exemplu, pentru

15

un copil de doi ani, o săptămână poate constitui o perioadă de concediu prelungit), din cauza angajării unei „bone”, a divorţurilor, deceselor etc.

înainte de a ne grăbi să tragem o concluzie la cele scrise mai sus, trebuie ştiut că apariţia tulburărilor emoţionale variază în funcţie de intensitatea ataşamentului, în funcţie de rolul pe care îl joacă părintele respectiv în viaţa copilului.

Prin urmare, este bine să ne gândim de două ori înainte de a lua o decizie atât de importantă ca şi aceea de a ne „abandona” temporar copilul. El are nevoie de cineva care să-i ofere dragoste necondiţionată („ Orice ai face, eu tot te iubesc pentru că eşti copilul meu”); el uită că l-am părăsit, dar nu va înţelege şi nu va putea să ne explice de ce nu ne mai respectă şi nu ne mai iubeşte atât de mult ca înainte.

Ce vizează educaţia corespunzătoare?

Practic, orice părinte îşi educă copilul. Chiar şi acel părinte care vine rareori pe acasă, îl învaţă pe copil că e bine să nu te bazezi prea mult pe unii adulţi. Dar ce înseamnă a-i acorda copilului o educaţie corespunzătoare?

O fetiţă vine de la şcoală şi-i spune tatălui ei:

—Tată, iar ai luat patru pe tema pentru acasă!

Din exces de zel sau din teamă, unii părinţi cred că este bine să îi protejeze pe copiii lor până la vârsta maturităţii şi chiar dincolo de ea. Din această cauză, ei îşi educă în aşa fel copiii, încât aceştia să fie în permanenţă dependenţi de ci:„Nu face decât ceea ce îţi spun eu!”. Ca urmare a acestei forme de educaţie, putem întâlni tineri care nu pot realiza nici o acţiune care să nu fie precedată de întrebarea „Pot să…?” adresată adultului. Deşi este lăudabilă, această formă de comportament („ Ce copil cuminte ai! „) dusă la extrem, scoate în evidenţă lipsa capacităţii copilului de a lua cele mai elementare decizii (,Am terminat de mâncat. Pot să beau apă?”). Din această cauză, atunci când vor da de libertate, aceşti copii nu vor şti cum să o folosească.

Educarea copilului astfel încât să devină cât mai dependent de adult se poate observa şi la vârsta şcolară mică:

Un adult îl întreabă pe copil:

– Câţi ani ai?

-Are 8 anişori! răspunde mândră mama lui.

Cu toate acestea, părintele insistă foarte mult să-i formeze copilului deprinderi de comunicare politicoasă, fără a-i da ocazia să le exerseze din proprie iniţiativă şi să le conştientizeze. De aceea putem întâlni situaţii de genul:

Un părinte însoţit de copilul său se întâlneşte cu un prieten mai vechi. După ce stau de vorbă un timp, la despărţire se salută, iar părintele se grăbeşte să-şi atenţioneze copilul:

16

  • Cum îi spui la nenea ?

  • Sărut mâna pentru masă!

Un alt aspect care uneori scapă din vedere părinţilor atunci când îşi educă copiii este acela că ei îi pregătesc să se poată adapta doar la condiţiile sociale actuale „Pe copilul meu când va fi mare, am să-lfac avocaţi”. Putem avea certitudinea că peste 20 de ani meseria pe care ne-o dorim pentru copilul nostru va mai fi de actualitate sau, mai mult decât atât, va mai existai Putem şti ce meserii se vor mai naşte peste câteva decenii? Cum îl pregătim pentru ziua de mâine?

3. CUM MĂ COMPORT CU COPILUL MEU?

îndeplinirea eficientă a meseriei de părinte presupune cunoaşterea stilurilor parentale cu toate avantajele şi dezavantajele care decurg în urma adoptării acestora. De aceea, în rândurile de mai jos, le vom prezenta în detaliu, urmând ca fiecare cititor sâ-şi identifice stilul personal de a aborda copilul. E bine de ştiut faptul că aceste stiluri nu se găsesc întotdeauna în „stare pură'”; o persoană poate oscila între două sau chiar mai multe stiluri parentale, în funcţie de personalitatea sa, de dispoziţia de moment, de conjunctură sau de momentul evoluţiei copilului.

a. indulgent

Stilul indulgent se caracterizează prin aceea că părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i impune prea multe restricţii. Filosofia de viaţă a părintelui care adoptă acest stil este „Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie. Părintele indulgent manifestă sensibilitate la drepturile altora, se consultă cu copilul atunci când ia o decizie, manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea ce face copilul, iar cazurile în care îl pedepseşte sunt foarte rare.

Această atitudine îi permite copilului să-şi dezvolte o identitate proprie şi să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală. El se simte important, special, fapt ce determină creşterea nivelului stimei de sine (care reprezintă o condiţie esenţială în dezvoltarea armonioasă a personalităţii). Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativităţii şi a capacităţii de a lua decizii.

Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi greu să înţeleagă rolul limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele atunci când situaţia o va cere; de aceea, pentru foarte mulţi dintre adulţi, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil-problemă. Părinţii se pot aştepta ca în curând el „să preia controlul familiei” în sensul că nu va mai face decât ce vrea el şi cu greu va accepta sfaturi. Părintele va fi „depăşit”.

b.autoritar

Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greşeală este urmată de pedeapsă. Filosofia de viaţă adoptată: ,JVimic nu e mai presus de lege!”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să răspundă întrebărilor suplimentare: „De ce? Pentru că sunt mama ta! Nu discutăm!”. Intenţia copilului de a-şi manifesta independenţa este interpretată ca o formă de răzvrătire, fapt ce reprezintă o sursă importantă a conflictelor părinte – copil.

De obicei, părintele este rece şi detaşat faţă de copil, impunând respectul muncii şi al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învaţă pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de care îi este frică; îi dezvoltă simţul critic; îl învaţă să devină perfecţionist („Dacă faci ceva, atunci fă-o perfecţ!”).

Din păcate, adoptarea acestui stil parental atrage după sine numeroase dezavantaje, în primul rând, copilul crescut de părinţi autoritari va învăţa foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorinţele altora; el va fi neiertător cu cei care greşesc („Cum poate fi aşa proastă?”). De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente; va fi frecvent lipsit de iniţiativă, de curaj şi veşnic nemulţumit, deoarece se teme în permanenţă că ar putea greşi. Pentru el, „a greşi” e sinonim cu „afi un ratat”. De aceea, preocuparea lui majoră este „Ce va zice tata (mama) când va afla ? „

Trăsăturile de mai sus reflectă diminuarea stimei de sine („Am greşit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea să…! „). Unele cercetări (W. Damon, D. Hart, 1988) arată că un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative marcante pe parcursul întregii vieţi, asemeni unui coşmar care te urmăreşte în permanenţă şi de care (în cazurile fericite) scapi cu mare greutate.

c. indiferent

Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui şi nici nu manifestă frecvent trăiri emoţionale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înţeles că acesta este „în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viaţă pe care o sugerează este: ,Jn viaţă nu te poţi baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuţi”.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învaţă că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanţă şi uneori absolvit de orice responsabilitate. El poate avea o stimă de sine scăzută (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat şi urmărit în permanenţă de un puternic complex de inferioritate (Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun ca să-i mulţumesc pe ai

18

mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viaţa se va ghida după regulile stricte pe care le-a învăţat în copilărie), copilul crescut indiferent se va baza doar pe experienţa lui de viaţă. De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă şi se va pune problema să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-şi educe copilul, de ce ar trebui să se ferească etc, el nu va fi dispus să asculte („Ce ştii tu ?Ai trăit ce am trăit eu?”, „ Cine eşti tu ca să-mi dai sfaturi ? „). Din cauza lipsei de afecţiune, chiar dacă, pe de o parte, îl va face mai rezistent la greutăţile vieţii, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grăbesc să-1 eticheteze ca fiind un copil ,fără suflet”, fie „gheaţă”, fără să bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze după principiul „Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.

d. protector

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului şi se dedică cu toată fiinţa sa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere copilului securitate, deoarece conştientizează că un copil este o fiinţă foarte fragilă, care are nevoie în permanenţă de sprijin şi protecţie. Educaţia pe care i-o dă copilului se clădeşte în jurul ideii că „Nu tot ce zboară se mănâncă” şi are grijă să-şi înveţe copilul ca, în primul rând, să fie precaut şi rezervat faţă de tot ce vine din afara sferei familiei.

Din păcate, uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic îngrijoraţi, văd catastrofe şi calamităţi la fiecare colţ de stradă. Când îşi văd copilul plângând, ei devin agitaţi, creând fără să-şi dea seama, mai multă tensiune („ Ce te doare, puiule? Unde? Te doare rău? Vai, sărăcuţul de tine!”).

Atunci când apare o problemă, părinţii exagerat de protectori se grăbesc să caute vinovaţii şi să fină morală („ De câte ori ţi-am zis… ? „), fapt care duce la scăderea eficienţei rezolvării conflictului şi a învăţării unor reguli de disciplină. Asemeni părinţilor autoritari, acceptă greu situaţia în care copilul începe să-şi dezvolte independenţa, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică, „se consumă”.

Acest stil parental mai atrage după sine alte numeroase dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care au părinţi exagerat de protectori pot manifesta tulburări ale somnului şi ale regimului alimentar, precum şi stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat şi are tendinţa de a se îndepărta de părinţi; el găseşte că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu-1 va înţelege şi se va îngrijora („Mai bine nu-i spun mamei că numai se îngrijorează”).

Astfel, copilul va învăţa să ascundă informaţii, va avea o viaţă secretă, personală, nebănuită de părinte. De asemenea, atunci când va fi pus în situaţia de a-şi exprima

19

frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect prin acte de răzbunare sau sabotaj.

e. democratic

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent şi urmate de toţi membrii familiei (cu excepţia situaţiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (aşa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Părintele care îmbrăţişează stilul democratic se ghidează după principiul „Toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi este împotriva ideii „ Unii sunt mai egali decât alţii”.

Prin urmare, părintele care îmbrăţişează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil şi deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viaţa copilului şi a familiei, însă este în acelaşi timp suficient de autoritar pentru a impune

0 disciplină riguroasă, a-1 învăţa pe copil să respecte reguli şi să îndeplinească eficient
sarcinile care i se dau.

Pe de altă parte, părintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie şi pentru a-1 sprijini atunci când situaţia o cere; însă este suficient de înţelegător şi încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii personale. El încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele şi personalitatea. Manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil al familiei.

Ca urmare a acestor atitudini parentale, copilul îşi va dezvolta un echilibru emoţional cate va sta la baza dezvoltării armonioase a personalităţii, îşi va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, iniţiativă, capacitate decizională, autonomie personală. Ca urmare a încurajărilor şi a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va permite să obţină eficienţă şi productivitate în acţiunile întreprinse.

Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăţa pe copil să îi respecte pe alţii, să ia în considerare opinia celorlalţi, să accepte observaţii, având totodată curajul să-şi exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va creşte, independenţa care

i s-a acordat îl va ajuta să-şi identifice propriile aptitudini şi să aleagă meseria care
i se potriveşte mai bine, să îşi îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinţilor.

Cu toate că în aparenţă stilul democratic are numai avantaje, totuşi e bine să menţionăm faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la şcoală, în grupurile de prieteni, în armată etc).

20

El ar putea fi considerat „bleg” pentru că nu va executa prompt sarcinile care i se dau, sau dimpotrivă, „impertinent’ pentru că „discută” ordinele.

După cum se poate vedea, fiecare stil parental are avantajele şi dezavantajele sale; mai mult decât atât, în timp ce unii părinţi consideră anumite valori ca fiind calităţi (independenţă, exprimare liberă), alţii le consideră defecte („răzvrătire”, „comentarea ordinelor”). De aceea ne este greu să oferim „soluţii” cu valoare universală privind stilul adoptat.

Însă, ceea ce considerăm că e util să amintim cititorului cu riscul de a ne repeta, este ideea că o persoană poate avea mai multe stiluri parentale, în funcţie de diferiţi factori; de asemenea, e bine de ştiut că, într-o familie, fiecare dintre părinţi poate avea propriul stil parental, care uneori se completează cu cel al partenerului, iar alteori se dovedeşte a fi incompatibil, ajungând să dezorienteze copilul şi să-i creeze un climat afectiv nefavorabil dezvoltării armonioase („De ce mă cerţi? Mama mi-a zis că pot să mă uit la televizor!”)

De aceea, obiectivul pe care ni l-am propus atunci când am scris acest capitol, a fost acela ca părintele să îşi identifice stilul / stilurile parentale adoptat(e) şi să cunoască consecinţele (atât pe cele pozitive, cât şi pe cele negative) aplicării acestuia (acestora).

21

II. şcoala

„Analfabetul de mâine nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci va fi cel care nu a învăţat cum să înveţe”

(HerbertGerjouy)

Într-o zi, la oşcoală primară din mediul rural, are loc un incident neplăcut. Un băiat îi bate pe câţiva copii mai mici decât el, după care fuge de la şcoală. Învăţătorul, pus într-o situaţie delicată, îşi ia inima în dinţi şi merge acasă la băiatul vinovat pentru a relata evenimentul. După ce ascultă cele întâmplate, tatăl băiatului îl întreabă pe învăţător:

– Da’ dumneata de ce-ţi pui mintea cu copiii?

Cât de mult e bine să se implice părintele în viaţa de şcolar a copilului său? Care este rolul şcolii? Cât de mult trebuie să se implice şcoala în educaţia copiilor?

Îndeplinirea cu profesionalism a meseriei de părinte presupune cunoaşterea de către acesta a rolului şi a importanţei pe care le are şcoala (şi, în general, sistemul de învăţământ) în viaţa copilului. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să răspundem celor mai frecvente întrebări adresate de către părinţi îl legătură cu viaţa de şcolar a copilului lor.

1. CARE ESTE ROLUL ŞCOLII?

Din punctul de vedere al părinţilor, definirea rolului şcolii este foarte diferită. Aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare părinte a avut o experienţă personală (plăcută sau neplăcută) în postura de elev.

De exemplu, unii părinţi văd şcoala ca pe un laborator în care copilul, odată introdus, este supus unor operaţiuni ştiinţifice. în urma acestora, se presupune că, după câţiva ani, el va deveni mai deştept, mai învăţat, mai luminat. Prin urmare, părinţii de acest tip manifestă încredere deplină în instituţia de învăţământ, fără să se implice în mod deosebit în activităţile care se desfăşoară în ea („De aia te trimit eu la şcoală: să înveţi! „). Ei consideră că doar şcolii îi revine în exclusivitate rolul de a educa şi instrui copilul („Aşa te învaţă la şcoală, să vorbeşti urât?”).

Altă categorie de părinţi văd şcoala ca fiind o instituţie publică a cărei sarcină este să aibă grijă de copiii lor câteva ore pe zi şi să le dea sarcini pentru a-i menţine ocupaţi în restul zilei. Ei consideră că, oricum, ce învaţă la şcoală este nesemnificativ comparativ cu „şcoala vieţii”, de aceea nu se obosesc să dea o mare importanţă acestei instituţii („Lasă că ştiu eu ce se face la şcoală!”).

O altă categorie de părinţi se implică deosebit de mult în activitatea şcolară, uneori exagerând fără să îşi dea seama. Ei sunt în stare să facă aproape orice, încât copilul lor să primească cea mai bună educaţie. Uneori, din exces de zel, ajung chiar să le impună cadrelor didactice să folosească metode pe care ei le consideră eficiente, să le spună cum să realizeze activităţile etc. Din această cauză, uneori se poate ajunge la reproşuri, mai ales când performanţele elevilor sunt mai scăzute decât s-ar fi aşteptat părinţii. Atitudinile părinţilor faţă de şcoală sunt doar câteva din multe altele care apar în viaţa de zi cu zi.

Cine are dreptate? Care e cea mai bună atitudine pe care trebuie să o adopte părintele? Care este rolul şcolii în educaţia copilului? Cât de mult trebuie să se implice părintele în relaţia cu şcoala? Cât şi ce învaţă copilul de la şcoală?

Orice persoană dobândeşte noi abilităţi şi cunoştinţe în urma unor experienţe de învăţare. Aceste experienţe au loc în permanenţă pe parcursul întregii vieţi, nu doar în mediul şcolar.

Participarea la un concurs sportiv, vizionarea unui film, o vacanţă la mare, un eşec în dragoste, toate acestea reprezintă experienţe în urma cărora, indivizii care le trăiesc, învaţă ceva nou.

Atunci care este rolul şcolii?

Şcoala (la toate nivelurile sale) este instituţia care organizează trăirea unor expe­rienţe de învăţare. Ea urmăreşte atingerea unor obiective, cu ajutorul unor metode şi mijloace ştiinţifice. Şcoala informează şi formează elevii ţinând cont de anumite principii, având grijă să evalueze modul în care obiectivele au fost atinse.

Prin urmare, şcoala nu este singurul „laborator” în care copilul învaţă, ci doar unul dintre ele, mai specializat şi mai competent în domeniul educaţiei decât altele. E bine ca părintele să aibă încredere în şcoală, dar pentru ca educaţia copilului să se ridice la nivelul aşteptat, el trebuie să se implice, să colaboreze cu personalul didactic, pentru ca metodele şi obiectivele propuse să fie convergente (Ce poate crede copilul atunci când la şcoală i se spune să facă ceva, iar în familie i se cere să facă invers? Pe cine să asculte?).

De asemenea, chiar dacă „şcoala vieţii” are un rol însemnat în viaţa fiecărei persoane, aceasta s-a dovedit a fi de multe ori insuficientă. De aceea, o educaţie dobândită în mediul şcolar a reprezentat întotdeauna o bază foarte bună peste care s-a clădit experienţa de viaţă.

23

În fine, părinţii care se implică exagerat de mult în viaţa de elev a copilului lor, ajungând uneori să ignore competenţa profesională a cadrelor didactice, e bine să cunoască ce şcoală este mai potrivită pentru copilul lor.

2. CE ÎNSEAMNĂ O ŞCOALĂ BUNĂ?

Înainte de a răspunde la întrebarea de mai sus, ar fi bine întâi să explicăm noţiunea de „bun(ă)”. Dacă pentru unii părinţi o şcoală bună înseamnă o instituţie în care li se dă voie copiilor să îşi dezvolte nestingheriţi personalitatea, aceeaşi şcoală poate apărea pentru o altă categorie de părinţi ca fiind una în care domină indisciplina. Pentru aceştia din urmă, o şcoală bună ar fi una în care copiii urmează un set de reguli stricte, ce vizează formarea copiilor după anumite modele prestabilite.

Prin urmare, aşteptările părinţilor în ce priveşte şcoala sunt diferite. De aceea, este foarte normal să existe o diversitate de tipuri de şcoli, care să poată avea oferte educaţionale cât mai diverse, pentru a răspunde cât mai bine atât trăsăturilor personalităţii copiilor, cât şi idealurilor educaţionale ale părinţilor.

3.CE ÎNSEAMNĂ UN DASCĂL BUN?

Aşa cum şcoala este văzută diferit de către părinţi, la fel se întâmplă şi atunci când este vorba despre cadrele didactice. Asemeni fiecărui individ, dascălul are anumite calităţi personale, iar acest lucru se reflectă în stilul didactic pe care îl adoptă, în funcţie de experienţă, de valorile la care aderă şi de particularităţile personalităţii lor, cadrele didactice pot:

  • să fie foarte experimentate, având un bagaj mare de cunoştinţe metodice şi de
    tehnici de lucru;

  • să fie tinere, foarte motivate, pline de energie şi de creativitate;

  • să fie persoanecare încurajează în mod special curăţenia, ordinea, regulile
    de conduită politicoasă etc;
  • să ţină foarte mult lacopii, să le ofere căldură sufletească, energie pozitivă şi
    să fie pasionaţi de tot ceea ce fac;
  • să pună accentul în special pe comunicare, pe dezvoltarea relaţiilor
    interumane, a toleranţei şi respectului faţă de semeni;
  • să dovedească exigenţă, severitate şi perfecţionism;
  • să fie orientate predominant spre activităţi artistice sau dimpotrivă, spre
    activităţi ştiinţifice;

… şi exemplele ar putea continua.

24

Evident că prezenţa unora dintre aceste calităţi nu le exclude pe celelalte. însă, chiar dacă un singur cadru didactic le-ar avea pe toate, ar putea fi ele preluate în întregime de către fiecare copil?

Deci e bine să ne punem întrebarea: Ce aşteptări avem de la învăţător?

Există cazuri de părinţi care solicită învăţătorilor să folosească orice mijloace au la dispoziţie cu scopul de „a-i disciplina” pe copii, considerând gradul ridicat de activism al acestora un act de indisciplină. („Doamna învăţătoare, să puneţi băţul pe el dacă nu vă ascultă!”)

 

Un dascăl bun?

 

Dar ce înseamnă disciplină în viziunea unor părinţi şi chiar a unor cadre didactice?

Pentru unii, copilul disciplinat este acela care nu „comentează” sarcinile şi părerile adultului, nu-l deranjează cu întrebări „inutile”, care stă cuminte, liniştit, ascultător, aşteptând să mai primească o nouă sarcină sau aşa cum spunea Maria Montessori (1977) „tăcut ca un mut, nemişcat ca un paralitic”.

Cine are de câştigat din această „disciplină”? Adultul (care câştigă un moment de linişte) sau copilul (care chinuindu-se să-i respecte ordinele, pierde ocazia de a trăi noi experienţe de învăţare)?

Maria Montessori mai amintea că scopul adulţilor implicaţi în educaţia copilului este acela de a crea o disciplină a activităţii, a muncii, a binelui şi nu a imobilităţii sau a pasivităţii.

„ Încerc să lucrez suplimentar cu copilul meu, dar degeaba: nu mă ascultă. Vă rog să-idaţi teme pentru acasă!”

Aceste situaţii sunt întâlnite frecvent, iar învăţătorii mai neexperimentaţi cad deseori în capcană, dând curs solicitărilor formulate de părinţi. Astfel, pot fi întâlnite situaţii în care elevii au de rezolvat zeci de sarcini pentru vacanţă sau la un sfârşit de

25

săptămână. Cu toate acestea, este uşor de observat cum temele sunt efectuate în ultimele momente ale weekend-ului sau ale vacanţei, într-o stare de stres accentuat şi de nemulţumire. Sunt oare temele de casă atât de eficiente pe cât se crede?

Sarcinile pentru acasă sau pentru vacanţă, în care elevii îşi pot pune în valoare competenţele dobândite în şcoală, au un rol pozitiv de necontestat. însă atunci când se exagerează şi temele devin o „povară”, copilul nu se va putea bucura de timpul liber destinat recreerii şi se va întoarce la şcoală obosit, cu un gust amar.

Într-o vacanţă de iarnă, elevii clasei la care unul dintre autorii cărţii era învăţător, au primit ca sarcină realizarea „ unui jurnal de vacanţă „. In acest jurnal copiii aveau posibilitatea să noteze sarcinile şcolare pe care le-au rezolvat din proprie iniţiativă, dar puteau să consemneze în egală măsură şi momentele de recreere.

Ce s-a putut observa? Unul dintre elevii clasei, cu posibilităţi de învăţare mai scăzute, a prezentat jurnalul în care era consemnat zilnic „M-am jucat”. Această afirmaţie la care s-au mai adăugat câteva impresii de la colindat si câteva sarcini şcolare realizate în ultimele zile ale vacanţei, a apărut frecvent şi în jurnalul celei mai bune eleve din clasă.

Ne întrebăm la ce se gândesc părinţii sau dascălii care dau elevilor sarcini şcolare într-un volum ce le ocupă tot timpul? Ce rol au temele de vacanţă? Ce se înţelege prin vacanţă? Conform „Dicţionarului explicativ al limbii române”, vacanţă înseamnă „1. Perioadă de odihnă (s.n.) acordată elevilor şi studenţilor la sfârşitul unui trimestru, semestru sau an de şcoală ori de studii. 2. Interval de timp în care o instituţie, un organ reprezentativ etc. îşi încetează activitatea (s.n.).”

Din cele scrise mai sus, nu am dori să se înţeleagă că este interzis copiilor să rezolve sarcini şcolare pe perioada vacanţei; vrem doar să subliniem că aceste sarcini e bine să apară ca divertisment în programul de recreere şi nu ca o povară care să stingă dorinţa de a relua cursurile.

„Să nu vă atingeţi de copilul meu! „

În contrast cu părinţii care vin la dascăli cu sugestii de măsuri severe în privinţa disciplinării copilului, se află categoria de părinţi care manifestă o grijă şi o preocupare exagerate faţă de viaţa de şcolar a acestuia, încercând să-1 protejeze de orice i s-ar putea întâmpla „rău”.

E normal şi chiar indicat ca fiecare părinte să se preocupe de comportamentul pe care îl are copilul său la şcoală, însă uneori se întâmplă ca acesta să intervină şi atunci când nu e cazul, atunci când copilul învaţă cum să se comporte într-un grup. Astfel, părintele îl frustrează pe copil de şansa de a-şi dezvolta autonomia socială, determi-nându-l să creadă că oricând are vreo problemă, părintele va fi acolo să îi ia apărarea.

De aceea, există numeroase cazuri de copii care ridică probleme de disciplină învăţătorilor, însă atunci când trebuie să facă faţă consecinţelor, par complet

iresponsabili de faptele lor. Ei ştiu că, orice ar face, niciodată nu vor fi consideraţi vinovaţi şi vor beneficia întotdeauna, necondiţionat, de protecţia părintească.

Când vor creşte, aceşti copii vor întâmpina dificultăţi atunci când va fi vorba de asumarea responsabilităţii unei activităţi sau de formarea unei imagini de sine stabile şi personale. Ei nu se vor identifica drept persoane distincte, cu o personalitate proprie, ci vor împrumuta personalitatea părinţilor sau vor rămâne la stadiul de

fiica/fiul lui…

*

Din toate cele scrise mai sus, trebuie reţinut că e bine ca părintele să se intereseze de calităţile învăţătorului la care îşi va da copilul şi să îl aleagă pe cel al cărui stil educaţional corespunde mai bine dorinţelor şi idealurilor sale.

Cât de important este acest lucru? De ce contează atât de mult?

Importanţa acestui aspect este imensă; de fapt, de o bună alegere a învăţătorului şi de stabilirea unei relaţii pozitive de colaborare părinte-învăţător, depinde întreaga dezvoltare şi educaţie ulterioare ale copilului.

S-a constatat în nenumărate cazuri că, atunci când părinţii manifestă nemulţumire faţă de învăţător / învăţătoare, iar copilul este conştient de acest lucru, peste câţiva ani încep să se confrunte cu probleme (de disciplină şi nu numai) create de copil.

Cu alte cuvinte, dacă atitudinea părintelui faţă de şcoală şi faţă de învăţătoare este indiferentă sau potrivnică, copilul va surprinde repede acest lucru şi va învăţa să manifeste negativism faţă de orice formă de autoritate (inclusiv şi, în special, faţă de părinţi).

De ce se întâmplă acest lucrul Deoarece un cadru didactic este managerul unei clase întregi de elevi, el are o anumită responsabilitate şi stabileşte reguli de ordine internă; el este dator să aprecieze performanţa elevilor şi să o recompenseze în mod obiectiv. Dacă copilul va încălca regulile clasei pentru că „Aşa a zis mama! Ea ştie mai bine!”, atunci când va fi mare îi va fi greu să înţeleagă ce este aceea infracţiune, ce este acela fapt imoral şi ilegal.

Chiar dacă unii părinţi nu reuşesc să aprecieze calităţile dascălului şi efortul depus, pentru copil, cadrul didactic este un model în tot ceea ce face, model care este apreciat (respectat) de un colectiv întreg de elevi. Acest colectiv reprezintă microuniversul vieţii sociale a copilului. De aceea, modul în care copilul se va integra în colectivul şcojar va determina armonia cu care va stabili în viitor relaţii cu alte persoane.

În concluzie, e bine să reţinem că valoarea învăţătorului se poate pune în evidenţă mai ales atunci când există compatibilitate între stilul educaţional abordat şi aşteptările părintelui.

Iar dacă părintele doreşte ca fiul/ său, fiica/ sa să se dezvolte armonios, să înveţe respectul faţă de reguli şi autorităţi, este bine să coopereze cu cadrele didactice; iar, dacă există nemulţumiri sau divergenţe de opinie în ceea ce priveşte metodele

dascălului, e bine ca părintele să comunice cu acesta, fără a-si manifesta dezaprobarea sau nemulţumirea de faţă cu copilul.

4. CUM POATE FI ÎNŢELEASĂ COMPETIŢIA ŞCOLARĂ?

Într-o clasă I, la începutul unui an şcolar, s-au înscris 25 de elevi. Toţi părinţii aveau muri speranţe ca fiul /fiica lor (care acasă era cel /cea mai dulce, cel /cea mai hună, cel / cea mai admirat / admirată) să fie apreciat în acelaşi mod şi la şcoală. In acest context, învăţătoarea s-a văzut pusă în faţa unei situaţii foarte delicate: cum să mulţumească fiecare părinte? In ce constă ierarhizarea elevilor? Cel mai bun raportat la ce? Ce se poate evalua în ciclul de achiziţii, atâta timp cât obiectivul celor două clase este dobândirea primelor deprinderi de şcolar?

După cum ne putem da seama, întreaga viaţă reprezintă o competiţie, de aceea este evident că aceasta se va regăsi şi în activităţile şcolare. însă dorinţa fiecărui părinte de a avea copilul învingător în competiţia şcolară, poate duce câteodată la obţinerea unor rezultate cu eforturi ce depăşesc posibilităţile reale ale competitorilor. Solicitările permanente de a menţine copilul în vârful piramidei sau peste nivelul normal, plasează copilul pe pista epuizării, cu efecte negative în viitor. Dacă competiţiile apărute în perioada gimnaziului, liceului şi a facultăţii sunt fireşti şi necesare, încercarea de ierarhizare a elevilor din clasele I şi a Ii-a s-a observat că mai degrabă dezavantajează şi uneori chiar demobilizează elevii, în loc să îi stimuleze.

Primele două clase din învăţământul primar, reprezintă ciclul de achiziţii fundamentale. în această perioadă, elevul îşi formează primele deprinderi de muncă individuală şi de grup, îşi întemeiază o bază de cunoştinţe şi abilităţi care vor constitui suportul activităţilor şcolare pe care le va desfăşura ulterior, îşi consolidează sistemul de atitudini şi valori personale etc. Aceste achiziţii sunt necesare fiecărui elev, iar preocuparea dascălului este aceea de a i le dezvolta fiecăruia în parte. în aceste condiţii, ce poate fi evaluat? Pe baza cărui criteriu se poate face ierarhizarea?Oncc elev care trece prin şcoală reuşeşte să parcurgă şi să atingă obiectivele ciclului de achiziţii, însă unii reuşesc să o facă mai lent, alţii, mai rapid; unii reuşesc mai temeinic, alţii, mai superficial. Prin urmare, dacă dorim să ierarhizăm elevii în clasele I şi a II-a, va ieşi în evidenţă rapiditatea cu care aceştia vor atinge obiectivele. Este cunoscut faptul că, pentru construirea unei case temeinice, realizarea fundaţiei reprezintă un obiectiv prioritar. Dacă vom insista să avem cât mai repede o casă cu care să ne mândrim la toţi vecinii, atunci fundaţia va fi făcută superficial, fapt care va duce la prăbuşirea construcţiei. Pe de altă parte, forţând nota în realizarea unei fundaţii rapide, putem avea surpriza ca lucrarea să rămână nefinalizată din cauza epuizării resurselor.

28

III. MEDIUL

„Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”

(proverb românesc)

Dacă pentru toată lumea este evident faptul că familia şi şcoala reprezintă factori deosebit de importanţi în educarea şi dezvoltarea armonioasă a copilului, unii părinţi neglijează rolul hotărâtor pe care îl joacă mediul în evoluţia acestuia. De aceea, pentru ca meseria de părinte să fie făcută cu profesionalism, considerăm că este necesar ca părintele să cunoască în ce măsură influenţează mediul dezvoltarea copilului, în ce momente ale vieţii exercită acesta o mai mare influenţă, de ce e bine să ferească copilul etc.

Mediul în care trăieşte copilul este alcătuit din mai multe elemente, familia şi şcoala constituind baza; dar la fel de importante pot fi la un moment dat şi altele, printre care un loc aparte îl au grupul de prieteni şi televiziunea.

1. CE ROL JOACĂ GRUPUL DE PRIETENI?

Omul este o fiinţă bio-psiho-socială. De modul în care se integrează în grupurile sociale, în care stabileşte relaţii interpersonale, de modul în care comunică cu cei din jurul său depinde sănătatea lui mintală şi nu numai. De aceea grupul (grupurile) de prieteni în care este integrat copilul constituie un element-cheie care stă la baza dezvoltării armonioase a acestuia.

De ce este grupul atât de important? Ce rol joacă în dezvoltarea copilului?

Relaţiile care apar între copiii de aceeaşi vârstă oferă o şansă uriaşă de a învăţa reguli de comportament social, norme culturale şi valori promovate de mediul în care este integrat, dezvoltarea unei stime crescute faţă de propria persoană etc. Acest lucru se datorează mai multor motive, dintre care mai importante sunt următoarele:

-timpul pe care îl petrec împreună. Numărul de ore petrecute cu prietenii creşte o dată cu înaintarea în vârstă, ajungându-se ca, pe la 11 ani, acesta să egaleze (iar apoi să depăşească) timpul petrecut cu părinţii.

29

Evident că acest raport variază în funcţie de numeroşi factori (preocuparea părinţilor şi timpul alocat de aceştia pentru educaţia copiilor, condiţiile socio-economice, gradul de sociabilitate al copiilor, condiţiile de mediu etc).

-experienţa unică de învăţare pe care o oferă grupul. Dacă relaţia dintre părinte şi copil este inegală (în sensul că adultul oricând se poate impune în faţa copilului şi poate spune ultimul cuvânt), relaţia copil-copil este mult mai echilibrată. Copiii interacţionează în scopul atingerii unor obiective comune, au aceleaşi preocupări. De obicei, atunci când realizează împreună o activitate sunt foarte motivaţi şi entuziasmaţi, situaţie în care învăţarea este mult facilitată.

-regulile grupului sunt foarte rigide, stricte (în special în anii mai mici ai copilăriei). în cazul în care copiii nu se conformează acestora, ei sunt excluşi din colectiv.

Spre deosebire de adulţi, în general, membrii grupurilor de copii sunt mai neiertători în ceea ce priveşte abaterile de la regulă, fapt care îl ajută pe copil să îşi formeze un set de principii, (norme) morale.

-competiţia care se naşte între copii, îi împinge la stabilirea unor ierarhii „de popularitate”. Aceste ierarhii au o contribuţie importantă la formarea unei imagini pozitive sau negative faţă de propria persoană, ceea ce atrage după sine creşterea sau scăderea eficienţei în activităţile pe care le vor desfăşura în viitor.

Când devine grupul un element important în educaţia copilului? La ce trebuie să se aştepte părintele?

Preocuparea copilului pentru cei din jurul său nu este întotdeauna la fel de mare. Ea cunoaşte o evoluţie spectaculoasă începând de la vârsta corespunzătoare grădiniţei şi atinge punctul culminant în perioada liceului. De aceea, considerăm că este util să prezentăm cititorilor în următoarele rânduri, rolul pe care îl joacă grupul în dezvoltarea preşcolarului, a şcolarului mic şi a (pre)adolescentului.

a. Preşcolaritatea

Încă de la naştere, copilul este înconjurat de diferite persoane familiare care îi oferă securitate şi căldură afectivă, însă primele contacte sociale autentice apar abia după câţiva ani. Acestea debutează cu iniţierea de activităţi comune desfăşurate alături de alţi copii de aceeaşi vârstă.

Nu vi s-a întâmplat să asistaţi la o discuţie între doi copii, în care fiecare povestea ceea ce „ avea pe suflet” fără să manifeste interes faţă de celălalt? Cum v-aţi explicat acest fenom?

Gândirea centrată predominant pe propria persoană (egocentrismul) reprezintă o caracteristică a preşcolarilor, iar acest lucru îi împiedică să poată înţelege că alţii pot avea sentimente, gânduri şi dorinţe diferite de ale lor. De aceea, o observare

30

mai atentă a conversaţiilor ce au loc între copiii de această vârstă, poate scoate în evidenţă faptul că practic ei realizează monologuri, deşi lasă impresia că discută unul cu celălalt.

Tot la vârsta preşcolarităţii, se poate observa cum copiii se grăbesc să îi numească prieteni pe ceilalţi copii cu care vin în contact, deoarece se joacă împreună cu ei sau se află în vecinătatea lor. Conflictele care se creează sunt generate de obicei de revendicarea unor drepturi („Eu vreau să stau lângă mama!”, „Eu vreau jucăria aceea!”), însă pe cât de repede apar, la fel de repede dispar.

Prin urmare, deşi la vârsta preşcolarităţii apar primele contacte sociale, acestea se dovedesc a fi superficiale şi rezultă doar în urma interesului comun manifestat faţă de o anumită activitate. De aceea, noţiuni ca „prieten” sau „prietenie” nu au o semnificaţie prea mare pentru preşcolar, iar grupul de prieteni nu exercită o influenţă importantă în educaţia lui.

b. Şcolaritatea mică

Intrarea în şcoală reprezintă pentru fiecare copil, un pas hotărâtor în ceea ce priveşte viaţa socială. Dacă până acum prietenii nu constituiau altceva decât nişte indivizi cu care interacţiona în anumite situaţii, din acest moment începe să se dezvolte sentimentul de apartenenţă la grup, iar şcolarul începe să fie interesat tot mai mult de părerea celuilalt.

De ce tocmai acum? Ce schimbări se produc la această vârstă?

Evoluţia gândirii duce la scăderea egocentrismului care îl caracteriza pe preşcolar. De pe la vârsta de 8 ani, copilul începe să îi vadă pe ceilalţi ca fiind altfel decât el, că pot avea dispoziţii sau trăsături de personalitate diferite de ale sale.

Dacă până la această vârstă copilul îi caracteriza pe ceilalţi colegi ca fiind „fata cu părul galben” sau „băiatul care m-a lovit”, de acum el începe să îi descrie în termeni psihologici (prietenos”, „rău”, „cuminte” etc).

Dezvoltarea vocabularului duce la formarea unor abilităţi de comunicare mult mai eficiente decât cele de până acum, iar, după cum bine se ştie, comunicarea stă la baza relaţiilor care se stabilesc între orice indivizi. Astfel, şcolarii îşi pot rezolva problemele pe calea dialogului, nu doar lovind sau plângând.

Noţiunea de „prieten” începe să dobândească dimensiuni noi la această vârstă, mult mai adecvate.

Prietenii nu mai sunt văzuţi ca fiind „cineva care-mi place” sau „cineva cu care mă joc”, ci au un rol mult mai însemnat: prietenii sunt persoane care îi ajută la greu, persoane cu care îşi împărtăşesc dorinţele, sentimentele, gândurile ascunse etc.

La baza acestor relaţii stă umorul, căldura, armonia, momentele de divertisment, recompensele etc. De acum, copiii se comportă frumos cu prietenii lor nu fiindcă,

31

„aşa trebuie”, ci pentru că, dacă nu s-ar comporta astfel, ar risca să le piardă prietenia, iar acest lucru începe să doară.

O altă trăsătură care se poate observa în debutul şcolarităţii o reprezintă formarea grupurilor de prieteni, a căror componenţă rămâne relativ stabilă timp îndelungat. Din punct de vedere al apartenenţei sexuale, în clasele primare se remarcă o omogenitate a grupurilor: acestea sunt alcătuite numai din băieţi şi numai din fete.

În general grupurile de fete sunt mai mici (fiecare elevă având 2-3 „cele mai bune prietene”) şi sunt susţinute în general de confesiuni reciproce, destăinuirea şi păstrarea secretelor etc. Pe de altă parte, grupurile de băieţi sunt în general mai mari, iar coeziunea acestora este susţinută de activităţile desfăşurate în comun (de obicei, jocurile sportive).

Deşi cele două categorii de grupuri nu interacţionează decât întâmplător şi, de cele mai multe ori interacţiunile apar sub formă de „hărţuieli”, „cicăliri”, atât băieţii, cât şi fetele încep să cheltuie din ce în ce mai multă energie încercând să demonstreze cât sunt de „dezinteresaţi” de ceilalţi. Astfel iau naştere primele semne ale preadolescentei.

O caracteristică specifică grupurilor de şcolari o reprezintă normele care stau la baza lor. încercarea de a încălca regulile care sunt impuse de membrii grupului atrage după sine sancţionarea celui vinovat prin excluderea din grup. Această formă de penalizare este deosebit de dureroasă, iar importanţa ei creşte o dată cu înaintarea în vârstă, atingând apogeul pe la mijlocul adolescenţei.

c. (Pre)Adolescenţa

Perioada preadolescentei şi a adolescenţei este considerată, pe de o parte, ca fiind „vârsta de aur”, iar, pe de altă parte, perioada cea mai dificilă din punctul de vedere al relaţiei părinte-copil.

Grupul de prieteni începe să capete acum rolul cel mai important pe care îl va juca vreodată; la această vârstă, tinerii cu cât devin mai autonomi faţă de părinţi, cu atât devin mai dependenţi faţă de grup, iar această dependenţă se poate observa prin „împrumutarea” valorilor şi gusturilor în materie de îmbrăcăminte, muzică etc.

Adolescenţii au o sensibilitate crescută faţă de părerile pe care le au ceilalţi despre ei şi de multe ori interpretează atitudinile acestora la limita extremă („îmi zâmbeşte, înseamnă că mă iubeşte”, „mă ignoră, înseamnă că mă urăşte”). Această preocupare majoră pentru opinia celuilalt justifică timpul îndelungat pe care îl petrec în faţa oglinzii pentru a-şi aranja ţinuta, părul sau pentru a se machia.

De aceea, este ironic să observi uneori o adolescentă şi un adolescent care se duc la întâlnire găndindu-se cât de mult vor fi admiraţi, însă atunci când întâlnirea are loc, fiecare va fi mai preocupat de el însuşi decât de felul cum arată celălalt.

32

Astfel, specific acestei vârste este faptul că tinerii consideră lumea ca fiind o scenă, iar ei sunt principalii actori care au întotdeauna o audienţă foarte interesată de rolul lor. Această impresie rămâne valabilă până pe la vârsta de 16 ani, când treptat realizează că de fapt oamenii („spectatorii”) sunt mai interesaţi de propria persoană decât de alţii (decât de „actori”). Acesta este momentul în care opinia grupului începe să îşi piardă din importanţă (Shroufe A., Coper R., DeHart G., 1992).

Concluzii:

După cum am văzut, o dată cu intrarea în şcoală (şi mai precis, începând de pe la vârsta de 8 ani) grupul devine un factor tot mai important în viaţa copilului. Părinţii, de obicei, devin conştienţi de acest aspect, însă reacţiile pe care le au sunt diferite şi uneori pot fi neinspirate:

  • unii neglijează importanţa grupului, iar, când copilul vine acasă supărat că a
    fost „penalizat” de ceilalţi membri, ei îl „consolează”:     „Mare lucru! Pentru atâta
    eşti necăjit? Acestea nu sunt probleme!”
  • alţii manifestă gelozie „Cum adică? Pentru tine contează mai mult ce zic
    prietenii tăi, decât ce îţi spun eu?”
  • o altă categorie de părinţi încearcă să forţeze integrarea copilului în grup: ,J)e
    ce nu vreţi să vă jucaţi cu copilul meu? Primiţi-1 şi pe el în echipă, că dacă nu, vă
    arăt eu vouă! „

De aceea, considerăm că este util ca părintele să înţeleagă faptul că, în anumite momente ale vieţii, grupul de prieteni poate exercita o influenţă mai mare decât a lui şi că este util să manifeste respect faţă de decizia copilului. De asemenea, e bine ca părintele să înţeleagă „tragedia” pe care o trăieşte copilul când, de exemplu, nu a fost invitat la o zi de naştere sau nu a fost ales în echipa preferată. El nu poate să compenseze golul apărut, însă poate fi alături de copil şi îl poate ajuta să îşi formeze strategii de recâştigare a popularităţii şi a acceptării sale de către grup.

2. CE INFLUENŢĂ ARE TELEVIZIUNEA?

Încă de la apariţia sa, televiziunea a năvălit în viaţa oamenilor, invadând-o cu programele sale variate. Unii s-au acomodat atât de bine cu existenţa ei, încât astăzi nici măcar nu şi-ar putea concepe existenţa fără accesul la televiziune; au devenit dependenţi.

Copiilor, asemenea adulţilor, le face plăcere să îşi petreacă timpul în faţa televizorului, încă de la cele mai fragede vârste. Dacă pe parcursul primului an de viaţă se uită la „cutia luminoasă” doar sporadic, o dată cu trecerea timpului ei încep să fie din ce în ce mai preocupaţi de aceasta. La început, copilul este fascinat de televizor, la fel cum este fascinat şi de maşina de spălat rufe sau de acvariul cu peşti,

33

deoarece organele sale de simţ sunt stimulate, iar acest lucru îi provoacă o mare plăcere.

Totuşi, multă lume se întreabă: „ Ce influenţă are televizorul asupra copiilor?”, „Este televizorul un duşman sau un aliat al părinţilor?”, „ Ce înţelege copilul din informaţiile transmise?”, „ Ce ar trebui să facă părinţii în privinţa fenomenului T.V.?” etc.

La aceste întrebări, părerile emise au fost variate şi, în general, contradictorii. Unii apreciază că televizorul reprezintă o poartă prin care copiii intră în contact cu lumea, le deschide ochii spre noile descoperiri în domeniul ştiinţei, îi învaţă cum să se comporte în societate prin imitarea unor personaje pozitive, le dezvoltă vocabularul etc. Alţii, însă, consideră că vizionarea programelor T.V. duce la izolarea copiilor, la creşterea violenţei, la scăderea performanţelor şcolare ş.a.m.d.

 

Televizorul – stăpânul timpului liber

a. Televiziunea – baby-sitter?

Timpul petrecut de către copii în faţa televizorului este variabil în funcţie de vârstă, de interesul manifestat, de calitatea programului etc. Totuşi, în unele familii, prezenţa acestuia a devenit o afacere „profitabilă”: copiii sunt lăsaţi în faţa televizorului, ca şi cum ar fi în grija unui baby-sitter (a unei doici). Astfel, în urma investigaţiilor făcute în rândul copiilor şi al părinţilor, s-a putut constata faptul că timpul liber de care beneficiază copiii este ocupat în foarte mare măsură de vizionarea programelor T.V. Rezultatele obţinute au mai reliefat că cele mai multe ore le dedică emisiunilor T.V. în special copiii proveniţi din medii defavorizate din punct de vedere social şi cultural.

34

De unde ştim câtă influenţă are televiziunea asupra copiilor?

Dacă nu ar fi convinşi că televiziunea reprezintă o importantă sursă de educare şi manipulare a telespectatorilor, atunci cu siguranţă oamenii de afaceri nu ar cheltui sume astronomice pe publicitatea televizată.

Însă întrebarea care se ridică este „ Cum influenţează televiziunea dezvoltarea copiilor? În bine sau în rău?” Pentru a putea răspunde la această întrebare, întâi e bine să urmărim aspectele prezentate în continuare.

b. Ce înţeleg copiii din programele vizionate?

Un studiu arată că 40% din programele T. V. destinate în special adulţilor sunt vizionate şi de copiii până la 6 ani, iar 80% dintre acestea au spectatori cu vârsta de l2 ani (Pitzer R., 1989).

Este clar pentru oricine că mesajul transmis de programele T. V. este înţeles diferit de către telespectatori, în funcţie de diverşi factori (dintre care vârsta reprezintă unul dintre factorii de bază). însă mai puţin clar este cum receptează copiii mesajele şi ce înţeleg ei din acestea.

Atenţia copiilor cunoaşte numeroase îmbunătăţiri, pe măsură ce aceştia înaintează în vârstă. însă, atunci când sunt mici, copiii întâmpină greutăţi, în special din cauza capacităţii scăzute de a-şi concentra atenţia în mod selectiv şi pe o perioadă lungă de timp. De aceea, le este greu să ignore ceea ce nu îi interesează şi nu reuşesc să surprindă esenţialul dintr-un scenariu.

În urma unui studiu efectuat pe preşcolari, s-a observat că în timpul vizionării unui program T.V., aceştia îşi mută privirea de la ecran şi înapoi la ecran, de 150 de ori pe parcursul unei ore de emisie (Levin & Anderson). Numărul de mişcări poate varia şi în funcţie de prezenţa sau absenţa altor stimuli în cameră care le-ar putea distrage atenţia (în special jucării), de conţinutul programului, de accesibilitatea mesajelor transmise etc.

Prin urmare, chiar dacă ar avea capacitatea de înţelegere la fel de dezvoltată ca şi a unui adult, copilul aflat în primii ani din viaţă nu ar înţelege foarte bine informaţiile T.V. receptate deoarece nu este capabil încă să-şi concentreze atenţia un timp îndelungat.

Imaturitatea gândirii copiilor face să existe diferenţe între ei şi adulţi şi în ceea ce priveşte înţelegerea mesajelor transmise de programele vizionate şi a semnificaţiei pe care o au acestea asupra minţii copiilor.

Interpretarea pe care o fac copiii asupra programelor T.V. este de cele mai multe ori ambiguă.

În plus, până la vârsta premergătoare intrării în şcoală, copiii disting cu greutate între realitate şi ficţiune. Ei văd televizorul ca fiind o fereastră magică prin care pot urmări întâmplări diferite. Pentru unii dintre ei, personajele de la T.V. nu sunt altceva decât oameni care trăiesc toată viaţa în nişte cutii pătrate.

35

De pe la vârsta de 8 ani, copiii încep să înţeleagă faptul că punctul de vedere al celor din jur poate fi diferit de punctul lor de vedere. Ei încep să înţeleagă mai bine gândurile, sentimentele şi comportamentul altora, iar acest lucru îmbunătăţeşte înţelegerea programelor T. V.

Totuşi, la această vârstă, de obicei copiii întâmpină greutăţi în înţelegerea motivelor care au stat la baza săvârşirii faptelor. Această capacitate se dezvoltă mai bine începând cu vârsta de 11-12 ani.

Într-un studiu efectuat cu scopul de a cerceta gradul de înţelegere a subiectului unor programe T. V. s-a demonstrat că elevii de clasa a doua au înţeles 66% din scenele prezentate, cei de clasa a cincea, 84%, iar cei de clasa a opta, 92%( Kalin C.,1997).

Din datele prezentate mai sus, putem trage concluzia că ceea ce învaţă de la televizor copiii este cu totul diferit de ceea ce învaţă adulţii. E normal atunci să ne punem întrebarea: „ Ce efecte are televizorul asupra minţii, sufletului şi comportamentului copiilor? „

c. Televizorul – un prieten al copiilor

„Mami, mă laşi la televizor?”

Accesul copiilor la programele de televiziune atrage după sine numeroase beneficii, dintre care câteva vor fi prezentate în rândurile de mai jos:

– televiziunea are avantajul de a putea prezenta sintetic foarte multe informaţii utile într-un timp scurt şi fără costuri mari. Aşa cum se ştie, informaţia înseamnă putere, iar liberul acces al copiilor la informaţii îi ajută să se adapteze mai bine în societate, îi face să devină mai puternici datorită cunoştinţelor de care beneficiază.

Primul pas al omului pe Lună, evenimente politice de mare amploare, olimpiadele sportive, prezentarea primului animal donat, concertele de talie mondială sunt doar câteva dintre evenimentele majore la care am putut asista prin intermediul televiziunii.

-programele T.V. contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului prin aceea că îl confruntă cu situaţii ipotetice, scenarii care solicită luarea unor decizii. Astfel, copilul este stimulat să rezolve problemele apărute, să adopte o anumită atitudine într-o situaţie dată. în plus, programele prezentate într-o limbă străină, contribuie la dezvoltarea deprinderii de citire şi la îmbunătăţirea cunoştinţelor despre acea limbă.

De unde ştiu copiii cuvinte în limba engleză înainte de a fi urmat vreun curs special în acest sens? De ce vizionează concursurile de cultură generală televizate sau cu o temă specifică?

36

–televiziunea reprezintă şi un mijloc de educare în masă a populaţiei, prin
emisiunile sale special destinate educaţiei (cum ar fi, de exemplu, emisiunile ştiinţifice,
cursurile de limbi străine, cursurile de artă culinară etc).

De exemplu, un reportaj T. V. a prezentat situaţia existentă în unele regiuni ale Australiei. Acolo copiii care nu reuşesc să meargă la şcoală din cauza distanţelor foarte mari, participă la programe de învăţământ la distanţă, realizate prin intermediul televiziunii. Astfel, ei pot asista la cursuri din bucătărie, din dormitor sau din grădină.

–emisiunile T.V. pot induce spectatorilor trăiri emoţionale diferite, în funcţie
de natura programelor. Ele oferă o alternativă de petrecere a timpului liber, având
rol de divertisment.

Televiziunea ne oferă un mijloc comod de a petrece timpul vizionând programe care ne aduc buna dispoziţie, ne întristează, ne înspăimântă, ne relaxează, ne emoţionează etc.

–programele T.V., prin modelele pe care le oferă, îi îndeamnă pe copii să imite com­
portamentul personajelor sale. Astfel, aceştia pot învăţa atitudini şi deprinderiprosociale
{acordarea de ajutor persoanelor care au nevoie de el, respectarea persoanelor în vârstă,
protecţia mediului etc), precum şi adoptarea unui model de viaţă sănătos {practicarea
unui sport, alimentaţie corespunzătoare, respectarea unui program etc).

Câţi dintre copii preferă să mănânce spanac din cauză că aşa îi cresc muşchii lui Popeye Marinarul?

În concluzie, există o mulţime de avantaje pe care ni le oferă televizorul. Dar ce se află în spatele acestor avantaje?

d. Televizorul – un „prieten” periculos

„Dacă părintele ar veni acasă şi ar găsi un străin care i-ar învăţa copilul cum să îl lovească pe altul sau ar încerca să îi vândă un produs comercial, cu siguranţă că l-ar expedia rapid afară; însă, atunci când vine acasă şi îşi găseşte copilul uitându-se la televizor, nu spune nimic. (Dr. Jerom Singer, Yale University)

Dacă la începutul apariţiei sale în viaţa oamenilor televiziunea primea doar aprecieri pozitive, o dată cu trecerea timpului părerile referitoare la efectele influenţei sale asupra telespectatorilor au început să se schimbe.

–Escaladarea violenţei

Cercetările efectuate asupra conţinutului programelor T.V. au dus la concluzii de-a dreptul înspăimântătoare în ceea ce priveşte cantitatea de violenţă prezentată pe micile ecrane.

37

Cât de frecvent apar scene violente în programele T. V. ?

Dacă în anii ’60 se constata la emisiunile americane o frecvenţă de 5/6 acte de violenţă pe oră, pe la sfârşitul anilor ’80 frecvenţa acestora a crescut la 13 acte de violenţă pe oră. Arnold Goldstein remarcă faptul că un adolescent obişnuit, care urmăreşte în medie 27 de ore pe săptămână programele T. V., asistă la 200.000 de tentative de crimă, din care 33.000 sunt duse la îndeplinire.

Mai mult decât atât, emisiunile pentru copii conţin desene animate în care actele de violenţă sunt prezente cu o frecvenţă de 25-30 pe oră.

Ce efecte are vizionarea scenelor violente asupra copiilor?

Formarea comportamentului violent. Se ştie că, în învăţarea oricărui comportament, un rol esenţial îl joacă modelul pe care copilul îl imită.

Prin urmare, copilul se va comporta violent din cauză că, se închipuie jucând rolul unui personaj îndrăgit.

Folosirea violenţei ca modalitate de rezolvare a unor probleme. In urma vizionării programelor T.V. bogate în scene de violenţă, copilul va învăţa că de fiecare dată când cineva nu este de acord cu el, când apare vreo problemă sau când se întâmplă să nu îi placă o situaţie, va putea folosi cu eficienţă violenţa.

Desensibilizarea copilului. Dacă o persoană vizionează în mod repetat scene violente, cu timpul va deveni indiferentă la acestea, va învăţa să le tolereze şi chiar să le ignore; cu alte cuvinte, va deveni mai sadică.

Astfel, se poate remarca cum copiii încep să îşi piardă abilitatea de a înţelege suferinţa altora, de a protesta sau de a se îngrijora atunci când asistă la producerea unui act violent, după ce au urmărit mai multe scene violente la televizor.

„Paranoia „. In urma unui studiu efectuat pe populaţia Germaniei (Fiedler K., 1996), s-a constatat că telespectatorii fideli au convingerea că societatea în care trăiesc este mai violentă decât în realitate.

Prin urmare cei care urmăresc frecvent programele încărcate de violenţă, au în permanenţă sentimentul de frică de a nu fi agresaţi. Aceste persoane manifestă vulnerabilitate, anxietate, dependenţă, stres exagerat etc.

Din ce cauze sunt copiii influenţaţi negativ?

Ignorarea consecinţelor. Cercetătorii arată că, în programele T.V. care conţin scene de violenţă, 73% dintre agresori rămân nepedepsiţi, iar în 58% dintre cazuri

38

nu se arată chinul, suferinţa victimelor. Violenţa este prezentată deci, ca o metodă de succes în rezolvarea conflictelor.

Identificarea cu agresorii. De multe ori, promotorii violenţei sunt prezentaţi ca personaje pozitive, într-o lumină favorabilă. Copiii ajung astfel la concluzia că, dacă vor să devină ca şi personajul preferat, trebuie să se comporte la fel de violent.

Cum ar putea deveni „invincibili ca Arnold” dacă nu ar distruge tot în jurul lor, aşa cum au văzut în „ Terminator” ?

Justificarea violenţei. Atunci când agresorii se comportă violent, uneori sunt prezentaţi în defensivă, ca fiind „victime ale sistemului”. Violenţa devine astfel un mijloc legitim de atingere a unor scopuri, iar agresorii au o scuză întemeiată care stă la baza actelor pe care le-au comis.

De exemplu, ultracunoscutul personaj Rambo îşi motiva acţiunile sale prin frustrările şi prin traumele avute în urma războiului din Vietnam. Copiii care au urmărit filmul, abia au aşteptat să aibă un motiv de frustrare pentru a se comporta asemănător.

Prin urmare, prezentarea violenţei în programele T.V. duce inevitabil la escaladarea acesteia în comportamentul copiilor (verbal şi nonverbal).

– Diminuarea performanţelor academice

Un studiu elocvent în acest sens s-a realizat pe populaţia unor orăşele canadiene. Cercetarea a fost efectuată longitudinal, pe o perioadă de patru ani şi a urmărit schimbările care se produc în viaţa tinerilor după apariţia televiziunii. Rezultatele au relevat o scădere a abilităţilor de citire şi a creativităţii acestora, corelată cu o diminuare a participării la activităţile comunitare.

Cu toate acestea, rezultatele semnificative au apărut doar în cazul tinerilor care au urmărit programele T.V. exagerat de mult.

Ziarele germane au prezentat un studiu recent efectuat asupra unui grup de elevi, a căror sarcină a fost să numească culoarea predominantă a vacilor. Majoritatea elevilor au răspuns că vacile au culoarea mov (asemeni celei dintr-o reclamă T. V., făcută pentru un sortiment de ciocolată elveţiană) (Fiedler K, 1996).

– Deteriorarea vieţii sociale

Timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului este timpul în care acesta NU se joacă cu prietenii, NU povesteşte cu părinţii, NU face cunoştinţă cu alţi copii de vârsta sa, NU îi ajută pe bunici să facă cumpărăturile, NU discută cu sora lui etc.

Ataşarea de televizor înseamnă izolarea de societate. Acest fenomen are consecinţe negative asupra dezvoltării capacităţii de comunicare a copilului, a

39

legăturilor afective dintre părinte şi copil, a formării deprinderilor de comportament social etc.

– Crearea de „nevoi” necunoscute până atunci

Expunerea prelungită a copiilor la spoturi publicitare, care îi îmbie să cumpere diferite produse, creează stări de frustrare şi nemulţumire, deoarece de multe ori părinţii nu le pot satisface cerinţele astfel apărute.

Este oare părintele de vină că nu poate să-i ofere copilului tot ceea ce acesta îşi doreşte?

– Promovarea pasivităţii

Unele programe T.V. încurajează ideea de a renunţa la activităţile cotidiene şi de a viziona, in schimb, programele oferite. Cei mici sunt spectatorii cei mai receptivi la aceste mesaje deoarece ei se află în stadiul formării atitudinilor şi sistemului de valori. Astfel, în timp ce se uită la televizor, ei NU aleargă, NU citesc, NU desenează sau scriu, NU fac excursii etc.

Se poate constata cu uşurinţă cum petrecerea prelungită a timpului în faţa televizorului duce în unele cazuri la obezitate.

– Dependenţă

Unii se obişnuiesc atât de mult cu prezenţa televizorului, încât fără acesta ajung să se simtă „prizonieri”; ei nu ştiu ce să facă cu libertatea de care pot beneficia.

Un tânăr din Europa de Vest a venit într-un sat mai izolat din România să îşi petreacă trei săptămâni de vacanţă. La începutul sejurului a exclamat: „ TREI săptămâni întregi fără televizor si fără jocuri pe calculator?!?! Am să supravieţuiesc eu cumva! „

În concluzie, putem afirma că programele T.V. au atât avantaje cât şi dezavantaje pentru telespectatori. Ce atitudini pot adopta părinţii în privinţa acestui fenomen? In mod cert, simpla interzicere a vizionării programelor nu ar reprezenta decât o sursă de frustrare în plus.

Atunci ce e de făcut?

e. Sugestii

Alegerea soluţiilor extreme nu avantajează copilul („Nu te uita deloc la televizor!” sau „Maibine ai sta toată ziua la televizor! „). Ce ar trebui să facă părinţii pentru a putea profita din plin de avantajele televiziunii şi pentru a evita capcanele în care pot cădea copiii?

40

– Să încurajeze copilul în a-şi organiza timpul alocat emisiunilor T.V., prin
elaborarea unui program de vizionare, a unui orar.

Planificarea împreună cu copilul a programelor care merită urmărite ar fi bine să fie făcută la începutul săptămânii.

– Să petreacă împreună cu copilul timpul în care acesta se uită la televizor.
Meseria de părinte îl obligă pe adult să cunoască informaţiile pe care copilul le

primeşte de la televizor şi să îl ajute pe acesta să înţeleagă ce vede. In plus, vizionarea emisiunilor T. V. poate şi e bine să reprezinte un prilej de a-l educa şi de a-i transmite valorile la care ar trebi să adere.

  • Să alterneze mijloacele de divertisment. E bine ca părintele să stabilească un
    echilibru între vizionarea programelor T.V. şi citirea de cărţi sau reviste, ieşiri în
    natură, petrecerea timpului cu copiii de vârsta lui, antrenarea în activităţi sportive
    etc.
  • Să se comporte aşa cum le-ar plăcea să se comporte copilul.

Copiii au tendinţa de a-i imita pe adulţi. Dacă părinţii stau zilnic în faţa televizorului, atunci copiii vor înţelege că aşa trebuie să te comporţi când vei fi mare. În schimb, dacă îşi văd părinţii făcând excursii la sfârşit de săptămână sau citind o carte în loc să se uite la televizor, probabilitatea ca ei să îşi petreacă timpul vizionând programele T.V. va fi mai mică.

Sugestiile prezentate mai sus reprezintă câteva dintre posibilităţile prin care copilul poate să fie ferit de influenţa nocivă a programelor T.V. şi, în acelaşi timp, să beneficieze de avantajele pe care televiziunea le are. Desigur că ideal ar fi ca părintele să le poată urma, însă realitatea ne demonstrează că acest lucru este extrem de dificil de realizat.

Totuşi, atunci când timpul părintelui permite sau când comportamentul copilului devine un motiv de îngrijorare, iar vizionarea programelor T.V. poate fi o cauză, părintele poate urma cu mai mare atenţie aceste sugestii.

f. Concluzie

Întrebarea pe care ne-o punem în legătură cu influenţa televiziunii asupra copiilor nu este dacă aceasta exercită influenţă negativă sau pozitivă (pentru că, după cum am putut constata, ea exercită ambele tipuri de influenţă); e bine să ne întrebăm cât timp se uită copiii la televizor, la ce se uită şi ce înţeleg din ceea ce vizionează.

41

PARTEA A DOUA

„Atunci când ne cumpărăm o maşină de spălat nouă, o primim cu instrucţiuni în paisprezece limbi diferite. Când apare pe lume un copil, ce primim ? Nimic!”

(Parent Talk-1997)

„Meseria” de părinte nu este deloc una uşoară. Indiferent de specializarea pe care o are, acesta este nevoit să înveţe ABC-ul psihologiei copilului, la fel de util ca şi un manual de instrucţiuni pentru folosirea unei maşini de spălat.

A realiza o educaţie şi o abordare a copilului „după ureche” poate duce la rezultate pe măsură. De aceea considerăm deosebit de importantă consultarea specialiştilor în psihologia copilului, ori de câte ori situaţia o cere.

Menţionăm acest lucru, deoarece frecvent se întâlnesc cazuri în care părinţii ce se confruntă cu situaţii problemă generate de copilul lor, nu apelează la specialiştii în domeniu fiindcă, din păcate, pentru unii consilierea psihologică se confundă cu consultarea psihiatrică.

 

Interesul pentru copii

 

Prin urmare, considerăm necesară înţelegerea de către adulţi care se ocupă de educaţia copiilor a unor noţiuni de psihologie, care vor fi prezentate în acest capitol.

42

I. CUNOAŞTEREA COPILULUI

„ Oamenii mari nu înţeleg singuri nimic, niciodată şi este obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri”

(Antoine de Saint Exupery)

Dacă în trecut copilul era considerat ca fiind un adult în miniatură, în zilele noastre tot mai multă lume începe să înţeleagă faptul că un copil este un individ pentru care lumea înconjurătoare arată altfel decât o văd cei mari. Unii adulţi consideră copilul vinovat pentru că nu înţelege ce i se spune; în schimb, alţii realizează că, de fapt, vina este a lor, a adulţilor, deoarece nu reuşesc să se facă înţeleşi. De aceea cunoaşterea psihologiei copilului considerăm că este metoda prin care se dărâmă zidul existent între lumea fixată în stereotipii a adulţilor şi universul unic, original al fiecărui copil.

Deoarece adulţii sunt mai experimentaţi, au mai multe cunoştinţe şi o capacitate de înţelegere mai mare decât a copilului, ar fi normal ca ei să aibă iniţiativa de deschidere a căilor de comunicare (Ce vrea să spună copilul acesta ? De ce mă întreabă un lucru care mie mi se pare atât de simplu ? Cum aş putea să îl fac să mă înţeleagă?). Din păcate, mulţi dintre adulţi ironizează copilul, îi atribuie lui greşeala de a nu se putea face înţeles şi aşteaptă ca timpul să rezolve problema („ Ce prost el Nici atâta nu înţelege! Lasă că o să crească

el!”).

Acest capitol vine în întâmpinarea părinţilor care manifestă preocupare faţă de înţelegerea copilului si doresc să îşi îmbunătăţească cunoştinţele psihologice dobândite prin practică. Este imposibil să ţinem un curs de psihologie generală (sau a copilului) în câteva pagini şi este foarte dificil să dăm răspunsuri tuturor problemelor care îi preocupă pe cititori. însă credem că subiectele care vor fi atinse vor contribui la cunoaşterea anumitor aspecte psihologice legate de copil şi vor răspunde unor întrebări adresate mai frecvent de către părinţi cadrelor didactice şi consilierilor şcolari.

Cât de deştept este copilul meu? De ce nu ţine minte ce îi spun? De ce nu învaţă la fel de bine ca şi fratele său? Ce au în plus colegii săi de clasă? Cum să-l fac să înveţe?

43

1. INTELIGENŢA

Ce reprezintă rezultatul obţinut în urma aplicării unui test de inteligenţă? Ce este inteligenţa şi ce arată un test de inteligenţă?

Originea noţiunii de inteligenţă se află în limba latină (inter-legere) şi se referă la capacitatea minţii noastre de a stabilii diferenţe şi asemănări de a pune împreună ceva, de a stabili relaţii.

Deci, un copil poate fi considerat ca având o inteligenţă superioară, atunci când reuşeşte să extragă cât mai multe informaţii şi să le combine în cât mai multe moduri posibil, având la dispoziţie cât mai puţine resurse, date. Unui copil inteligent nu-i vor fi necesare „ tone ” de jucării pentru a construi un joc, ci se va adapta situaţiei, improvizând din materialele de care dispune.

Pe de altă parte, inteligenţa reprezintă capacitatea de adaptare la mediu. Se

poate constata de către oricine că societatea în care ne aflăm este într-o transformare continuă, pe zi ce trece mai accentuată şi mai rapidă. Individul se confruntă zilnic cu situaţii noi, inedite, la care trebuie să găsească soluţii prompte, să răspundă adecvat în orice moment ca să nu fie copleşit, „înghiţit” de problemele care apar. Inteligenţa ne ajută să ne explicăm fenomenele care ne înconjoară, să realizăm un echilibru, o armonie între propria persoană şi mediul în care trăim.

Raportat la experienţa şcolară, inteligenţa este capacitatea de achiziţie, de în­văţare, de dobândire a altor capacităţi, comportamente. Spunem despre un elev că este inteligent atunci când reuşeşte să achiziţioneze şi să redea în mod adecvat informaţia care i-afost transmisă, să aplice ceea ce a învăţat, în alt context (Radu, I., 1991).

Prin urmare, este firesc să ne întrebăm „Ce înseamnă un coeficient intelectual (I. Q.) de 115?”, „Ce reprezintă cifra ce indică rezultatul unui test de inteligenţă?”, „Cât de important este un scor mare al coeficientului de inteligenţă?1‘.

în urma încercării de a măsura nivelul intelectual al persoanelor pe baza unor teste standardizate, s-a ajuns la concluzia că 50% din populaţie are un I.Q. cuprins între 90 şi 110 (Eysenk H., 1999), restul aflându-se sub sau peste aceste limite. Atunci când se apreciază nivelul intelectual printr-un număr, e bine de ştiut că aceasta desemnează inteligenţa generală a persoanelor respective, este rezultatul unei sume de elemente reprezentând factorii determinanţi ai inteligenţei. Deci, pot exista numeroase persoane cu acelaşi I.Q., însă care să fie foarte diferite din punctul de vedere al capacităţilor intelectuale.

44

 

Diferenţe între copiii cu acelaşi I.Q.

Ceea ce se cunoaşte însă mai puţin este faptul că există mai multe tipuri de inteligenţă: spaţială, verbală, practică, socială etc. Deci, dacă părintele doreşte să cunoască nivelul intelectual al copilului său, mai indicat este să afle date despre inteligenţa specifică de care dispune acesta.

De exemplu, nu putem afirma că un psiholog este mai inteligent decât un arhitect (sau invers), deoarece acest lucru variază în funcţie de context. Dacă de pe băncile şcolii cel care va deveni psiholog se va evidenţia prin uşurinţa cu care stabileşte relaţii interpersonale (deci, spunem că va avea o inteligenţă socială superioară), cel care va deveni arhitect, chiar dacă uneori va fi mai puţin comunicativ, dacă se va exprima oral mai greoi, se va remarca în schimb prin capacitatea sa superioară de a percepe şi a opera cu aranjamente spaţiale (va avea, deci o inteligenţă spaţială de înalt nivel).

Prin urmare, e bine de ştiut că scorul coeficientului intelectual obţinut în urma aplicării unui test de inteligenţă îşi pierde din prestaţia de care se bucura câteva decenii în urmă. Dacă departajarea în funcţie de I.Q. în rândul elevilor este destul de mare în primii ani de şcoală, o dată cu înaintarea în vârstă acest criteriu îşi pierde din valoare, punându-se accentul pe o încadrare socială corespunzătoare.

Oare un înalt nivel intelectual reprezintă singura condiţie care ne determină să credem că „Fiul meu este deştept”? Cu siguranţă, nu.

45

2. a învăţa înseamnă a memora?

Există tendinţa de a cataloga un copil ca fiind „prost” din cauză că „nu ţine minte ceea ce-i spui”.

În ce măsură e adevărată această afirmaţie? Cât de mult este influenţat succesul şcolar de o memorie bună/slabă ? Este oare memoria principala sau singura vinovată din cauza căreia elevul nu reţine ceea ce citeşte sau i se spune?

În urma studiilor efectuate pe elevii cu deficienţe mintale s-a constatat că volumul memoriei lor este mai redus decât al elevilor normali, procesul de memorare voluntară este deficitar, fixarea şi reproducerea materialelor învăţate este mai rigidă, iar reactualizarea cunoştinţelor are o fidelitate redusă (Roşea, M., 1967). De aici am putea trage concluzia că, cu cât memoria copilului este mai slabă, cu atât el este „mai prostuţ”.

Deşi, luată global, afirmaţia are o anumită valoare de adevăr, ar fi nedrept să ne limităm la aceste constatări. De aceea problema trebuie privită mai în profunzime. Vă propunem deci să analizăm şi alţi factori care pot determina ca performanţele să fie bune sau slabe:

a.modul de organizare a materialului de învăţat (dacă este bine structurat,
clar, concis, sau nu). Cu siguranţă, dacă am prezenta această lucrare sub forma unor
fraze interminabile, fără să ţinem cont de alineate, de capitole şi subcapitole, fără să
evidenţiem cuvintele (frazele) mai importante etc, cititorii ar reţine puţin din ceea
ce citesc, ar obosi repede şi s-ar întreba la final „ Ce vor să zică ăştia ?”. Vina că nu
au înţeles bine informaţia prezentată nu ar fi a cititorilor, ci a autorilor, deoarece nu
au fost suficient de expliciţi. Prin urmare, înainte de a da vina pe copil, că nu poate
reţine ceea ce i se spune sau ceea ce are de învăţat, părintele ar trebui să se asigure
întâi de calitatea materialului prezentat.

b.dacă materialul este bine înţeles.

Un material, chiar dacă este lung, se memorează mai uşor atunci când înţelegi despre ce e vorba şi îţi formezi o schemă mintală, sau creezi un scenariu al conţinutului.

De exemplu, mulţi părinţi exclamă mândri: „Uite ce poezie lungă ştie copilul meu!” sau „Uite câte cântece a învăţat!”. În entuziasmul lor, determinat de performanţele cantitative ale copiilor, ei omit uneori să se asigure dacă copilul lor înţelege bine ceea ce reproduce.

De aceea, timpul alocat memorării unor materiale care nu au fost înţelese este foarte mare, iar memorarea lor se face uneori cu mare efort.

46

c.familiaritatea materialului.

Dacă ceea ce i se cere copilului iese din sfera lui de preocupări, cu siguranţă că vor fi mari şanse ca efortul său să nu aibă rezultatele scontate.

De multe ori, învăţătorii au fost surprinşi să constate că unii elevi (pe care ei îi considerau incapabili să facă faţă solicitărilor şcolare şi care nu reuşeau să înveţe pe de rost o poezie de 4 strofe), cunoşteau toţi jucătorii (inclusiv rezervele) unor echipe de fotbal mai mult sau mai puţin celebre. Aveau acei copii o memorie deficitară ? Cu siguranţă, nu. Doar că ceea ce li se cerea să înveţe le era nefamiliar. In plus, nu erau suficient de motivaţi să memoreze poezia.

d.gradul de motivare.

Motivaţia joacă un rol esenţial în orice formă de activitate. O motivare optimă poate determina individul să-şi aloce energiile de care dispune la maxim, pentru a putea finaliza activitatea începută.

De exemplu, părinţii care au întâmpinat probleme cu copiii şi nu le găsesc rezolvare vor reţine mai mult din această lucrare decât cei care o răsfoiesc doar pentru a-şi îmbogăţi cultura generală.

Prin urmare, efortul pe care-l depun părinţii pentru a-i ajuta pe copii să memoreze bine anumite sarcini, ar fi mai folositor dacă ar fi depus pentru a-i convinge pe copii de utilitatea a ceea ce fac.

e.condiţiile în care are Ioc memorarea.
– ambianţa (condiţiile externe).

Evident, toată lumea ştie că reţii mai bine atunci când nu este gălăgie în jurul tău, când nu eşti deranjat. Insă, ceea ce puţini ştiu, este faptul că dacă înveţi într-o anumită ambianţă (acasă sau la munte), atunci când va trebui să reproduci ceea ce ai memorat, vei avea o performanţă mai scăzută cu 30% dacă ambianţa nu mai este aceeaşi (Sdorow L., 1993).

În special cei care au fost studenţi îşi amintesc cu zâmbetul pe buze cum, în vacanţe (la mare, de exemplu), cărau după ei zeci de cursuri ca să mai înveţe puţin „ când vor avea timp liber „, „ când se vor odihni”, pentru sesiunea ce se apropia. Evident că, atunci când au reuşit să înveţe ceva, odată ajunşi acasă au realizat că nu îşi mai aduc aminte mare lucru din ce au învăţat.

Prin urmare, e limpede că ideal ar fi ca activitatea de memorare a cunoştinţelor academice să fie realizată la şcoală, deoarece acolo există şi o ambianţă ce favorizează studiul. Odată ajuns acasă, copilul va face eforturi mai mari să memoreze materialele cerute, de aceea, uneori, temele pentru acasă sunt un chin pentru elevi.

47

– dispoziţia copilului (condiţiile interne).

Cu toţii ştim că în momente de oboseală, de boală, de indispoziţie etc. nu obţinem aceleaşi performanţe ca atunci când ne simţim bine şi, cu siguranţă, nici un părinte nu are pretenţia de la copilul său să înveţe când, de exemplu, are gripă. Totuşi, ceea ce puţină lume cunoaşte e faptul că, dacă am memorat ceva în timp ce ne aflam într-o anumită dispoziţie, putem reactualiza mai bine atunci când ne aflăm în aceeaşi dispoziţie.

Atunci când solicităm copilului să memoreze ceva, trebuie să ţinem seama şi de dispoziţia în care se află.

f.uitarea intenţionată. Explicaţia acestui fenomen (cunoscut şi sub denumirea
de represie), provine din curentul psihanalitic promovat de Freud şi de discipolii
săi. Atunci când de un anumit obiect, de o anumită persoană sau de o anumită
întâmplare ne leagă amintiri neplăcute, avem tendinţa de a reprima tot ceea ce ne
aminteşte de ele, de a le uita.

Prin urmare, e total inadecvat să cerem unui copil să înveţe o lecţie în timp ce stă, de exemplu, la coadă la dentist.

g.efectul FAN (facts added to nodes = informaţii superflue). Acesta apare în
cazul în care oferim prea multe informaţii colaterale. Astfel, cu cât avem mai multe
informaţii adiacente, cu atât ne este mai greu să ne reamintim cu exactitate sarcina
primită (Miclea M., 1999).

De exemplu, când îi spunem copilului „ George, du-te până la complex să cumperi bere, pentru că vine nenea Emil la noi să ne repare maşina de spălat şi când lucrează ştii că lui îi place să bea bere brună, că trebuie să spăl hainele până mâine şi apoi să îţi faci temele că mâine ai lucrare de control”. Atunci când copilul va întreabă „ Ce să fac ? „, ar fi anormal să-i răspundem „ Ce ? Atâta nu înţelegi ? Du-te şi cumpără bere! „

h. interferenţa (unele cunoştinţe deja învăţate, împiedică memorarea unor noi informaţii).

Dacă, de exemplu, un copil aude acasă de mai multe ori „ Ţi-am cumpărat un treling” sau „Papucii ţi-s în hol”, cu greu se va obişnui că de fapt „trelingul” e „trening” şi „papucii” sunt „papuci”. De aceea, este de preferat ca educaţia pe care copilul o primeşte acasă să se coreleze cu cea de la şcoală, inclusiv sub aspectul vocabularului folosit.

Sigur că ar fi prea mult să credem că veţi ţine cont de toţi factorii prezentaţi mai sus înainte de a-1 certa pe copil că a făcut o greşeală din cauză că „a uitat”; însă

48

sperăm că măcar anumite aspecte dintre cele amintite au reuşit să vă capteze atenţia şi să vă determine să înţelegeţi mai bine „ce e în mintea” copilului dumneavoastră.

Dar putem afirma că „a memora” înseamnă „a învăţa”!

Chiar dacă în unele situaţii se pare că cele două noţiuni sunt identice, totuşi activitatea de învăţare nu se reduce la simpla memorare. Activitatea de învăţare reprezintă o experienţă prin care trece copilul, experienţă ce poate fi realizată prin mai multe modalităţi. Memoria are rol doar în culegerea, stocarea şi reactualizarea informaţiilor obţinute, însă învăţarea reprezintă un proces mult mai amplu.

3. IMPORTANŢA LIMBAJULUI

În primii ani de viaţă asistăm la o spectaculoasă dezvoltare a limbajului care s-a dovedit a fi unul dintre fenomenele psihice cu rol esenţial în dezvoltarea fiecărei persoane. Desigur, poticnelile pe care preşcolarii le au în încercarea lor de a se exprima corect reprezintă de cele mai multe ori o sursă de amuzament pentru adulţi, însă dacă acest fenomen se extinde în timp (după vârsta şcolară) atunci trebuie luate măsuri.

Ceea ce trebuie să ştie un părinte este că limbajul se află într-o strânsă legătură cu gândirea şi, prin urmare, modul în care un copil şi-l însuşeşte influenţează dezvoltarea ulterioară a gândirii şi a personalităţii acestuia.

Putem aprecia, la nivelul simţului comun, că un copil este inteligent atunci când dovedeşte că are un vocabular bogat, adecvat situaţiilor în care se află, folosind corect regulile gramaticale. Dar cei care au citit paginile precedente vor şti deja să precizeze că acel copil dovedeşte o inteligenţă verbală şi socială superioară fără a avea dovezi în ceea ce priveşte, de exemplu, inteligenţa practică.

Însă limbajul nu poate fi achiziţionat oricând, specialiştii (Sdorow, 1993) considerând că există o perioadă critică până la care acesta poate fi achiziţionat în mod corespunzător, după care eforturile de recuperare sunt foarte anevoioase şi cu rezultate minime. Exemplul următor considerăm că este edificator în acest sens:

În 1970 o fetiţă de 13 ani (Genie) a fost găsită de către nişte muncitori într-o baracă izolată. S-a dovedit ulterior că fusese ţinută acolo departe de orice contact social, de când era foarte mică. În 1981, după o decadă de la integrarea ei în societate, în ciuda asistenţei medicale şi psihopedagogice de care a beneficiat, Genie nu reuşea decât să comunice simplist, cu foarte multe greşeli sintactice.

49

În final putem trage cel puţin două concluzii:

  • vorbirea copiilor trebuie încurajată şi corectată de timpuriu (fără a cădea în
    extrema opusă, a părintelui cicălitor, stresant, care-şi sancţionează copilul pentru
    orice greşeală);
  • atunci când defectele de vorbire se prelungesc în timp este bine să se apeleze
    la un logoped. Unele tulburări pot fi vindecate de timp, altele, doar de specialist.

Ignorarea acestor aspecte poate atrage după sine insuccese şcolare, care se pot agrava în timp (de exemplu, un elev care nu poate pronunţa bine anumite sunete, va întâmpina dificultăţi în citirea şi scrierea lor, iar, cu timpul, din această cauză va rămâne mult în urma colegilor, la învăţătură) sau îi pot afecta personalitatea (un apăsător complex de inferioritate).

4. JOCUL ŞI DEZVOLTAREA IMAGINAŢIEI

Jocul reprezintă o formă fundamentală de activitate care apare spontan din trebuinţa de acţiune şi trăire emoţională a oricărei persoane. Acesta, deşi multă lume consideră că este caracteristic doar copiilor, se regăseşte pe tot parcursul existenţei individului.

Astfel, încă din primele luni de viaţă, copilul iniţiază forme de activitate care îi provoacă plăcere (scuturarea jucăriilor pentru a produce zgomote, schimburi de gesturi cu adulţii etc).

Începând cu vârsta de 2 ani, copilul îşi dezvoltă capacitatea simbolică, ceea ce înseamnă că are abilitatea de a înlocui un obiect care nu este prezent, cu un SIMBOL care poate fi reprezentat de cuvinte, obiecte, imagini mintale sau acţiuni. De exemplu, o bucată de lemn poate deveni un telefon mobil, o maşină sau un animal, după preferinţele copilului. La această vârstă (2-6 ani), premergătoare vârstei şcolare mici, deşi copiii dau impresia că se joacă împreună, în realitate, de cele mai multe ori, îşi construiesc individual propriile scenarii.

După intrarea în şcoală (6 ani), colectivul începe să joace un rol foarte important în viaţa copiilor, iar jocurile dobândesc din ce în ce mai mult o amprentă socială. De acum, copiilor le place în mod deosebit să iniţieze jocuri care să-i implice şi pe colegii lor, dându-le şansa să dovedească de ce sunt capabili. Jocurile poţ să se bazeze pe abilităţile lor fizice, pe abilităţile intelectuale sau, mai ales, pe cele verbale.

Dacă, o dată cu intrarea în şcoală, jocurile încep să se organizeze tot mai mult pe bază de întreceri, concursuri, de la vârsta preadolescenţei şi adolescenţei (începând cu 12-13 ani) acest sistem competiţional predomină în activitatea ludică a tinerilor. Adolescenţa este vârsta la care ei trebuie să arate ceea ce au, ceea ce pot,

50

iar acest lucru are o valoare cu atât mai mare cu cât se compară cu partenerii lor de joacă, cu colegii de la şcoală (de exemplu, competiţiile sportive sunt un pretext foarte bun pentru a-şi etala măiestria).

O sursă importantă de amuzament la această vârstă o constituie „duelurile verbale”, schimburile de replici. Această formă verbală a jocului se va dezvolta şi va predomina activitatea ludică la vârsta adultă. Prin urmare şi schimburile de replici, jocurile de cuvinte, glumele pot fi considerate „forme fundamentale de activitate care apar spontan din trebuinţa de dinamism şi trăire emoţională”, fiind însă specifice vârstei adulte. Acestea solicită mai mult sfera intelectuală şi afectivă a persoanelor implicate în activitate şi implică mai puţin aspecte de natură fizică (care predomină în activitatea copiilor); de,aceea avem tendinţa de a le exclude din categoria jocurilor.

Întrebare: De ce atunci când ne aflăm, la o petrecere împreună cu copiii, cei mici trebuie să aştepte până la „spartul chefului” şi nu invers, adică părinţii să plece când copiii au terminat joaca ?

Răspuns (de 10 puncte): Doar pentru că părinţii au o autoritate mai mare, nu pentru că activitatea lor ar fi „ mai importantă ” sau „ mai serioasă ” decât cea a copiilor.

Dar ce greşeli suntem tentaţi să facem mai frecvent, atunci când vedem copiii jucându-se?

  • „Jocul este doar o modalitate prin care copilul îşi ocupă timpul”. Trebuie
    ştiut însă că timpul petrecut de copil jucându-se nu este timp pierdut, ci timp câştigat,
    în funcţie de natura jocului, copilul:
  • îşi poate forma unele abilităţi fizice (manipularea unor obiecte, menţinerea
    echilibrului, alergare, căţărat etc);

– îşi dezvoltă gândirea, în special capacităţile de analiză şi sinteză, de observare a realităţii înconjurătoare, într-un mod organizat, sistematic (clasificarea obiectelor după însuşiri comune, sesizarea deosebirilor dintre ele etc), de a generaliza sau particulariza etc;

  • îşi îmbogăţeşte volumul cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare;
  • îşi dezvoltă limbajul, atât din punctul de vedere al formei de exprimare (topică,
    structură), cât şi din punctul de vedere al conţinutului (vocabular);
  • îşi dezvoltă imaginaţia în special prin intermediul jocurilor de creaţie (pe care
    le vom detalia în cele ce urmează);
  • poate învăţa lucruri noi despre relaţiile sociale, despre cum ar fi bine şi cum
    nu ar fi indicat să se comporte cu oamenii;
  • îşi formează trăsături pozitive de caracter (perseverenţă, curaj, spirit de iniţiativă
    etc).

Trebuie menţionat faptul că nu toate jocurile reprezintă activităţi constructive!

– „Un elev trebuie să înveţe, nu să se joace”. Din păcate, pentru mulţi adulţi,
jocul reprezintă o activitate „puerilă”, „neserioasă”, care ar împiedica procesul de
maturizare al copilului lor. Trebuie avut însă în vedere că această formă de activitate
provoacă o deosebită plăcere. Nimeni nu trebuie să recompenseze copilul pentru
că se joacă, deoarece jocul reprezintă în sine o răsplată. Acest lucru este foarte
important deoarece se ştie că orice individ învaţă mai bine atunci când îi face plăcere
forma de activitate pe care o desfăşoară, orice persoană are o productivitate mai
mare la lucru atunci când face ceva cu plăcere.

Deci, ceea ce învaţă copilul prin joc, reţine mult mai bine şi se întipăreşte pentru mai mult timp decât dacă ar învăţa din obligaţie. De aceea, în activităţile de învăţare pe care le desfăşoară copiii la şcoală e preferabil să se utilizeze cât mai multe jocuri didactice.

– „N-are rost să-i mai cumpăr jucării, că pe toate le strică”. E bine de ştiut
că un băiat care dezmembrează maşinuţele pe care tocmai le-a primit în dar sau o
fată care scoate hainele unei păpuşi noi, nu face acest lucru pentru a le face în ciudă
părinţilor, ci o face de cele mai multe ori din curiozitate. Prin urmare, uneori este
total nepotrivită atitudinea părintelui: „Tu strici tot ce-ţi cumpăr! îţi baţi joc de munca
mea!”.

Pe de altă parte, s-a constatat că uneori părinţii le cumpără copiilor jucării fără a se preocupa dacă copilul îşi doreşte neapărat acea jucărie sau dacă poate aprecia la adevărata lui valoare gestul făcut de către părinte. De aceea, e bine să evităm să-i facem copilului exagerat de multe daruri, dacă dorim ca acesta să aibă grijă de ele.

De asemenea, dacă dorim ca el să se bucure de jucăriile primite cadou, e bine ca ele să fie oferite cu ocazii speciale, prin care să-1 „premieze” pentru un motiv clar explicat (zi de naştere, câştigarea unui concurs, o faptă bună). In consecinţă, e contraindicat ca primirea de către copil a cadourilor să se transforme într-o obişnuinţă.

În concluzie, jocul are un rol fundamental în dezvoltarea armonioasă a copilului, în special prin intermediul jocurilor de creaţie, copilul îşi poate dezvolta imaginaţia, proces psihic complex care are o importanţă foarte mare în dezvoltarea capacităţii de cunoaştere. Orice om normal posedă imaginaţie; putem spune însă despre un copil că are o imaginaţie mai bogată sau mai săracă (mai puţin dezvoltată).

Jocurile de creaţie (Ozunu D., 1995) pot avea subiecte din viata cotidiană (de-a familia, de-a şcoala), subiecte din poveşti, din filme artistice ori desene animate

(Robocop, Scooby-Doo) sau pot fi jocuri de construcţie (din cuburi). Toate aceste jocuri permit copiilor să intre în lumea personajelor pe care le interpretează, să aibă

52

atitudini, sentimente similare cu ale personajelor respective, să gândească din perspectiva acestora, să anticipeze anumite activităţi şi chiar să joace diferite roluri în acelaşi timp.

Copilul îşi poate construi astfel un univers prin intermediul căruia să aibă acces la normele şi valorile promovate de societate, care să constituie o punte de legătură între lumea sa interioară şi lumea înconjurătoare. Prin intermediul jocului, copilul se poate exprima cel mai bine, aşa cum nu poate să o facă prin cuvinte, cu condiţia să-l remarce şi să-l înţeleagă cineva.

5. PERSONALITATEA

Există întipărite în limbajul uzual expresii de genul „este un om fără personalitate” sau „are o personalitate puternic㔑, prin care se încearcă în câteva cuvinte caracterizarea unei persoane.

Dar ce desemnează noţiunea de personalitate? Putem spune că unii au, iar alţii n-au personalitate? Putem ierarhiza oamenii în funcţie de cât de puternică le este personalitatea ?

Personalitatea (în limba latină persana = mască, personaj, rol) se poate defini succint ca fiind un ansamblu de trăsături unice, relativ constante, ale felului în care gândim, simţim şi ne comportăm. Altfel spus, personalitatea include elementele esenţiale, definitorii prin care o persoană se distinge de cele din jurul său, rolul pe care îl joacă cel mai frecvent pe scena vieţii sociale şi private.

Putem spune despre o persoană că este disciplinată, nesigură, autocritică, sociabilă, cicălitoare etc. Se poate întâmpla ca toate aceste trăsături să i se potrivească în acelaşi timp sau pot ieşi în evidenţă în contexte diferite. Iar, atunci, care dintre acestea o caracterizează cel mai bine?

Atunci când încercăm să caracterizăm pe cineva, trebuie să ne asigurăm că acea trăsătură se manifestă relativ constant în orice context. Aceasta se întâmplă când, de pildă, atât părinţii, cât şi învăţătoarea, colegii de şcoală sau prietenii spun despre un copil cam acelaşi lucru.

De exemplu, atunci când zicem „Alina este timidă „, e bine să ştim că afirmaţia noastră se bazează pe observaţii realizate din mai multe perspective. Dacă Alina este timidă acasă, în schimb la şcoală sau la joacă se dovedeşte a fi foarte comunicativă, sociabilă, atunci probabil că acasă nu beneficiază de un climat care să îi permită să se poată exprima suficient de bine.

53

Prin urmare, Alina nu este timidă ci se comportă cu timiditate în anumite con­texte. Ea poate fi, în schimb, tot timpul (în orice context) amabilă, egoistă sau harnică.

După ce am înţeles la ce se referă noţiunea de personalitate, este evident faptul că fiecare dintre noi are personalitatea proprie. Prin urmare, nu există oameni fără personalitate. Putem eventual să spunem că unii au trăsături de personalitate mai mult sau mai puţin exprimate.

În schimb, dacă dorim să clasificăm oamenii în funcţie de personalitatea lor, trebuie să cunoaştem dimensiunile personalităţii şi anume temperamentul, caracterul şi aptitudinile.

5.1. Temperamentul

Dintre toate dimensiunile personalităţii, temperamentul este cea mai accesibilă şi uşor de identificat, deoarece ne oferă informaţii în legătură cu cantitatea de energie de care dispune o persoană.

Astfel, în funcţie de temperamentul pe care îl are, un copil poate fi mai liniştit, retras, calm, echilibrat sau dimpotrivă poate fi energic, agitat, impulsiv. Aceste trăsături pot fi vizibile atât în mişcări, cât şi în vorbire sau gândire.

Clasificarea temperamentelor se face în funcţie de gradul de stabilitate/ instabilitate emoţională şi gradul de extravertire /introvertire (orientare predominantă înspre lumea exterioară sau spre cea interioară). Astfel, din îmbinarea celor doi parametri, rezultă 4 tipuri temperamentale fundamentale (Radu 1., 1991, Littauer R, 1999):

a. melancolicul (instabil şi introvertit)

Verbul care îl defineşte: A GÂNDI.

Acest tip temperamental e considerat ca aparţinând geniilor. Instabilitatea îi face să fie mereu nemulţumiţi, să reia acţiunile, devenind perfecţionişti. Ei sunt foarte analitici, nu se mulţumesc cu „ambalajul”, ci caută „miezul” problemei cu care se confruntă.

Melancolicii au foarte multă răbdare, fiind în stare să facă munci pe care unii le-ar considera plictisitoare (de migală), dacă prevăd un rezultat concret în viitor. In general, sunt retraşi în sine, preferă să lucreze individual, deoarece consideră că munca în echipă antrenează după sine discuţii, care nu fac altceva decât să încetinească ritmul de lucru. Pentru ei seriozitatea şi decenţa reprezintă calităţi cu care se mândresc, în timp ce pentru alţii aceste trăsături reprezintă defecte. Din această cauză, se întâmplă ca sobrietatea de care dau dovadă să fie considerată plictisitoare de către sangvinici sau de către colerici.

Melancolicii gândesc foarte ordonat, precis, sunt înclinaţi să catalogheze, să clasifice să alcătuiască scheme. De asemenea, pot fi extrem de atenţi la detalii şi îşi fixează standarde aproape de perfecţiune, şi-i aleg prietenii cu multă precauţie. Insă, odată ce şi-au ales un prieten, ei sunt în stare să manifeste faţă de el sentimente de lungă durată. în plus, sensibilitatea crescută a melancolicilor îi face să fie foarte atenţi la nevoile celorlalţi şi să manifeste o mare capacitate empatică.

Pe de altă parte, melancolicii au o capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare şi sunt în general puternic afectaţi de insuccese (se descurajează). Ritmul acţiunilor, gândurilor sau al cuvintelor este foarte lent, fapt care îi va dezavantaja în condiţii de competiţie şi îi va determina să se închidă în sine (să se refugieze în imaginar).

Melancolicii sunt, în general, înclinaţi spre pesimism, prevăzând „probleme” înainte ca acestea să apară. Le face plăcere să se lamenteze, aşteptând să fie compătimiţi.

b.flegmaticul (stabil şi introvertit)

Verbul care îl defineşte: A LINIŞTI

Temperamentul flegmatic se caracterizează prin stabilitate şi echilibru. Persoanele care se înscriu în această categorie, sunt firi puternice, au multă încredere în sine, încât manifestă multă toleranţă faţă de ceea ce se întâmplă înjur, dând impresia că nimic nu îi deranjează. Au multă răbdare, manifestă siguranţă în tot ceea ce fac şi dau dovadă de o mare capacitate de muncă.

Asemeni melancolicilor, flegmaticii sunt foarte conştiincioşi şi serioşi, petrecând mult timp în singurătate. Ei sunt buni ascultători, discreţi, inofensivi, având mari calităţi de mediatori în rezolvarea conflictelor.

Faptul că nu au aspiraţii foarte înalte, îi face să se mulţumească cu puţin şi să nu fie orgolioşi. Echilibrul emoţional le permite să aibă sentimente durabile care cu greu se schimbă în timp.

Din cauza ritmului lent de lucru şi apatiei pe care o degajă, flegmaticii pot fi consideraţi leneşi şi dezinteresaţi. Pe ei pare că nu îi entuziasmează nimic şi te lasă să înţelegi că de fapt „nimic nu e nou sub soare”.

Flegmaticilor nu le place să-şi asume responsabilitatea, nu le place să fie în centrul atenţiei deoarece nu au nevoie de aprecierea celor din jur. De obicei ei sunt împotriva schimbărilor, manifestând încăpăţânare, rigiditate şi înclinaţie spre rutină.

c.sangvinicul (stabil şi extravertit)

Verbul care îl defineşte: A VORBI

55

Sangvinicii sunt persoane foarte sociabile, populare, care îşi fac simţită prezenţa de îndată ce intră într-o colectivitate. De altfel, ei adoră să fie admiraţi, simţindu-se minunat în mijlocul mulţimii, atunci când au toate privirile aţintite asupra lor.

Le place tot ceea ce este nou, inedit, de aceea apariţia situaţiilor nemaiîntâlnite până atunci îi stimulează, îi face să se simtă provocaţi. Sangvinicii au o mare abilitate de a face cunoştinţă rapid cu persoane necunoscute, iar după câteva momente petrecute împreună, îţi lasă impresia că se cunosc de o veşnicie.

Spre deosebire de flegmatici, ei au un ritm alert manifestat atât activităţile pe care le iniţiază, cât şi în vorbire şi gândire. Ei îşi etalează repede posibilităţile şi trec cu uşurinţă peste insuccese. Mai mult decât atât, sangvinicii au talentul de a transforma munca în distracţie, degajând optimism şi înveselind viaţa celor care îi înconjoară. Ei sunt foarte energici şi entuziaşti aproape de orice „nimic”. Le place să exagereze atunci când povestesc, aducând în acest fel un plus de culoare şi vitalitate conversaţiei.

Pe de altă parte, sangvinicii sunt persoane pe care nu întodeauna te poţi baza (aşa cum te poţi baza pe flegmatici sau pe melancolici). Promit cu uşurinţă şi se angajează de multe ori în diferite activităţi, dar rareori se ţin de promisiune. De multe ori ei doar vorbesc, nu fac. Uşurinţa cu care abordează viaţa, îi face să fie consideraţi imaturi.

Sangvinicii nu au nevoie de prieteni adevăraţi, ci mai degrabă de admiratori. De aceea, se poate întâmpla să constatăm că pentru ei sunt mai importante nevoile celorlalţi, decât cele ale familiei sau ale prietenilor. în plus, faptul că ei se pun întotdeauna în mijlocul evenimentelor, îi face să nu fie disponibili pentru a asculta necazul cuiva, să nu aibă răbdare pentru problemele celorlalţi şi să nu se implice în nici o situaţie tragică. Faptul că trec cu uşurinţă peste problemele care apar, le diminuează foarte mult spiritul autocritic, ei considerându-se aproape fără defecte.

Dacă viaţa afectivă a sangvinicilor este dominată de trăiri emoţionale puternice, sentimentele pe care ei le au faţă de anumite persoane sunt superficiale, deoarece simt întotdeauna nevoia de variaţie.

d. colericul (instabil şi extravertit)

Verbul care îl defineşte: A FACE

Temperamentul coleric este temperamentul liderilor, al oamenilor de acţiune. Pentru persoanele cu acest temperament nu se pune problema dacă îşi vor atinge scopul, ci când se va întâmpla aceasta. Colericii sunt foarte ambiţioşi, orgolioşi şi puternic orientaţi spre scop; de multe ori, pentru ei nu contează mijloacele prin care îşi ating ceea ce şi-au propus atâta timp cât vor fi câştigători.

Colericii sunt foarte impulsivi, energici, agitaţi, manifestând totodată mult curaj atunci când se pune problema asumării de riscuri. Pot lua decizii eficiente şi prompte

56

în cazuri de criză, pot rezolva problemele apărute şi pot să economisească timp. Le face plăcere atunci când li se opune rezistenţă şi savurează situaţiile combatante cu cea mai mare plăcere. De aceea, ei sunt născuţi pentru competiţii.

Din cauză că sunt firi instabile, colericii resimt în permanenţă nevoia de schimbare; ei sunt optimişti, creativi, eficienţi în activitate, interesaţi de tot ceea ce e nou, inedit.

Trăiesc atât de intens prezentul încât, pentru colerici nu contează foarte mult faptul că cineva ar putea suferi de pe urma acţiunilor lor, de aceea ei riscă să rămână fără prieteni; relaţiile pe care ei le consideră a fi de „prietenie” sunt în realitate doar relaţii profesionale, „de afaceri”. Potenţiala lipsă de popularitate a colericilor mai rezultă şi din stilul despotic de aconduce, din faptul că foarte rar îşi asumă vina („Eu am dreptatel”) şi că nu acceptă sfaturi.

Colericii sunt dependenţi de muncă („candidaţi la infarct”) şi îi presează pe ceilalţi să fie ca şi ei. Nu au răbdare, capacitatea empatică este foarte scăzută şi din această cauză uneori sunt consideraţi ca fiind duri, „bădărani”. Totodată, ei sunt incapabili de a realiza munci de migală şi se plictisesc repede de ceea ce fac.

Asemeni sangvinicilor, colericii au trăiri emoţionale puternice, dar care nu durează prea mult în timp. Aceste explozii emoţionale sunt alternate cu perioadă de delăsare, de inactivitate (dovadă a instabilităţii). În plus. colericii au o înclinaţie deosebită spre dramatizări, exagerări, spre declanşarea stărilor de alarmă.

Exerciţiu: Cărei categorii temperamentale aparţineţi? Dar soţul/soţia? Dar copilul d-voastră?

Pentru o mai bună înţelegere a persoanelor din perspectiva categoriei temperamentale căreia îi aparţin, sunt necesare câteva precizări:

– nu existătipuri temperamentale pure. Atunci când aţi încercat să faceţi
exerciţiul de mai sus, cu siguranţă că aţi întâmpinat dificultăţi, deoarece, probabil,
aţi întâlnit la o persoană, trăsături care se potrivesc mai multor tipuri temperamentale.

Prin urmare, putem regăsi în structura personalităţii unui coleric şi trăsături specifice sangvinicului (echilibru emoţional sau capacitate de lucru îndelungată).

– nu există temperamente bune sau rele. Chiar dacă ne-ar plăcea să avem un
copil mai sociabil, mai descurcăreţ, mai autonom (deci să aibă trăsături specifice
temperamentului sangvinic), pe când el în realitate este mai retras, lipsit de iniţiativă,
fricos sau, cum frecvent se foloseşte expresia, „mai bleg” (temperament melancolic),
nu avem de ce să fim nemulţumiţi.

De exemplu, deşi melancolicul are trăsături care îl dezavantajează (capacitate redusă de lucru în condiţii de suprasolicitare, sensibilitate crescută etc), în schimb posedă o capacitate de autocunoaştere mai mare decât colericul sau sangvinicul (care sunt mai superficiali în ceea ce fac şi în ceea ce priveşte curu>aşterea propriei persoane).

57

De asemenea, melancolicii sunt mai atenţi la detalii decât colericii sau sangvinicii, iar, atunci când îndeplinesc o sarcină, deşi au un ritm de lucru mai lent, produsul final va fi mai reuşit decât al celorlalţi; ei sunt perfecţionişti şi rareori se întâmplă să facă vreo greşeală (datorită numeroaselor verificări). în plus, o dată ce i-ai câştigat încrederea unui melancolic, îl poţi considera o persoană pe care te poţi baza, fidelă şi ale cărei sentimente durează în timp.

– temperamentele nu se schimbă. La naştere, fiecare dintre noi dobândim anumite trăsături temperamentale, care nu se modifică pe parcursul vieţii. Temperamentul este o latură a personalităţii, asupra căreia cu greu se poate interveni prin educaţie.

Rareori un sangvinic ar putea fi învăţat să devină la fel de meticulos ca şi un melancolic.

Prin urmare, fiecare temperament are avantajele şi dezavantajele sale, părţile sale bune şi pe cele mai puţin bune. Datoria oricărui părinte, educator sau adult responsabil de educaţia copilului, este să îi identifice calităţile şi să îi formuleze sarcini de lucru în funcţie de posibilităţile reale, nu în funcţie de ceea ce îşi doreşte el, adultul.

De exemplu, este total nefiresc să îi cerem unui elev flegmatic să lucreze în acelaşi ritm cu colegul său de clasă, care are un temperament coleric.

5.2. Caracterul

Dacă temperamentul constituie dimensiunea dinamico-energeţică a personalităţii, caracterul, în schimb, creionează profilul psihomoral al individului (Radu I., 1991).

Astfel, din punctul de vedere al caracterului, putem spune despre uncopil că este onest, modest, altruist ş.a.m.d. sau dimpotrivă, mincinos, lăudăros, egoist etc.

Problema moralităţii este una dintre cele mai controversate şi mai vechi probleme legate de personalitatea indivizilor. Practic, putem afirma că unul dintre criteriile majore după care erau împărţiţi oamenii, încă din cele mai vechi timpuri (cu mult înainte ca psihologia să fie consacrată ca ştiinţă), era caracterul acestora (,Jyuni” sau „răi”).

Ulterior, cercetările pe tema caracterului au scos în evidenţă anumite aspecte pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

Când vorbim despre caracterul unei persoane, trebuie să avem în vedere două aspecte fundamentale:

  • ceea ce gândeşte şi simte faţă de cineva sau de ceva (atitudinea pe care o are,
    poziţia pe care o adoptă);
  • ceea ce face într-o anumită situaţie (comportamentul manifestat).

Cu alte cuvinte, trebuie făcută diferenţa între conştiinţa morală a individului şi conduita sa morală. Una se referă la sistemul de atitudini, valori, convingeri, deci

58

la ceea ce cunoaşte copilul ca fiind bine, rău, frumos, urât ş.a.m.d., iar cealaltă, la modul în care pune în aplicare aceste cunoştinţe.

Dar cum se formează cele două componente ale profilului moral? Din ce sunt alcătuite acestea? Cum putem să le modificăm?

a.Educarea conştiinţei morale se realizează în două etape distincte, care
evoluează simultan, completându-se reciproc: formarea cunoştinţelor morale (reguli
de comportament moral, noţiuni de moralitate) şi a sentimentelor morale. Cu alte
cuvinte, ceea ce ştie şi ceea ce simte individul că este moral.

Uneori se întâmplă ca un copil să ştie că nu e bine ca, de exemplu, să fure, însă nu simte acest lucru; în acest caz, ne putem aştepta de la el ca, atunci când va fi sigur că nu îşi va da seama nimeni de fapta sa, nu va ezita să fure.

Se poate însă întâmpla să simtă că nu e bine să spui minciuni, însă nu ştie sau nu poate să ofere o justificare acestui sentiment. In acest caz, dacă cineva îi va oferi o justificare plauzibilă în favoarea minciunii, probabil el o va crede.

Prin urmare, pentru ca un copil să poată avea o conştiinţă morală, trebuie să ne asigurăm că ştie şi că simte ceea ce e moral sau imoral.

b.Formarea conduitei morale. Conduita morală nu reprezintă altceva decât o
serie de obişnuinţe şi deprinderi comportamentale, pe care copilul şi le însuşeşte
prin exerciţii.

A-l învăţa pe copil să fie politicos presupune ca de fiecare dată când situaţia o cere, el să se comporte adecvat, nu doar cu anumite prilejuri.

Se întâlneşte frecvent atitudinea unor părinţi care, atunci când copilul spune o prostie în public, îl ceartă: „ De câte ori ţi-am zis că nu e frumos să vorbeşti aşa ? „. Uneori copilul mai primeşte şi o palmă.

Să fie oare vina copilului în întregime? Oare nu e vorba de o deprindere de exprimare pe care copilul şi-a format-o în timp? Oare acel copil ar vorbi aşa dacă nu i s-ar atrage atenţia doar în public („ unde ne face de ruşine „), ci şi acasă ?

Prin urmare e bine de reţinut că o deprindere se consolidează numai prin exerciţii făcute în mod consecvent.

Deci, dacă dorim să formăm unui copil anumite trăsături de caracter, este necesar să avem în vedere în egală măsură ceea ce simte, ce gândeşte şi ce face acesta.

5.3. Aptitudinile

„Copilul meu este atât de priceput la… încât nu mai are nevoie să… ” Probabil nu o dată ni s-a întâmplat să auzim fraze de genul celei de mai sus, venite de la nişte părinţi foarte mândri de aptitudinile copiilor lor.

59

Cât de adevărate sunt ele ? Ce sunt aptitudinile ? Ce este important să ştim despre aptitudini?

Chiar dacă fiecare părinte şi-ar dori un copil care să devină un muzician apreciat, să obţină centura neagră la judo, să vorbească fluent opt limbi străine, să devină inventatorul sistemului de funcţionare al navelor transgalactice şi să aibă cunoştinţe impresionante în medicină, este greu să ne imaginăm că toate aceste vise i se vor împlini. Şi aceasta deoarece specializarea într-un domeniu solicită foarte multă muncă, timp şi talent. Prin urmare, nu există copii „preapricepuţi ca să…” Putem însă afirma că unii copii manifestă aptitudini într-un anumit domeniu de activitate, în timp ce alţii se remarcă în alt domeniu.

Pe scurt, aptitudinea se defineşte ca fiind o însuşire sau un complex de însuşiri psihice sau fizice care asigură succesul, reuşita într-o activitate (Radu I., 1991).

Pentru a înţelege mai bine rolul pe care îl au aptitudinile în formarea personalităţii copilului, considerăm necesare câteva precizări:

– nu este suficient ca un copil să aibă înclinaţie spre un domeniu pentru a-i fi
asigurată performanţa, la fel cum nici nu este indicat ca, de la primele succese obţinute
de copil, părintele său să nu-şi mai facă griji şi să se mândrească: „Cepotenţial are
copilul meul” Ca să ajungă la performanţă, copilul trebuie să depună foarte mult
efort şi să aloce timp pentru cultivarea aptitudinilor pe care le are.

De aceea, nu este indicat să încărcăm programul copilului cu prea multe activităţi, deoarece, atunci când va ajunge la o vârstă adultă, pentru a fi un bun profesionist, va trebui să aleagă doar una sau două dintre domeniile de activitate anterioare;

– unele aptitudini apar foarte târziu, în perioada adolescenţei sau chiar la vârsta
adultă. Acest fenomen se explică prin faptul că unele meserii încă nu sunt accesibile
înţelegerii la vârste fragede sau prin faptul că unele meserii încă nu s-au inventat.

De exemplu, părinţii informaticienilor de astăzi, cu greu şi-ar fi putut imagina acum câteva decenii ce meserie vor avea copiii lor;

– nu e bine să îl forţăm pe copil să devină ceea ce nu poate. Totuşi există cazuri
de părinţi care îşi propun cu înverşunare să facă din copiii lor vedete sau specialişti
într-un domeniu în care aceştia nu manifestă prea mari înclinaţii.

Putem asista la situaţii în care părinţii insistă să îşi trimită copiii la profesori de pian, de canto sau la dansuri populare din cauză că „sunt la modă” sau din cauză că acestea reprezintă obiective pe care ei nu le-au realizat la vremea lor.

Astfel, în loc să fie încurajaţi să îşi urmeze propriul vis şi să îşi dezvolte propriile aptitudini, unii copii se văd nevoiţi să urmeze visul nerealizat al părinţilor.

Prin urmare, o bună cunoaştere a copilului implică nu doar descoperirea aptitudinilor sale, ci şi cultivarea acestora.

60

PARTEA A TREIA

Copiii pot avea temperamente sau aptitudini diferite, pot fi dotaţi de la naştere cu o memorie strălucită sau cu o inteligenţă ieşită din comun, însă ei nu se nasc mincinoşi, timizi, neascultători, obraznici, chiulangii, leneşi etc. Aceste trăsături sunt dobândite pe parcursul vieţii, fiind determinate în special de influenţa pe care o au asupra lor părinţii şi mediul în care trăiesc. Prin urmare, felul în care părintele îşi asumă responsabilitatea de a fi părinte, se răsfrânge asupra comportamentului copilului într-o foarte mare măsură.

De aceea, considerăm util ca în această a treia parte a lucrării să punem în discuţie câteva PROBLEME cu care se confruntă părintele şi a căror rezolvare depinde în mare parte de el. Aspectele prezentate în acest capitol au intenţia de a releva câteva idei generale, de bază, care credem că ar fi indicat să fie cunoscute de către orice părinte. Aceste aspecte constituie însă subiecte care au fost şi pot fi tratate în sute, chiar mii de pagini, fără a avea pretenţia de a le epuiza.

După analizarea câtorva dintre situaţiile-problemă cu care se confruntă părinţii, în capitolul al doilea al acestei părţi vom prezenta câteva dintre cele mai des utilizate METODE DE MODIFICARE A COMPORTAMENTULUI. Cu ajutorul acestora, sperăm ca părintele (după ce va parcurge capitolul), să-şi poată rezolva singur unele probleme cu care se confruntă şi să amelioreze relaţia pe care o are cu copilul (copiii) său (săi).

E necesar să menţionăm că metodele prezentate nu reprezintă „soluţia miraculoasă” pe care unii dintre părinţi o aşteaptă pentru a le rezolva problemele. De fapt, o asemenea soluţie universal valabilă nici nu există, deoarece fiecare situaţie este originală, acest lucru datorându-se particularităţilor specifice fiecărui factor prezentat în „Partea întâi” a lucrării.

De asemenea, considerăm util de menţionat faptul că aplicarea metodelor prezentate poate să nu ducă la rezultatele scontate sau poate să creeze alte inconveniente. Acest fenomen poate apărea nu din cauză că metodele nu au fost bune, ci pentru că există posibilitatea ca acela care le-a aplicat să fi neglijat anumite aspecte aparent neesenţiale. De aceea, înainte de aplicarea lor, este recomandat să-i fie cerut sfatul unui specialist.

61

I. SITUAŢII-PROBLEMĂ

Fiecare părinte se confruntă cu probleme diverse, a căror rezolvare devine de multe ori foarte dificilă. Deoarece nu toate situaţiile îi interesează în egală măsură pe toţi cititorii, am decis ca în acest capitol să prezentăm în linii mari doar câteva dintre ele.

1. VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Probabil mai mult decât oricând, în zilele noastre suntem martori la numeroase manifestări violente care au loc pe stradă, în instituţii publice sau în diverse alte locuri. Acest fenomen a dobândit amploare şi în şcoli astfel încât deseori părintele poate auzi cum copilul său a agresat sau a fost agresat de un alt coleg, cum a asistat la o confruntare în curtea şcolii sau cum a participat la o dispută împreună cu ceilalţi colegi ai săi.

Atunci când apar aceste situaţii, părintele încearcă să găsească o explicaţie care să justifice faptele petrecute, însă, de cele mai multe ori, ajunge la concluzia că ei sunt de vină sau că „unii copii sunt răi de la naştere „.

Cât de valoroasă este această afirmaţie din punct de vedere ştiinţific? Ce se cunoaşte despre agresivitate? De ce apar aceste manifestări la copii?

Cu toate că unele cercetări genetice arată că pot exista persoane care să fie predispuse spre violenţă mai mult decât altele, majoritatea studiilor subliniază că actele agresive sunt influenţate de mediul în care indivizii îşi desfăşoară activitatea şi de educaţia pe care o primesc.

La sfârşitul anilor ‘ 30, Dollard şi Miller au formulat ştiinţific ipoteza conform căreia între frustrare şi agresivitate există o legătură foarte strânsă. Astfel, frustrarea (= situaţie în care individul este împiedicat să obţină ceva care îi provoacă plăcere) generează o stare de nemulţumire care îl împinge pe copil să se manifeste agresiv (spre exemplu excluderea lui dintr-o echipă, primirea unei note mai mici decât s-ar fi aşteptat, interzicerea accesului la jucăria preferată, limitarea libertăţii de mişcare etc.).

Această teorie ne ajută să ne explicăm de ce, de exemplu, după ce au petrecut mult timp în casă sau în sala de clasă, unii copii ies afară trântind uşile, urlând, lovind, agăţând tot ce le iese în cale etc.

O ipoteză care vine în întâmpinarea celei de mai sus, a fost emisă de Berkovitz (1993). El declara că legătura dintre frustrare şi agresivitate este valabilă doar atunci

62

când frustrarea produce o reacţie emoţională puternică, iar contextul şi obiectele

care se află înjur favorizează apariţia comportamentelor violente.

Deci, atunci când copiii se joacă într-un mediu în care există obiecte percepute ca fiind „periculoase” (cuţite, pistoale cu bile etc), există mai mari şanse pentru apariţia conflictelor.

Pe de altă parte, Albert Bandura a elaborat o teorie conform căreia agresivitatea este un comportament învăţat. El susţine că indivizii care se manifestă violent nu fac altceva decât să imite modelele pe care le consideră a fi semnificative („importante”).

Astfel, copiii se pot manifesta violent pentru că aşa au văzut că fac persoanele pe care le admiră (colegii de şcoală, prietenii de la bloc, părinţii, personajele de la T.V.etc).

Totuşi, unii părinţi sunt nedumeriţi de faptul că, în ciuda armoniei existente în familia lor, în ciuda absenţei conflictelor, copiii lor se manifestă violent. De ce oare?

Pentru ca un copil să se comporte asemeni părinţilor, aceştia trebuie să devină modele veritabile pentru copil, să fie admiraţi de către acesta, să fie persoane însemnate pentru el. Rolul părintelui este cu atât mai dificil cu cât părintele concurează uneori, ca model, cu personaje de la T.V., înzestrate cu puteri supranaturale.

Semnificaţia modelelor pe care le urmează copilul ne ajută să ne explicăm influenţa diferită de la un copil la altul, pe care o are televiziunea: copiii care beneficiază de modele pozitive în familie, nu mai au nevoie să le caute pe ecranul televizorului.

Alte cauze care pot sta la baza apariţiei comportamentului violent, mai pot fi mediul fizic imediat (temperatură ridicată, zgomot, aglomeraţie, poluare, trafic intens), dezinhibitorii (alcoolul, drogurile), prezenţa unor potenţiale victime (copii a căror mimică trădează frica) etc.

Deci, în general, violenţa care apare printre elevi nu se datorează faptului că unii sunt mai agresivi din naştere decât alţii. Manifestările pot lua naştere ca urmare a frustrărilor resimţite de către copii, a contextului în care trăiesc, a modelelor pe care le urmează etc.

Prin urmare, părintele joacă un rol foarte important în educarea copilului încât să-l deprindă să poată face faţă conflictelor în mod paşnic.

2. TIMIDITATEA ŞI OBRĂZNICIA

2.1. Timiditatea

Cadrele didactice întâlnesc frecvent cazuri de copii retraşi, care nu ţin să iasă în evidenţă, care nu vorbesc decât întrebaţi (şi atunci „cu o jumătate de gură”), a căror veşnică preocupare este „.să nu greşească”.

Părinţii acestor copii sunt uneori mândri de „cuminţenia” copiilor lor, alteori sunt jenaţi pentru că îi consideră prea „moi”, prea „blegi”.

Este timiditatea o calitate sau un defect?

Unele persoane apreciază copiii timizi, considerând că manifestă respect, bun simţ, nu deranjează, nu întrerup conversaţiile etc. însă, probabil, puţine dintre acestea bănuiesc ce se poate ascunde în spatele timidităţii şi ce consecinţe poate avea această trăsătură, pe termen lung.

De obicei, copiii care se manifestă timid au o stimă pentru sine redusă, nu au încredere în forţele proprii şi sunt dominaţi de un puternic complex de inferioritate. Ei simt că „întotdeauna ceilalţi au dreptate”, „sentimentele mele nu contează” şi că, dacă are loc un incident, acesta se întâmplă numai din vina lor. C.G. Jung (1997) remarca faptul că persoanele timide au pretenţia ascunsă de a fi apreciate şi recunoscute la adevărata lor valoare, au convingerea propriei competenţe rămase nedescoperite. Din această cauză, ele reacţionează la cel mai mic gest de dezaprobare.

Timiditatea mai poate reprezenta şi o formă mascată a tipului de personalitate pasiv-agresivă (Lelord C, Andre F., 1998). Aceasta se caracterizează printr-o stare de nemulţumire, un sentiment de frustrare şi o atitudine făţişă de critică la adresa părerilor celorlalţi. Personalităţile pasiv-agresive sunt dualiste, nu exprimă direct ceea ce simt. Aparent, ele acceptă deciziile şi par să nu fie deranjate de nimic, însă „pe la spate” tot timpul au ceva de comentat şi în loc să se antreneze într-o luptă deschisă, se mulţumesc să împingă în arenă alte persoane, mai naive. Personalităţile pasiv-agresive sunt asemeni unui vulcan, care poate la un moment dat izbucni, fără să te aştepţi şi fără să înţelegi din ce cauză.

Prin urmare, adultul care încurajează timiditatea la copilul său, riscă să-i cultive în acelaşi timp şi incapacitatea de a opune rezistenţă şi de a-şi exprima respectuos punctul de vedere atunci când nu este de acord cu anumite decizii, vulnerabilitatea şi sensibilitatea crescută la „săgeţile” trimise de ceilalţi, umilinţa şi acceptarea situaţiilor care îl defavorizează etc.

„Atunci, e mai bine să fie obraznic?” s-ar putea întreba unii.

2.2. Obrăznicia

La polul opus timidităţii se află obrăznicia. Dacă, în general, majoritatea adulţilor implicaţi în educaţia copiilor nu sunt de acord cu această formă de comportament, totuşi există părinţi care o încurajează, uneori în mod indirect. Ei consideră că „în viaţă trebuie să înveţi să te descurci cum poţi mai bine” şi că ,Js/u trebuie să te laşi călcat în picioare”‘. De aceea, ei sunt de părere că „Decât să stai cuminte în colţul tău, mai bine să fii îndrăzneţ”.

Din păcate, graniţa dintre obrăznicie şi îndrăzneală este foarte fragilă, iar mulţi dintre copiii educaţi în acest spirit nu reuşesc să facă diferenţa între cele două moduri de comportare. Astfel, ei ajung să dezamăgească prin lipsa lor de compasiune, de înţelegere, de bun-simţ şi respect manifestate chiar faţă de propriii părinţi.

64

O dată cu trecerea timpului, aceşti copii vor avea tendinţa de a lua decizii fără să ţină cont de dorinţele sau de sentimentele celorlalţi. Prin felul lor de a se comporta, vor risca să jignească persoanele din jur, să nu accepte alte păreri, să îşi dezvolte o atitudine ostilă, ceea ce le va aduce prejudicii pe planul vieţii sociale.

Mai există cazuri de copii care manifestă obrăznicie în diferite contexte (de exemplu la şcoală), fapt care îi surprinde chiar şi pe părinţi lor („Vai, dar copilul meu nu este aşa!’6). Uneori, părinţii acuză cadrele didactice: ,Acasă nu a făcut niciodată aşa ceva! La şcoală a învăţat asta!”

Este normal ca părintele să fie supărat atunci când aude că fiica sau fiul lui este „personajul negativ” al întâmplării de la şcoală, însă e bine să se gândească şi că, probabil schimbarea comportamentului acestuia se poate datora şi lipsei de comunicare eficientă din familie (din diferite cauze: frică, neîncredere, interesul scăzut al părinţilor etc.) sau influenţei puternice exercitate de către ceilalţi colegi de şcoală (ceea ce denotă o autonomie scăzută şi o stimă pentru sine redusă).

Aroganţa reprezintă o formă particulară a obrăzniciei şi, de cele mai multe ori, este determinată (asemeni timidităţii) de un sentiment de inferioritate cultivat în sufletul individului, de care acesta rareori îşi dă seama. Pentru a caracteriza acest fenomen, Jung (1997) a folosit expresia de „inflaţie psihică”, prin care explica umplerea unui spaţiu ce nu ar putea fi acoperit în mod normal.

Astfel, putem înţelege motivul pentru care acei copii pe care i-am întâlnit şi i-am caracterizat drept obraznici, se comportau cu aroganţă; în spatele acestei atitudini, de fapt, se ascundea neîncrederea în forţele proprii.

Dar, atunci, cum este bine să îl educăm pentru a nu fi nici obraznic, nici timid?

2.3. ASERTIVITATEA

Soluţia de mijloc între timiditate şi obrăznicie o reprezintă învăţarea unui comportament şi a unui limbaj asertiv (Bedell R., Lennox S., 1997). Prin aceste forme de manifestare, copilul va învăţa să facă afirmaţii exprimând ceea ce crede, ce simte şi ce doreşte, apărându-şi drepturile proprii şi respectând, în acelaşi timp, părerile altora.

Astfel, pentru a se putea exprima asertiv, copilul va trebui să ia în considerare sentimentele, opiniile şi dorinţele interlocuitorului, să exprime ceea ce doreşte într-un mod direct, fără a acuza sau a jigni persoana cu care discută. Cu ajutorul limbajului asertiv, el va putea să decidă ce este şi ce nu este bine pentru el, va putea spune NU atunci când consideră că este cazul, dar va avea grijă, în acelaşi timp, să respecte poziţia adoptată de celălalt.

(Vom reveni cu detalii asupra acestei probleme în subcapitolul referitor la „Comunicarea eficientă”).

65

Prin urmare, se poate constata că părintele poartă o mare responsabilitate în ceea ce priveşte timiditatea sau obrăznicia de care dă dovadă copilul său. In funcţie de felul în care este educat în familie, copilul va reuşi să se poată exprima fără „să greşească” dar, în acelaşi timp, fără „să se lase călcat în picioare”.

3. STRESUL ŞCOLAR

„ Nu mă mai stresa atâta! „, „ Vai ce zi stresantă am avut azi! „, „ Mă tot stresează copilul cu întrebările lui! „

Aceste expresii le auzim zi de zi. Ele fac parte din limbajul activ al adulţilor şi exprimă epuizarea, enervarea, irascibilitatea, starea de indispoziţie etc. însă, pe cât de normale ni se par atunci când le auzim spuse de către adulţi, pe atât de amuzante sau lipsite de sens ni se par când sunt exprimate de către un copil.

Ce înseamnă a fi stresat? De câte feluri este stresul? Cine „are voie” să fie stresat? E bine să stresăm copiii?

Aşa cum probabil mulţi dintre cititori cunosc, stresul reprezintă o stare de încordare nervoasă sau o reacţie care este declanşată de un anumit eveniment. în limbajul uzual, obişnuim să asociem noţiunea de „stres” cu cea de „indispoziţie”, însă, probabil, puţini cunosc faptul că aceasta poate exprima:

– de o stare de activare, de tonifiere a organismului, indispensabilă funcţionării
sale adecvate, care are drept consecinţă creşterea performanţei (eustres);

sau

– o stare de supraîncărcare, tensionare, dezadaptare a organismului, care are o
intensitate crescută şi care duce la scăderea performanţei individului (distres) (Baban
A., 1998).

În cele ce urmează vom lua în discuţie influenţa distresului asupra performanţelor şcolare ale elevului.

Distresul poate apărea în anumite situaţii particulare (examene, concursuri sportive, în general evenimente care sunt percepute ca fiind importante) sau poate constitui o trăsătură a personalităţii individului („Copilul acela este veşnic stresatl”).

Dacă, în primul caz, acest tip de stres (acut) este firesc şi poate copleşi pe oricine, în a doua situaţie (stresul cronic) lucrurile sunt mai grave, iar părinţii ar trebui să ia măsuri pentru prevenirea, ameliorarea sau eliminarea stării respective.

Este noimal şi caracteristic speciei umane să îşi dorească să evolueze, să atingă noi obiective, să progreseze din ce în ce mai mult. Dar cu ce costuri?

Această întrebare este bine să fie formulată de către toţi părinţii care aşteaptă foarte mult de la copiii lor şi le cer să realizeze în permanenţă activităţi solicitante.

Astfel, se pot întâlni cazuri de părinţi care, de fiecare dată când copilul lor a realizat o performanţă, se grăbesc să formuleze alte pretenţii, fără a-i da copilului ocazia să se bucure de reuşită.

66

De exemplu, au existat situaţii în care copilul a venit fericit la părinte şi i-a spus că a terminat de citit cartea pe care o avea ca temă însă, părintele, în loc să aprecieze cum se cuvine efortul depus, s-a grăbit să spună: „Acum, să îmi citeşti şi celelalte două cărţi de pe raft! „

E ca şi cum ar zice: „Ai învăţat limba engleză? Oh, dar asta nu e nimic! Să vedem dacă poţi să înveţi pakistaneza!”

În mod incontestabil, trebuie apreciat interesul şi efortul părinţilor care solicită ore suplimentare (meditaţii) pentru activitatea şcolară a copiilor lor, cu scopul ca aceştia să-şi poată dezvolta orizontul academic. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea numeroasele situaţii în care acest efort nu este încununat de succes, din cauza necunoaşterii capacităţii reale de efort de care dispune copilul şi a ignorării dorinţelor şi preocupărilor acestuia.

Dacă un adult, întorcăndu-se de la locul de muncă, ar fi pus în situaţia de a presta aceeaşi activitate în mod suplimentar, la un moment dat aceasta ar duce la suprasolicitare, epuizare, distres, deci, implicit, la scăderea productivităţii.

Dacă solicităm unui copil ca, după orele de la şcoală, pe lângă temele de casă ce trebuie efectuate până a doua zi, să mai participe la ore suplimentare (meditaţii), oare efectul nu va fi acelaşi?

„Sigur, vor zice unii, dar capacitatea de efort a copiilor este mai mare decât a adulţilor. în plus, acum trebuie să înveţe.”

„Sigur, vom zicem noi, dar trebuie să avem în vedere dozarea efortului pentru a putea fi făcut în momentele cele mai importante ale vieţii, deoarece resursele energetice ale copiilor sunt şi ele limitate.”

 

Ore suplimentare

 

Vi s-a întâmplat să întâlniţi vreodată juniori cu performanţe excepţionale în competiţiile sportive, însă pe care nu i-aţi mai întâlnit la seniori? Aţi cunoscut elevi premianţi pe tot parcursul vieţii de şcolar care au fost îndemnaţi de părinţi să ia numai note maxime la toate disciplinele, iar în momentul în care au fost puşi în situaţia de a-şi continua studiile la nivel universitar au cedat, epuizaţi? Noi da.

67

4. MINCIUNA ŞI CHIULUL

4.1.Minciuna

Minciuna reprezintă un fenomen des întâlnit, care poate fi abordat din multe puncte de vedere. Insă, acest fenomen reprezintă o sursă de îngrijorare pentru părinţi abia începând cu vârsta primilor ani de şcoală, deoarece, până atunci, copilul trăieşte într-o lume în care fantezia se împleteşte cu realitatea.

De ce minte copilul? Cine îl învaţă? Cum poate fi „tratată” minciuna?

Considerăm că principalele cauze care îl determină pe copil să mintă sunt următoarele:

– climatul de neîncredere în care trăieşte copilul. Dacă între copil şi persoanele apropiate nu are loc o comunicare eficientă, atunci în relaţia care se instalează poate apărea neîncrederea;

– frica. Dacă familia îi solicită copilului mai mult decât poate el oferi, atunci acesta se va folosi de minciună pentru a ascunde unele fapte: „Să nu aud că vii acasă cu o notă mai mică decât şapte!”. în consecinţă, când copilul va primi o notă mai mică decât şapte, părintele „nu va auzi”.

– proasta impresie despre sine. Unii copii descoperă că denaturarea adevărului îi poate pune într-o lumină favorabilă sau le poate aduce anumite avantaje. De aceea, ei preferă să se „realizeze” pe plan imaginar, ignorând sau neglijând importanţa adevărului.

Prin urmare, înainte de a căuta soluţii pentru „tratarea minciunii”, e bine ca părintele să stabilească un climat de încredere între membrii familiei, să elimine frica şi să îmbunătăţească imaginea proprie a copilului. După ce realizează toate acestea, s-ar putea să constate surprins că nu mai are ce „trata”.

2.2.Chiulul

Oproblemă cu care se confruntă părinţii în mod frecvent o constituie absenţele copiilor de la activităţile şcolare.

Care sunt cauzele care îi împing pe copii să chiulească de la ore? Cum poate fi oprit sau diminuat acest fenomen ?

E bine de ştiut că apariţia acestui fenomen reflectă un dezechilibru în relaţia fami­lie – copil – şcoală. Prin urmare, atunci când cercetăm cauzele care contribuie la apariţia chiulului, trebuie să avem în vedere natura relaţiilor dintre aceşti factori.

Se ştie că, de obicei, elevii chiulesc în grup. Prin urmare, grupul de prieteni reprezintă un factor deosebit de important în apariţia acestui fenomen. Totuşi, se poate constata că frecvenţa chiulului la vârsta şcolară mică este mult diminuată.

68

Acest lucru se poate explica, pe de o parte, prin faptul că în clasele mici grupul nu exercită o influenţă atât de mare, iar, pe de altă parte, prin aceea că modelul şi autoritatea cadrelor didactice impun o disciplină şi o responsabilitate de un nivel mai înalt.

Cea mai mare responsabilitate în apariţia absenteismului o arefamilia, din cauza metodelor educative folosite.

Cum se explică acest fapt?

Dacă familia l-ar ajuta pe copil să-şi dezvolte autonomia, responsabilitatea şi încrederea în forţele proprii, atunci acesta nu ar mai fi la fel de vulnerabil la influenţele exercitate de grup. Prin urmare, e bine de ştiut că grupul are o influenţă cu atât mai mare asupra copilului, cu cât golul lăsat de lipsa afecţiunii familiale este mai mare.

În plus, considerăm important de subliniat faptul că grupul are ca efect pierderea în anonimat a individului, prin eliberarea acestuia de constrângerile conştiinţei (FiceacB., 1998).

Astfel, copiii care chiulesc în grup nu se consideră vinovaţi sau responsabili pentru faptele lor, deoarece „Şi ceilalţi au făcut la fel!„.

Există şi cazuri în care copiii chiulesc nu din cauză că aşa au făcut ceilalţi colegi, ci, din motive personale, cum ar fi antipatia pe care o au faţă de un profesor şi faţă de o materie de studiu („£ groaznic să asişti la ora de … „) sau indiferenţa cu care tratează fenomenul educaţional („ Ce rost are să stau la ore?”).

În aceste situaţii, copiii manifestă lipsă de respect faţă de autoritatea şcolară. Aşa cum am mai menţionat, dacă părintele are o atitudine negativă faţă de profesori, faţă de şcoală (profesorul de mate nu e bun de nimic! „, „Profesoara aceea sigur are ceva personal cu tine! „), iar copilul simte acest lucru, nu ne putem aştepta ca el să aibă o atitudine mai bună faţă de sistemul de învăţământ.

Prin urmare, chiar dacă atitudinea pe care o manifestă părintele faţă de şcoală sau dascăli este îndreptăţită, nu este bine să fie cunoscută de către copil deoarece el va învăţa să nu se supună autorităţilor ceea ce va putea dăuna evoluţiei lui ulterioare.

69

II. METODE DE MODIFICARE A COMPORTAMENTULUI

Cum să mă comport cu copilul meu ca să mă asculte? „Bătaia e ruptă din rai?” „Vorba dulce mult aduce?” Ce aduce? Când aduce? Copilul meu este foarte încăpăţânat. Ce să mă fac cu el?

Există multe întrebări care frământă mintea adulţilor implicaţi în educaţia copiilor. Toţi am vrea să găsim soluţia magică prin care să obţinem rezultatele dorite. Adevărul este că educarea unui copil reprezintă o muncă foarte dificilă, mai ales prin faptul că rezultatele se culeg mult mai târziu, iar pentru a obţine performanţe în acest domeniu trebuie să fii tot timpul ,,pe fază”, să răspunzi de fiecare dată în mod adecvat situaţiilor inedite care apar.

Este deosebit de dificil să observi şi să apreciezi întotdeauna, în mod adecvat realizările copilului tău (aşa cum vom vedea în exemplele care urmează), precum şi să iei o atitudine potrivită atunci când situaţia o cere; dar e bine ca, cel puţin, să fim conştienţi de consecinţele comportamentelor noastre şi să ne străduim să evităm unele greşeli. Chiar dacă toţi avem la nivelul simţului comun noţiuni ca „recompensă” sau „pedeapsă”, puţini suntem conştienţi de faptul că frecvent am fost influenţaţi de aceste metode pe parcursul vieţii noastre. Majoritatea celor care le folosesc o fac din instinct, pentru că aşa consideră „că e normal”. De aceea vă propunem ca, în subcapitolul care urmează, să analizăm câteva dintre metodele de bază prin care se ameliorează sau prin care am modificat fără să ne dăm seama, comportamentul copiilor noştri.

1. ÎNTĂRIREA POZITIVĂ (RECOMPENSA)

Sfârşitul clasei I. Mama elevului Ionică îşi dojeneşte soţul fiindcă acesta nu şi-a recompensat copilul cu ocazia absolvirii clasei I, la fel cum o fac ceilalţi părinţii. Tatăl îşi însuşeşte critica şi îşi duce fiul la o îngheţată.

Sfârşitul facultăţii. Scena se repetă: mama îşi dojeneşte soţul, sugerându-i să-şi invite fiul la o bere. Tatăl se conformează, însă Ionică îi răspunde:

– Dar bine tată, tu nu ştii că berea nu merge după îngheţată?

70

Cât de frecvent ar trebui recompensaţi copiii? De ce e indicată folosirea recompensei? Ce tipuri de recompense pot fi folosite?

1.1.Ce este recompensa?

întărirea pozitivă (recompensa) este un eveniment plăcut care, dacă este prezentat imediat după apariţia unui comportament, cauzează o creştere a frecvenţei comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte, dacă într-o anumită situaţie cineva se comportă adecvat şi e imediat recompensat, atunci creşte probabilitatea ca acel comportament să se repete (Martin G., Pear J., 1996).

Exemple:

Situaţie: Mama spală vasele în bucătărie. Fiica ei de 6 ani vine şi se joacă cu frăţiorul mai mic.

Atitudinea părintelui: Mama se opreşte puţin din activitate şi se joacă cu amândoi pentru o scurtă perioadă (recompensează iniţiativa fetiţei).

Consecinţă pe termen lung: Creşte probabilitatea ca fetiţa să se joace cu frăţiorul ei şi în alte situaţii.

Situaţie: Tatăl şi fiul fac cumpărături într-o după-amiază toridă. Băiatul, obosit, îşi însoţeşte tatăl în linişte şi fără să se plângă (în mod surprinzător).

Atitudinea părintelui: Tatăl remarcă curajul copilului şi îi propune să facă o pauză de îngheţată (recompensează comportamentul acestuia).

Consecinţă pe termen lung: în viitor, va creşte probabilitatea ca acel copil să-şi însoţească tatăl la treburile casei în linişte şi fără să se plângă.

Situaţie: Andreea îşi face temele pentru acasă.

Atitudinea părintelui: Mama remarcă situaţia şi o laudă, îi zâmbeşte sau o mângâie încurajator pe cap.

Consecinţă pe termen lung: Cresc şansele ca Andreea să îşi facă temele în viitor cu mai mult interes.

1.2.Ce tipuri de recompense e bine sâ folosim?

Câte tipuri de recompense pot fi folosite? Care sunt mai eficiente? Există recompense universal valabile?

Există stimuli care reprezintă întăriri pozitive pentru aproape orice persoană (alimentele preferate), la fel cum există stimuli care sunt semnificativi doar pentru unele (unii copii preferă anumite programe T. V., alţii, să se joace cu prietenii sau cu o jucărie care le place mai mult etc).

71

De aceea, trebuie acordată o mare atenţie copilului pentru a afla ce reprezintă pentru el o recompensă semnificativă {de exemplu. în general, copiilor le plac dulciurile). Dar nu tuturor copiilor le plac la fel de mult dulciurile! Prin urmare, semnificaţia unei recompense variază de la individ la individ.

în funcţie de natura lor, recompensele pot fi:

a.alimente – bomboane, prăjituri, fructe, sucuri, meniul preferat, existenţa
desertului la masă etc;

b. distincţii -jetoane, steluţe, puncte roşii, diplome etc;

c. posesiuni temporare ale unor obiecte („ împrumuturi”) – posibilitatea de a îmbrăca o rochie pentru ocazii speciale, de a sta pe scaunul cuiva, de a avea o cameră privată etc.

d.activităţi stimulatoare – excursii jocuri, vizionarea unor programe T. V., sau
a unor filme la cinema, citirea cărţii preferate etc.

e.recompense sociale – îmbrăţişări afectuoase, laude, zâmbete, o simplă privire
care să exprime interesul ş.a.m.d.

Din cauza faptului că frecvenţa comportamentelor care ar trebui întărite pozitiv este uneori foarte mare, se impun două precizări:

  • atunci când dorim să formăm un comportament, î) recompensăm ori de câte
    ori apare. Ulterior, după ce deprinderea este formată, numărul întăririlor poate să
    scadă     {câte o recompensă la a doua, apoi a treia apariţie ş.a.m.d.);
  • e bine să se folosească recompense cât mai vânate, însă cele mai accesibile şi
    mai economice sunt cele sociale. Recompensă socială constituie şi a-1 asculta pe
    copil atent, cu interes, a-1 lăsa să-şi termine ideea (fraza), a menţine contactul vizual
    cu el, a-1 susţine în iniţiative, a-i aprecia strădania, ignorând greşeala

(„ Te-ai străduit să-lfacipe m mic de mână”), a-i pune întrebări la care să poată răspunde afirmativ („ Ţi-ai dat seama singur că trebuie să-ţi faci tema?”) etc.

1.3. Cum facem să crească eficienţa recompenselor?

a. Alegerea unui comportament specific

Obişnuim să spunem: îl învăţ să fie cuminte sau o învăţ să fie ascultătoare. Ce înseamnă „săfie cuminte ” ? Dar „ascultătoare ” ? Pe cine să asculte şi ce să asculte?

Dacă dorim să modificăm un tip de manifestare a copilului nostru, e necesar să ne propunem dinainte exact ceea ce dorim să ameliorăm (îl motivăm să-şi facă tema, îl învăţăm să se adreseze politicos etc). In acest fel este mai uşor să-i oferim întăriri pozitive, deoarece vom şti sâprecizăm ce comportament anume ne-a plăcut („Bravo, ai fost harnic azi pentru că ţi-ai făcut curăţenie în cameră!”).

72

b.Deprivarea şi saţierea

Pentru ca o recompensă să poată avea o semnificaţie mare pentru copil, e necesară uneori o perioadă în care acesta să fie deprivat de obiectul sau de situaţia stimulativă („ să-1 faci să-ifie dor de… „). In general, cu cât e mai lungă în timp deprivarea, cu atât mai eficientă va fi întărirea.

Saţierea se referă la pierderea valorii stimulative a recompensei. După ce o recompensă a fost folosită de mai multe ori, copilul va fi saturat de acea întărire. Cu alte cuvinte, dacă observăm că îi plac bomboanele, nu înseamnă că îl vom recompensa la infinit îndopându-1 cu bomboane, deoarece copilul se va plictisi de această recompensă.

Aici o mare dificultate o întâmpină părinţii care, din exces de zel, oferă copiilor tot ceea ce vor aceştia. O dată cu trecerea timpului, copilul va fi din ce în ce mai greu de mulţumit şi, prin urmare, numărul recompenselor care să îl tenteze se va diminua.

c.Semnificaţia recompensei

Aşa cum am precizat anterior, semnificaţia recompensei diferă de la copil la copil. Prin urmare, un obiect, un gest este definit ca recompensă, doar după ce se observă efectul pozitiv avut asupra persoanei vizate.

„l-am tot zis că-i cumpăr o bicicletă dacă va învăţa mai bine, dar el continuă să stea toată ziua pe afară şi să joace fotbal!” zice părintele care nu îşi dă seama că o minge de fotbal ar reprezenta o recompensă autentică pentru băiatul său.

d.Promptitudinea cu care se acţionează

E bine de ştiut că eficienţa recompensei creşte cu cât distanţa dintre momentul faptei şi aplicarea acesteia este mai mică. De aceea, este indicat să reacţionăm imediat ce un comportament observat la copilul nostru ne-a atras atenţia („Amobservat că m-ai aşteptat în linişte cât timp a trebuit săprobez haina. Haide acum să-ţi cumpăr un suc!”).

Tot această condiţie explică şi motivul pentru care recompensarea îndepărtată în timp nu este suficient de stimulatoare („Dacă mâine vei şti la test, la vară te voi trimite în tabără la mare!”).

e.Consecvenţa întăririlor

Întărirea pozitivă e mai eficientă când se face în mod continuu, consecvent. Dacă răsplătim un comportament de câteva ori, iar apoi nu-3 mai apreciem sau îl ignorăm, eficienţa metodei scade.

1.4. Cum apar comportamente: nedorite în urma aplicării involuntare a întăririi pozitive?

Să acordăm atenţie următoarei situaţii:

Alin, un băiat de 8 ani, se joacă în camera lui. După un timp, se duce în sufragerie şi începe să manevreze telecomanda televizorului, dând sonorul foarte tare. Mama

73

vine în cameră şi îi spune „ Văd că te-ai plictisit să te joci singur. Haide să mergem împreună în parc.”

Ce putem spune despre comportamentul mamei? Ce consecinţă poate avea? Cum aţi fi procedat într-o situaţie similară?

La o primă impresie, mama lui Alin poate fi considerată un părinte model: atentă la nevoile fiului ei, încearcă să îşi petreacă o bună parte din timp împreună cu acesta, însă, dacă analizăm această situaţie luând în considerare ceea ce tocmai am expus anterior, putem spune că mama lui Alin a recompensat (involuntar) un comportament nedorit care a apărut la copilul său. Prin urmare, probabilitatea ca Alin să îşi deranjeze părinţii şi în viitor, atunci când are nevoie de atenţie, va fi mai mare.

Alte exemple:

Situaţie: Tatăl citeşte ziarul. în timp ce copiii se joacă în apropiere. Dintr-o dată, unul dintre copii îl loveşte cu jucăria pe celălalt.

Atitudinea părintelui: Tatăl se opreşte din citit, se aşazăpejos şi se joacă pentru un timp cu copiii.

Consecinţă pe termen lung: Creşte probabilitatea ca, în viitor, copilul care a provocat incidentul să se manifeste violent atunci când doreşte să atragă atenţia cuiva asupra sa.

Situaţie: Mama face cumpărături împreună cu fiica sa. La un moment dat, fetiţa începe să se smiorcăie „ Vreau acasă! Vreau acasă! „.

Atitudinea părintelui: Mama fetei, ruşinată de comportamentul acesteia, părăseşte magazinul în mare grabă.

Consecinţă pe termen lung: în viitor, fetiţa va folosi mai frecvent acest „mijloc de convingere „.

Situaţie: Tatăl se uită la un meci de fotbal, la televizor. Copiii intră în cameră şi încep să se joace, deranjându-l.

Atitudinea părintelui: Tatăl le dă nişte bani ca să plece din cameră.

Consecinţă pe termen lung: In viitor, copiii se vor juca mai des în camera în care se află televizorul atunci când tatăl lor urmăreşte meciurile.

În urma prezentării acestor cazuri, se poate constata că, prin aplicarea (voită sau, de cele mai multe ori, involuntară) a recompensei, se pot obţine nu doar rezultate pozitive, ci şi rezultate negative în ceea ce priveşte comportamentul copilului nostru. Astfel, putem singuri să ne explicăm:

– de ce copilul nostru este „un mârâit”;

74

  • cum a învăţat copilul nostru să vorbească urât;

  • de ce „ne şantajează”;

  • cum devin copiii „materialişti” etc.

E bine de ţinut minte că aceste comportamente ale copiilor se învaţă, nu sunt înnăscute. Copiii nu sunt „materialişti”, ei nu „ne şantajează”. Se comportă în acest fel pentru că aşa i-am învăţat, fără să ne dăm seama.

Prin urmare, e bine de ştiut că, de cele mai multe ori „programarea” comportamentului copilului este la îndemâna noastră. Fiecare familie urmăreşte „programul” pe care îl alege. Din păcate, însă, „telecomanda” are prea multe butoane şi uneori ne încurcăm în ele; de aceea, sperăm ca această lucrare să vă clarifice puţin nedumeririle referitoare la problemele care pot apărea.

în final, vă oferim două studii de caz. Concluziile le veţi trage singuri.

Situaţie: Soţul şi soţia se pregătesc pentru culcare. Soţul ridică hainele soţiei care erau căzute pe jos şi le aşază în dulap.

Atitudinea sofiei: Îi şopteşte un „mulţumesc” şi îi adresează unzâmbet soţului.

Consecinţă pe termen lung: In viitor, probabilitatea ca soţul să aşeze hainele soţiei la locul lor, creşte.

Situaţie: Dimineaţa, în timp ce se pregăteşte de mers la serviciu, bărbatul nu îşi găseşte cămaşa şi se apucă să urle prin toată casa „ Unde dracu’ mi-ai pus cămaşa aia?”

Atitudinea soţiei: Soţia apare repede cu cămaşa în mână.

Consecinţă pe termen lung: In viitor, va creşte probabilitatea ca ori de câte ori soţul va avea nevoie de ceva să ridice tonul.

1.5. Zece motive care susţin folosirea recompensei

Un copil care este educat folosindu-se adecvat tehnica întăririi pozitive, îşi va dezvolta anumite calităţi:

  • va învăţa să comunice mai uşor, exprimându-şi dorinţele şi nemulţumirile;
  • va deveni mai sociabil;
  • va reacţiona mai calm la critică şi va avea o toleranţă mai crescută la frustrare;
  • va fi mai flexibil, cooperant şi deschis la nou;
  • va avea o capacitate creatoare mai mare;
  • va fi mai optimist şi mai încrezător în forţele proprii‘;
  • va manifesta spirit de iniţiativă;
  • se va comporta mai altruist;

75

  • va fi mai disciplinat în toate situaţiile (nu doar în acelea în care părintele sau
    altă autoritate e de faţă);
  • se va angaja în activităţi mai motivat.

Trebuie menţionat că aceste calităţi se dezvoltă între anumite limite, in funcţie de particularităţile personalităţii fiecăruia.

2. STINGEREA

Georgel se plimba pe stradă cu tatăl şi cu mama lui. La un moment dat, trecând pe lângă un magazin, copilul zice:

  • Tată, de ce stă tanti aceea din vitrină nemişcată?… Nici un răspuns…
    După un timp:
  • Tată, de cepe trotuar nu circulă maşinile? … Din nou linişte…
    Mai târziu:
  • Tată, cum se face că?… dar mama lui îl întrerupe:
    -Măi Georgel, nu-l mai deranja pe tata cu întrebările tale!
    Î    nsă tatăl, supărat, o corectează:

  • Dar lasă-l nevastă să întrebe, că numai aşa învaţă copilul!

Cât de frecvent ar trebui să răspundem solicitărilor copiilor noştri ? E bine să-i ignorăm? Când trebuie ignorat comportamentul lor?

Chiar dacă pentru unii sună ciudat, ignorarea stă la baza unei alte tehnici de ameliorare a comportamentului: stingerea.

2.1. Ce este stingerea?

Stingerea presupune eliminarea unui comportament nedorit prin ignorarea lui. Atunci când copilul nostru se manifestă într-o manieră pe care noi o considerăm neadecvată, e bine ca, în unele situaţii, să ignorăm aceste manifestări dacă dorim ca ele să dispară.

Exemple:

Situaţie: Un băiat de 7 ani stă în pat aşteptând să adoarmă, în timp ce părinţii discută în camera alăturată cu musafirii. La un moment dat, copilul începe să scoată sunete ciudate, aşteptând să fie băgat în seamă.

Răspunsul părinţilor: ÎI ignoră şi continuă conversaţia cu oaspeţii.

Consecinţă pe termen lung: în viitor, probabilitatea ca băiatul să atragă atenţia asupra sa în acest mod va fi mai mică.

76

Situaţie: O fetiţă de 9 ani ia masa cu părinţii. După ce termină de consumat felurile principale începe să urle: „Pră-ji-tu-ra! Pră-ji-tu-ra! „

Răspunsul părinţilor: Nu o bagă în seamă. După ce se potoleşte pentru o perioadă scurtă, fetiţa primeşte prăjitura.

Consecinţă pe termen lung: În viitor va scădea probabilitatea ca fetiţasă ceară prăjitura urlând.

Situaţie: Mama şi fiica fac cumpărături într-un supermarket. La un moment dat, fetiţa spune pe un ton plăngăcios că îi trebuie role.

Atitudinea mamei: O ignoră, căutând pe rafturi ceea ce are ea nevoie.

Consecinţă pe termen lung: Fetiţa nu se va mai adresa pe acelaşi ton mamei, dacă va avea nevoie de ceva.

A stinge un comportament este acelaşi lucru cu a-l ignora ? Care e deosebirea ?

Citind cele scrise mai sus, nu trebuie să ne pripim trăgând concluzia că, de fiecare dată când apare un comportament nedorit, soluţia salvatoare este să-1 ignorăm. In anumite situaţii, însă această soluţie devine foarte eficientă. De aceea, e bine să cunoaştem când e indicat să o aplicăm, la ce efecte secundare să ne aşteptăm, cum îi putem creşte eficienţa şi ce consecinţe negative poate avea folosirea involuntară a acestei tehnici.

2.2.CÂND SE APLICĂ?

Deşi nu există o „reţetă universală” în ceea ce priveşte situaţia în care trebuie administrată stingerea, de obicei această tehnică se foloseşte atunci când dorim să eliminăm un comportament nedorit format prin întăriri pozitive {de exemplu, atunci când copilul nu vorbeşte corect sau politicos, atunci când are prea multe pretenţii, atunci când manifestă o îngrijorare exagerată etc.).

2.3.La ce să ne aşteptăm?

E bine de ştiut că atunci când se aplică această tehnică, rezultatele nu se obţin imediat. Mai mult chiar, frecvenţa şi intensitatea comportamentului nedorit pot să crească înainte de a descreşte. Manifestările pot fi însoţite deseori de violenţă.

De exemplu, atunci când păi iuţii ignoră sunetele băieţelului de 7 ani din primul caz, există o mare probabilitate ca acestea să fie din ce în ce mai frecvente şi să se transforme în adevărate răcnete. Uneori pot fi însoţite de lovituri cu picioarele în uşă sau de alte manifestări violente.

Văzând că nu este băgat nici atunci în seamă, copilul va înceta în final să atragă atenţia asupra lui în acest mod.

77

2.4. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru a face eficientă folosirea acestei metode?

a.Corelarea cu întărirea pozitivă

Stingerea, ca metodă de modificare a comportamentului, este aproape ineficientă dacă nu folosim în mod adecvat şi metoda întăririi pozitive. Nu este de ajuns doar să ignori comportamentul neplăcut al copilului, ci trebuie urmărită cu atenţie şi întărită, imediat ce apare, o manifestare pozitivă.

De exemplu, fetiţa care cerea gălăgios prăjitura a fost ignorată atâta timp cât s-a comportat neadecvat însă, imediat ce a tăcut, comportamentul i-a fost recompensat (i s-a adus prăjitura).

Din păcate, mulţi dintre părinţi, profesori sau alţi adulţi implicaţi în educarea copiilor pun mare accent pe greşelile copilului. Chiar dacă sunt bine intenţionaţi, ei încearcă să corecteze greşelile dându-le o foarte mare importanţă (adică, exact atitudinea opusă stingerii). Ei spun „nu e bine să…” sau „nu face asta… ” uitând să ofere alternative de rezolvare a problemei sau să recompenseze un comportament pozitiv al copilului.

b. Atitudinea fermă şi consecventă a părintelui

Deşi este deosebit de dificil pentru un părinte care îşi iubeşte copilul să reziste solicitărilor acestuia sau să rămână indiferent la micile „trucuri” folosite pentru a-1 convinge, este necesară o atitudine fermă şi consecventă după ce decizia afost luată, în cazul în care cedează rugăminţilor copilului după ce a început să folosească metoda stingerii, înseamnă că a recompensat comportamentul nedorit al copilului. Prin urmare, o nouă încercare de aplicare a stingerii va fi mai dificil de realizat.

De exemplu, dacă mama fetiţei care i s-a adresat pe un ton plângăcios ceda rugăminţilor acesteia, atunci, în viitor, probabilitatea ca fetiţa să se comporte similar când va avea nevoie de ceva ar fi fost mai mare.

c.Complicitatea celor din jur

E bine de ştiut că mediul sau persoanele din jur pot juca un rol defavorabil atunci când se încearcă eliminarea unui comportament prin stingere.

Să presupunem că mama ignoră atitudinea fetiţei „plângăcioase” în timp ce face cumpărăturile iar fata încetează treptat să-i mai ceară să-i cumpere role. Ajunşi acasă, fata începe dinnou să solicite ceva pe un ton plângăcios; mama o ignoră, însă intervine tatăl fetei care îi reproşează mamei că este crudă, că nu ţine la fata ei ş.a. m.d. In această situaţie, fetiţa crede că tata a pedepsi-o pe mamă pentru că nu a făcut cum i-a cerut ea, iar, în viitor, probabilitatea să se adreseze pe acelaşi ton supărător, va creşte.

78

Prin urmare, atunci când intenţionăm să folosim stingerea ca tehnică pentru eliminarea unui comportament, e bine să ne asigurăm că cei din jurul nostru sunt familiari cu procedeul, că sunt de partea noastră sau că nu se vor amesteca în relaţia pe care o avem cu copilul.

d. Regulile

Atunci când intenţionăm să utilizăm stingerea pentru a elimina un comportament nedorit, e bine să ne formulăm reguli: „de fiecare dată când…, eu nu voi fi atent (ă)”.

2.5. Cum apar consecinţele negative în urma folosirii involuntare a stingerii?

După cum am putut observa, asemeni metodei întăririi pozitive, stingerea este o tehnică pe care o aplicăm frecvent, de multe ori fără să ne dăm seama. Uneori o folosim în mod corect, însă, alteori, utilizarea acesteia poate avea repercusiuni negative.

Situaţie: In timp ce părinţii discută unul cu celălalt, copilul se apropie de ei cu scopul de a-i întreba ceva. Aşteaptă politicos să se termine conversaţia, dar văzând că nu e băgat în seamă, îi întrerupe.

Atitudinea părinţilor: Se opresc din conversaţie şi ascultă ce are de zis copilul.

Consecinţă pe termen lung: în viitor, copilul nu va mai fi aşa de răbdător şi va întrerupe conversaţia imediat ce îşi întâlneşte părinţii.

În urma prezentării exemplului anterior, probabil unii vor zice: „Da, dar copiii nu au răbdare ca adulţii”. Într-adevăr, copiii nu sunt atât de răbdători, însă, atunci când îşi fac apariţia, putem să îi facem să înţeleagă cel puţin că i-am remarcat şi că în câteva clipe vom asculta ceea ce au de spus.

Concluzie: Stingerea reprezintă o metodă eficientă de eliminare a unui comportament nedorit, însă pentru aplicarea ei eficientă trebuie ţinut cont de numeroşi factori. Este bine să precizăm că atunci când un părinte doreşte să aplice această metodă, poate face greşeli care pot determina o agravare a comportamentului.

De exemplu, se poate întâmpla ca, într-o zi, copilul să vină de la şcoală cu un calificativ slab, însă părintele, crezând că aplică tehnica stingerii, să îl ignore. Copilul va înţelege din această atitudine că pe părinte nu îl deranjează rezultatele sale slabe la învăţătură şi va renunţa să mai fie preocupat de învăţătură.

De aceea, înainte de a se decide asupra folosirii unei tehnici, sugerăm cititorului să aleagă metoda care se potriveşte cel mai bine situaţiei cu care se confruntă. A

79

ignora un comportament neplăcut e uşor uneori, însă a aplica tehnica stingerii în mod adecvat reprezintă o provocare pentru orice adult implicat în educaţia copilului.

3. ÎNTĂRIREA NEGATIVĂ (PEDEAPSA)

Dacă vi s-ar pune întrebarea„ Sunteţi de acord cu folosirea pedepsei în educarea copiilor d-voastră?” cum aţi răspunde? Probabil unii ar zice un DA hotărât, susţinând ideea că „Bătaia este ruptă din rai”. Alţii, dimpotrivă, ar afirma „Eu nu voi da niciodată în copilul meu.”

 

învăţătura înaite de toate

Este bine să ne pedepsim copiii? Ce înseamnă să-i pedepseşti? A-i pedepsi este echivalent cu a-i lovi? Ce alte mijloace putem folosi în afară de pedeapsa fizică? Ce poate să i se întâmple rău copilului meu dacă îi mai dau o palmă din când în când?

Pentru a găsi răspunsuri adecvate acestor întrebări, e bine să facem întâi distincţia între pedeapsă ca tehnică de modificare a comportamentului şi pedeapsa ca reacţie la comportamentul nedorit al copilului, ca „răzbunare”. Dacă prima este o metodă psihoterapeutică ce garantează ameliorarea comportamentului în cazul în care este folosită corect, cealaltă reprezintă un răspuns negativ la un stimul neplăcut, ceea ce

nu oferă garanţia că în viitor stimulul va dispărea. De aceea, citind cele ce urmează, vom putea afla când şi cum este bine să folosim pedeapsa, ce tipuri de pedepse pot fi folosite şi cum putem folosi eficient acest mijloc de modificare a comportamentului.

3.1.Ce este pedeapsa?

Ca tehnică de modificare a comportamentului, pedeapsa reprezintă un eveniment care, dacă este prezentat imediat după un comportament nedorit, provoacă o descreştere în frecvenţă şi intensitate a comportamentului respectiv.

De exemplu, într-un grup de copii care se joacă, un băiat îşi loveşte colegul. Dacă băiatul este eliminat imediat din joc pentru o anumită perioadă de timp, atunci probabilitatea ca el să se mai comporte la fel într-o situaţie similară va fi mai mică.

3.2.Tipuri de pedepse

a.Dezaprobarea – atunci când copilul a făcut ceva nepotrivit, e bine ca părintele
să se manifeste în concordanţă cu ceea ce simte (atitudine de dezaprobare,
respingere, din care copilul poate înţelege mesajul „ nu îmi place /nu sunt de acord
cu, ceea ce ai făcut”). încruntarea sprâncenelor, întoarcerea cu spatele, absenţa zâm­
betului, privirea rece, toate acestea sunt semnale pentru copil că părintele nu este de
acord cu ceea ce a făcut. Desigur că, dacă părintele are tot timpul o atitudine distantă,
rece faţă de copil, această metodă îşi pierde din valoare. Pe de altă parte, dacă
părintele îi spune zâmbind copilului că nu a procedat bine şi că nu este de acord cu
ce a făcut, şansele ca acel copil să înţeleagă corect mesajul transmis, sunt foarte mici.

b.Mustrarea – dacă copilul nu înţelege din semnele dezaprobatoare ale adultului
că ceea ce a făcut nu este bine, atunci adultul poate folosi cuvintele pentru a-şi
exprima nemulţumirea (vezi „Comunicarea eficientă”).

c.Privarea de un obiect drag / o activitate plăcută – când copilul se comportă
neadecvat la masă, părintele poate decide că acesta nu mai primeşte desert. Alte
metode de privare pot constitui neacordarea permisiunii de a privi la televizor o
perioadă de timp, de a se juca cu prietenii sau cu jucăriile preferate etc.

d. „Time-out” ( „scoaterea afară” pentru un timp) – această expresie, folosită
frecvent şi în jocurile sportive, se referă la izolarea copilului într-un loc plictisitor,
departe de orice stimul care i-ar putea face plăcere. Astfel, exemple de time-out pot
constitui „scaunul neastâmpăratului”, trimiterea „la colţ” sau într-o cameră goală
etc. Pentru folosirea eficientă a acestei tehnici trebuie respectate anumite condiţii:

  • timpul „de pedeapsă” trebuie să fie dinainte foarte clar stabilit. în general, acesta
    este cuprins între 5 şi 15 minute, în funcţie de vârsta copilului;
  • eficienţa folosirii acestei tehnici este mai mare dacă se aplică imediat ce apare
    comportamentul nedorit;

81

  • locul în care este trimis copilul nu trebuie să-i ofere satisfacţii (de exemplu „ce
    bine, că mai scap de gura mamei câteva minute ” sau „ acum mă pot juca şi eu
    liniştit câteva minute în camera mea ” sau „ dacă m-a trimis la colţ, toată lumea
    poate vedea ce rochiţă nouă am pe mine”);
  • scopul acestei tehnici este de a-1 plictisi nu de a-1 înfricoşa pe copil de aceea
    este contraindicat a folosi locurile întunecoase (debara, cămară, beci) ca loc de
    pedeapsă.

e.„Repararea greşelilor” – prin această metodă, copilul va trebui să îşi
răscumpere greşeala prin activităţi sau atitudini reparatoare (să-şi ceară iertare, să-şi
recunoască greşelile, să se angajeze că nu va mai face asemenea fapte etc).

f.Pedeapsa fizică – această formă de pedeapsă în general presupune dispariţia
comunicării. Ea reprezintă forma extremă de soluţionare a problemei şi este expresia
neputinţei de care dă dovadă adultul în educaţia pe care o practică.

Prin urmare, părinţii care se ascund în spatele expresiei „iVw ascultă decât de băţ”, dovedesc în realitate o incapacitate de comunicare eficientă.

Oare, prin aplicarea pedepsei fizice, adultul nu cumva îi sugerează copilului că „Cel mai tare are întotdeauna dreptate”? Oare nu îi sugerează acestuia cum să abuzeze de forţă atunci când situaţia îl favorizează (când părinţii vor fi mai slabi, mai neajutoraţi)? Oare copilul uită cum a fost tratat în copilărie?

3.3. Factori care influenţează eficienţa pedepsei

Asemeni întăririi pozitive şi stingerii, pedeapsa poate fi mai eficientă dacă se respectă anumite condiţii:

a. promptitudinea cu care se acţionează

La fel ca şi în cazul recompensei, cu cât pedeapsa este mai apropiată în timp de acţiunea care a provocat-o, cu atât e mai eficientă.

b.semnificaţia pedepsei şi a persoanei care pedepseşte
Părintele îşi ameninţă copilul:

  • Dacă nu înveţi, te trimit la oi!

  • Mă trimiţi la oi? Uraa!

Există copii pentru care o privire încruntată este suficientă pentru a-i face să izbucnească în lacrimi, în timp ce pe alţii nu-i impresionează nici ameninţarea cu nuiaua. Aceasta se întâmplă deoarece cei din urmă sunt obişnuiţi să fie loviţi, şi nu mai sunt atât de „sensibili” la lovituri.

Pe de altă parte, dacă copilul pedepsit are pentru persoana care îl pedepseşte o doză mare de respect, atunci va fi foarte afectat de pedeapsă. Dacă manifestă doar frică, atunci va aştepta să se sfârşească pedeapsa pentru a o lua de la capăt.

82

c. precizarea motivului

De fiecare dată când este pedepsit, copilul trebuie să ştie motivul precis pentru care merită asemenea tratament.

Se întâmplă uneori ca părinţii să-şi pedepsească copiii pentru o faptă iar copilul să creadă că altul este motivul pentru care a primit pedeapsa.

De exemplu, copilul vine târziu de la joacă, cu pantalonii murdari. Părintele îl pedepseşte pentru ora târzie la care se întoarce acasă, în schimb copilul crede că a primit pedeapsa pentru murdărirea pantalonilor.

în cazul administrării pedepselor trebuie pedepsităfapta, nu copilul, iar el trebuie să înţeleagă bine acest lucru.

De exemplu, trebuie precizat „Nu te duci la joacă deoarece încă nu ştii foarte bine tabla înmulţirii cu 6″ şi nu „/// interzic să mergi la joacă pentru că eşti rău”.

d.consecvenţa aplicării

Dacă o pedeapsă este aplicată intermitent, fără a respecta o regulă bine precizată, atunci eficienţa ei va scădea.

De exemplu, într-o zi Mihăiţă sparge un geam. Tatăl său îl încurajează, ajutându-1 să treacă cu bine peste acest şoc. în altă zi, Mihăiţă vine acasă cu pantalonii stropiţi de noroi. Tatăl său îl bate rău pentru că a avut o zi proastă la servici. Ce să mai creadă Mihăiţă?

e.existenţa răspunsurilor alternative

Atunci când încercăm să modificăm un comportament cu ajutorul pedepsei, este necesar să precizăm şi ce comportament am prefera în locul celui nedorit.

Este util ca atunci când, de exemplu, un copil este pedepsit pentru că vorbeşte nepoliticos, să i se poată oferi nişte variante de comunicare politicoasă, deoarece s-ar putea ca el să nu le cunoască.

f. minimizarea cauzei care duce la comportamentul nedorit

Dacă dorim ca evenimentul neplăcut să nu se mai întâmple din nou, nu e indicat să insistăm cu întrebările: „ De ce ai făcut asta ? Spune-mi! Nu auzi? „. E mai bine să ne focalizăm asupra soluţiilor care ar putea duce la rezolvarea problemei şi a evitării acesteia în viitor.

3.4. Zece motive pentru care e bine să evitĂm pedeapsa*

1. În primul rând, trebuie subliniat că în urma folosirii pedepsei rezultă o suprimare rapidă şi de scurtă durată a comportamentului nedorit, dar care nu rezolvă problema pe termen lung.

*Aici, nu ne referim la pedeapsa ca metodă organizată de modificare a comportamentului, aşa cum am expus-o anterior.

83

Pedeapsa nu este ca medicamentul curativ, ci, doar ca algocalminul cu ajutorul căruia îţi poţi potoli durerea pentru o perioadă scurtă de timp. Dar nimeni nu s-a vindecat vreodată doar cu un analgezic!

2.Pedeapsa reprezintă o metodă de a rezolva o situaţie. Una din multe altele.
Dacă copilul vede că este pedepsit pentru un comportament cu care părintele său
nu este de acord, atunci la rândul lui va folosi aceeaşi metodă {învăţată prin imitaţie)
când ceva îl va deranja.

E absolut normal pentru un copil să nu înţeleagă de ce tatăl său îl poate lovi, însă el nu are voie să dea în frăţiorul mai mic.

3.Pedeapsa poate produce sentimente de revoltă, mânie, nemulţumire care duc
la scăderea rezistenţei la frustrare.

De exemplu, unii părinţi le impun fiicelor un comportament „model” de „fată cuminte şi ascultătore „, nepermiţându-le exprimarea propriilor păreri. Acei părinţi se vor mira mai târziu, după ce fetele încep să crească şi să dobândească o anumită autonomie, că vor „ exploda ” dintr-o dată atunci când vor fi criticate, că vor deveni nişte „rebele”.

4.O altă consecinţă a pedepsei o constituie dezvoltarea unei stări de frică
generalizate şi a lipsei de iniţiativă. Pedeapsa nu îl învaţă pe copil un nou
comportament. Ea doar elimină unul nedorit. Nu îl învaţă pe copil ce să facă, ci
doar ce să nu facă. Prin urmare pedeapsa nu ajută la dezvoltarea copilului ci
contribuie la inhibarea acestuia.

Există adulţi care se mândresc cu performanţele copiilor lor: „Nu vorbeşte urât, nu minte, nu te contrazice, nu deranjează etc.” Dar atunci ce face?

5.Pedeapsa poate determina capersoanele I obiectele asociate acesteia să devină
întăritori negativi. Cu alte cuvinte, tot ce îi aduce copilului aminte de acest eveniment
neplăcut (pedeapsa) îi va provoca sentimente de ură, frică, respingere.

De exemplu, dacă încercăm să-l învăţăm pe copil să citească, pedepsindu-i frecvent greşelile fără a-l recompensa în mod ader’at, atunci părintele, camera, cărţile, activitatea de citire în general, vor deveni ceva de care copilul se va feri. Copilul va avea tendinţa de a evita aceşti stimuli.

6.Pedeapsa tinde să stimuleze comportamentul agresiv. Experimentele pe
animale arată că stimulii dureroşi le face să atace alte animale, chiar dacă acestea nu
au nici o legătură cu durerea simţită (de ce unii copii sunt agresaţi de necunoscuţi,
fără ca aceştia săfi fost provocaţi?).

Prin urmare, comportamentul violent al copilului se accentuează dacă este pedepsit des.

84

7. Copilul care este pedepsit frecvent va învăţa de frica pedepsei, nu din
convingere proprie. Acest tip de învăţare („dresaj”) este ineficient deoarece copilul
nu este convins că ceea ce învaţă el este folositor (,,Fă cum ţi-am zis, că de nu, te
pleznesc!”).

Prin urmare, atunci când va apărea o „alternativă educaţională” mai bine argumentată şi mai convingătoare, copilul va abandona cu uşurinţă valorile impuse de familie.

De exemplu, atunci când copilul va ajunge să cunoască viaţa „găştilor” din cartier, el va adera la ideile acestora pentru că acolo i se respectă punctul de vedere şi beneficiază de o identitate proprie, distinctă.

8.Pedeapsa are consecinţă directă dispariţia comunicării. Atunci când un copil
se teme să spună părinţilor ceea ce îl îngrijorează sau ceea ce îl preocupă din cauză
că ar putea fi pedepsit pentru asta, atunci cu siguranţă va alege alte persoane cărora
să li se confeseze, iar relaţia dintre el şi părinţi se va răci. (Vom analiza pe larg, în
subcapitolul următor importanţa comunicării).

9.Copiii care sunt pedepsiţi mai des riscă să devină mai încăpăţânaţi şi mai rigizi.
Ei nu recunosc cu uşurinţă că au greşit deoarece se tem că un eşec este întotdeauna

urmat de pedeapsă („4X5 este 30! Ştiu eu SIGUR!ff „).

10.Pedeapsa duce la scăderea stimei de sine şi a încrederii în forţele proprii.
Stima de sine reprezintă \xn factor esenţial în dezvoltarea personalităţii copilului,

a productivităţii în orice formă de activitate şi a maturizării sale afective.

Un copil care are un nivel scăzut al stimei faţă de sine se va confrunta frecvent cu eşecuri în activitatea şcolară sau de grup. Fraze de genul „eu nu voi putea niciodată să rezolv problema astal” sunt specifice acestor copii.

Din păcate, cu cât sunt pedepsiţi mai mult pentru insucces, cu atât nivelul stimei de sine va scădea mai mult, ceea ce va duce la un alt insucces… ş.a.m.d. Odată intraţi în acest cerc vicios, cu greu vor ieşi de acolo dacă părintele şi persoanele din jurul lor nu îşi vor schimba atitudinea folosind frecvent întăriri pozitive.

4. COMUNICAREA EFICIENTĂ

„Parcă vorbesc cu pereţii! Tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta! Cum să vorbesc cu el ca să mă înţeleagă?”; „Nu ascultă ce-i spun! Parcă-i surdă! Ce să mă fac cu ea?”

De multe ori, ni s-a întâmplat să rostim sau să auzim aceste cuvinte. Problema comunicării dintre două persoane (mai ales între părinte şi copil) este una pe cât de delicată şi dificil de realizat, pe atât de importantă.

85

Însuşi titlul acestui subcapitol susţine o idee de bază: nu este de ajuns doar să comunici, ci este esenţial să comunici eficient. De ce această precizare? în general, se consideră că a transmite nişte informaţii unei persoane este suficient pentru ca acestea să fie receptate aşa cum dorim noi. însă, uneori, se întâmplă să scăpăm din vedere impactul pe care îl au cuvintele noastre asupra interlocutorului, atât din punct de vedere emoţional cât şi din punctul de vedere al înţelegerii informaţiilor. De aceea, de multe ori ajungem să fim dezamăgiţi de faptul că vorbele noastre nu şi-au avut efectul scontat.

În cele ce urmează vom încerca să evidenţiem câteva condiţii care stau la baza unei comunicări eficiente, precum şi câteva din exprimările care inhibă comunicarea şi care e bine să fie evitate.

4.1. Cum comunicăm eficient?

După ce în week-end mama i-a spălat hainele ca să meargă la şcoală curat, fiul ajunge acasă luni cu hainele murdare. Ce atitudine ar trebui să adopte mama lui? Cum ar trebui să vorbească cu el?

În general, atitudinile care pot decurge din situaţii de acest gen se situează între două extreme:

a.atitudine agresivă: „Nesimţitule! Eşti un nerecunoscător! „, „Nu ţi-e ruşine
de ce ai făcut? „, „Habar nu ai ce înseamnă muncă!”

E bine de ştiut că acest tip de afirmaţii nu încurajează comunicarea. Dimpotrivă, atunci când ne adresăm unui copil în acest mod, indiferent ce îi spunem, pentru el e acelaşi lucru: „Mama mă critică” sau „Iar îmi ţine morală”. în general, copilul va pretinde că este atent sau va fi atent la ceea ce i se spune fără a fi de acord. însă părintele nu are de unde să ştie acest lucru, deoarece el nu este interesat de părerea copilului. Părintele, în acest caz, nu comunică eficient.

b. atitudine pasivă: trece cu vederea peste acest incident sau minimalizează
importanţa lui „Lasă că am să le mai spăl încă o dată”.

În acest caz, părintele se gândeşte că nici un efort nu e prea mare pentru copilul său sau că, dacă îi va spune copilului ce îl deranjează, îl va supăra aşa de rău încât va pierde „aprecierea” sau „dragostea” lui. Astfel, copilul va considera că nu este o problemă prea mare să facă asemenea surprize neplăcute şi le va repeta, cu o frecvenţă şi o intensitate din ce în ce mai mari. In acest caz, părintele nu numai că nu comunică eficient, ci, mai mult decât atât, nu comunică deloc. În plus, involuntar, îi dezvoltă copilului nişte deprinderi negative de comportament.

86

Cum putem evita aceste situaţii? Care este forma optimă de comunicare? Ce condiţii trebuie îndeplinite?

Condiţia primordială care stă la baza unei comunicări eficiente este aceea de a avea iniţiativa comunicării. Atunci când ascundem exprimarea sentimentelor noastre de frica unor posibile repercusiuni negative, ne facem un mare deserviciu, ne amăgim singuri. De aceea este necesar să avem curajul exprimării propriei atitudini vizavi de fapta petrecută, să ne asumăm responsabilitatea sentimentelor şi dorinţelor noastre.

Dar, pentru a exista o comunicare eficientă între părinte şi copil, este necesar ca nu doar părintele să poată avea iniţiativa comunicării, ci şi copilul. Cum încurajăm copilul să se exprime.

La baza unei comunicări eficiente stă ascultarea a ceea ce doreşte să ne spună interlocutorul.

 

Comunicarea „eficientă”

 

Din păcate, există tendinţa ca adultul să desconsidere părerea copilului din cauza lipsei lui de experienţă {„Tu eşti mic nu ştii nimic! „). El manifestă o atitudine arogantă prin care îşi impune supremaţia (Aici eu sunt şeful!). Uneori această atitudine este împinsă la extrem, iar desconsiderarea se transformă în lipsă de respect („Tu când vorbeşti cu mine să taci! „). Atitudinea arogantă se manifestă nu doar prin vorbe ci şi prin expresii nonverbale (privirea „de sus”, încruntată, „glacială” sau pur şi simplu evitarea privirii copilului atunci când are loc o discuţie; zâmbet „ superior”, ironic; mişcări permanente ale corpului, ceea ce provoacă agitaţie; căscat etc).

87

Desigur că părintele se simte flatat atunci când copilul „nu comentează” sau umblă „pe vârfuri” când trece pe lângă el (Vezi cum ascultă de mine? Vezi cum mă respectă?). Ceea ce nu ştie părintele este că acel copil ascultă de părinte pentru că nu are o alternativă mai bună. Ceea ce nu ştie părintele este că acelui copil îi este frică de el, nu îl respectă.

Dacă dorim însă ca între adult şi copil să aibă loc o comunicare eficientă, va trebui să învăţăm cum să ascultăm şi să luăm în considerare părerea copilului, chiar şi atunci când nu suntem de acord cu el. De aceea, când are loc o discuţie, este preferabilă tratarea copilului de pe opoziţie de egalitate, ca şi cum ar fi (şi ar trebui să fie) cel mai bun prieten al nostru (Tratează-l pe celălalt aşa cum ţi-arplăcea să fii tratat la rândul tău). Desigur, este greu de imaginat că „mogâldeaţa” din faţa noastră va deveni o persoană foarte capabilă peste câţiva ani. însă dacă acum copilul va fi tratat cu respect, atunci şansele sunt mari ca în viitor să se comporte bine cu cei din jur (când raportul de forţe se va schimba).

Tratarea de pe o poziţie de egalitate nu înseamnă însă a lăsa copilul să facă ce vrea el sau a ne subordona lui. E bine ca acesta să fie conştient de existenţa unor limite şi a unei ierarhii familiale. Ceea ce dorim să subliniem este că, în relaţia adult-copil nu ar trebui să existe competiţie, nu ar trebui să se pună problema cine e mai tare, cine are întotdeauna dreptate, cine e câştigătorul şi cine e ratatul. Atunci când reuşim să lăsăm orgoliile la o parte într-o asemenea relaţie, putem afirma cu convingere că am evoluat, că am devenit mai înţelepţi.

De aceea, când comunicăm cu copilul nostru, este bine ca acesta să simtă că i se acordă atenţie (că există tot timpul un contact vizual şi o postură care să indice ascultarea), că nu are de ce să îi fit frică fiindcă spune ce simte şi ce doreşte. Cu alte cuvinte, să simtă că manifestăm respect faţă de persoana lui.

Odată venită iniţiativa comunicării din ambele părţi, problema esenţială care se pune în continuare o reprezintă cum e bine să ne exprimăm dorinţele, bucuriile, neplăcerile, cum să ne cerem drepturile, să spunem NU atunci când situaţia o cere fără a ne jigni interlocutorul. Altfel spus, cum reuşesc atât părintele cât şi copilul să înveţe să comunice asertiv (Bedell R., Lennox S., 1997).

A învăţa să comunicăm asertiv înseamnă a învăţa să exprimăm cum ne simţim într-o anumită situaţie („ Sunt supărată pentru că…”, „ Mă doare când… „, „ Sunt mândru de … „, „ Mă simt jignită când… „, „ Sunt dezamăgit deoarece...”)sau ce ne-am dori de la interlocutor („Mi-arface plăcere să… „, „Altădată aş vrea să...”).

În exemplul de mai sus, mama băiatului ar fi putut să-i spună „Mă doare când văd că nu pui preţ pe munca mea” sau ,Mi-ur plăcea ca, altădată, să fii mai atent cu îmbrăcămintea ta”. Prin acest tip de formulare a mesajelor, centrate pe „eu”, părintele îi atrage copilului atenţia că şi el are sentimente. El la rândul lui îl ajută pe

88

copil să vadă realitatea şi cu alţi ochi, îl ajută să înţeleagă că prin comportamentul său poate răni oamenii fără să îşi dea seama. Pe de altă parte, acest tip de mesaj nu afectează drepturile sau integritatea partenerului de dialog.

Spre deosebire de mesajele centrate pe „eu”, mesajele centrate pe ,Ju” aduc mari prejudicii eficienţei dialogului. Când spunem „Eşti un nesimţit!” sau „Tu eşti de vină!” ceea ce facem nu este altceva decât să criticăm sau să învinuim copilul, fără a-i da ocazia să se gândească la ceea ce simţim noi sau să se gândească la o soluţie salvatoare. Mesajele centrate pe „tu” sugerează că greşeala e numai a copilului şi că el trebuie să suporte consecinţele, fără a-l ajuta să se gândească la o soluţie alternativă, la o modalitate de a repara răul făcut.

De asemenea, mesajele centrate pe „tu” învinovăţesc copilul, nu fapta. Ele generalizează o trăsătură de personalitate a copilului pornind de la o întâmplare particulară, îl etichetează pe baza unei singure ipostaze („N-ai ştiut să rezolvi exerciţiul acesta simplu? Eşti o proastă!”, „ Cum adică nu ai ştiut de şedinţa cu părinţii? Eşti un mincinos! „).

Alte exemple de mesaje centrate pe „ eu ” şi „ tu „:

  • „Mi-e ruşine că am un copil care deranjează vecinii” în loc de „Eşti un
    obraznic!”
  • „ Mă supără faptul că nu îţi faci temele ” în loc de „ Eşti o leneşă şi jumătate! „
  • „Mi-arplăcea să nu tnă mai deranjezi când mă uit la televizor” în loc de
    „Treci în camera ta!” sau „Nu te mai tot plimba pe aici!”

Desigur că rareori ni se întâmplă sâ ne adresăm copiilor într-un limbaj atât de formal ca şi cel din exemplele de mai sus, însă ideea care dorim să o evidenţiem este aceea că mesajele transmise trebuie să reflecte sentimentele părintelui faţă de comportamentul copilului. Odată ce părintele învaţă să se adreseze în acest fel, sunt mari şanse ca şi copilul la rândul lui, prin imitaţie, să folosească în comunicare limbajul responsabilităţii. Iar odată formată această deprindere, putem fi convinşi că nu vor mai exista bariere în exprimare.

O altă condiţie care stă la baza realizării unei comunicări eficiente, o constituie comunicarea pozitivă, ca rezultat al gândirii pozitive. Ilustrarea cea mai bună a diferenţei dintre gândirea pozitivă şi cea negativă este oferită de arhicunoscutul exemplu al paharului cu apă umplut pe jumătate: în timp ce unii consideră că au în faţa lor un pahar din care lipseşte apă şi manifestă nemulţumire, îngrijorare, faţă de ceea ce le lipseşte, alţii sunt mulţumiţi că au un pahar umplut pe jumătate cu apă şi sunt mulţumiţi cu ce au. Întâmplarea prezentată în următoarele rânduri considerăm că este suficient de edificatoare:

89

După ce învăţătorul s-a chinuit timp de mai multe săptămâni cu o elevă mai slabă la învăţătură să o înveţe să scrie câteva litere şi apoi să alcătuiască cuvinte cu acestea, mama ei a venit într-o zi la şcoală. Întâmplător, în acea zi eleva a scris o propoziţie întreagă. învăţătorul, dornic dae a-i spune mamei vestea cea bună, îi arată caietul: „ Priviţi ce a făcut astăzi fiica dumneavoastră! „. La care mama, după ce şi-a revenit din uluire, începe să o lovească: „Nu ţi-i ruşine, măgăriţă? De aia te trimit eu la şcoală în fiecare zi? Numai atâta eşti în stare să faci? „…apoi, se întoarce spre învăţător: „Nu vă faceţi probleme domnu’. Am eu grijă de ea să primească ceea ce merită, acasă. Nu o să se mai întâmple aşa ceva „.

Astfel, în timp ce învăţătorul a apreciat „partea plină a paharului”, mama elevei a fost nemulţumită de „partea goală”. Şi acesta nu este un caz singular…

Venind acasă fericit că a luat o notă bună, băiatul îi arată părintelui carnetul; Acesta exclamă: „Doar nota nouă ai luat?”

O fetiţă care vroia să-ifacă surpriză mamei spălând vasele din bucătărie, din greşeală scapă unul pejoş şi se sparge. în loc să aprecieze iniţiativa şi efortul depus, mama o învinuieşte pentru greşeală, pedepsind-o.

Un băiat vine acasă cu o foaie de caiet plină cu litera „i”, din care o singură literă este încercuită de învăţătoare ca fiind greşită. Văzând caietul, mama rupe foaia şi îl pune pe copil şă refacă întreaga pagină.

Toate aceste exemple demonstrează tendinţa izvorâtă dintr-o gândire exagerat de critică de a penaliza necruţător greşeala şi a ignora aspectele pozitive. Ceea ce inevitabil, duce la concluzia „mai bine să nu lucrezi că atunci sigur nu greşeşti”.

Nu vrem să afirmăm aici că este bine să încurajăm performanţele mai slabe ale copiilor; vrem doar să evidenţiem că adultul trebuie să demonstreze că este întotdeauna dispus să dialogheze. Chiar şi atunci când copilul sparge un vas sau vine acasă cu o notă mai mică decât ne-am fi aşteptat, un părinte care ştie să comunice pozitiv va reuşi întotdeauna să găsească elemente demne de apreciat, să vadă picătura de apă din paharul aparent gol.

4.2. Ce greşim când comunicăm?

E uneori ironic să observi cum unii adulţi îşi tratează prietenii mai blând decât pe proprii copii. Dacă un copil îşi varsă băutura, putem auzi „Ce se întâmplă cu tine? Nu poţi fi mai atent? Treci imediat şi curăţă mizeria!” în schimb, dacă un prieten de-al aceluiaşi părinte varsă băutura, ne putem aştepta să auzim: „ Oh, dar nu e nimic! Se curăţă într-un moment. ” (Jaffe M., 1991).

Cu riscul de a ne repeta, în următoarele rânduri vom trece în revistă atitudinile mai frecvent întâlnite care nu doar inhibă sau scad eficienţa comunicării, ci, de asemenea, predispun la apariţia conflictelor:

90

atitudine: Ameninţarea

exemple: „Dacă nu vii acasă cu rezultate bune, ai încurcat-o! „, „

ce gândeşte copilul: „Părinteîe meu e periculos/”, „Cu el nu e de glumit!”, „Ar trebui să am grijă de acum încolo!”

consecinţă: principala preocupare a copilului va fi să nu greşească. Nu va avea curajul să facă ceva decât dacă va fi sigur că rezultatul este bun. Aşa apar frica, minciuna, intoleranţa etc.

atitudine: Contrazicerea şi minimalizarea problemei

exemple: „Sunt urâtă! Nu mă iubeşte nimeni”, spune fetiţa

„Nu e adevărat! Nu spune asta!”, „Nu fi supărată! „, îi răspunde tatăl.

ce gândeşte copilul: „Numai are rost să vorbesc cu tata despre problema mea, pentru că nu îi place ce zic eu.”„ Crede că dacă îmi spune să nu fiu supărată, mă simt mai bine ? „

consecinţă: contrazicând copilul în acest mod, părintele îi întăreşte convingerea deja formată. Copilul va simţi că părintele său nu îl înţelege şi nu e capabil să-i asculte problemele. Aşa se poate naşte lipsa de încredere în competenţa părintelui.

atitudine: Critica

exemple: „Nu ţi-am zis să te uiţi pe unde calci?”, „De câte ori trebuie să-ţi spun că nu e voie acolo?”, „De ce ai făcut asta?”

ce gândeşte copilul: Iar îmiţine morală! Mai aştept un pic şi se calmează. „

consecinţă: va scădea receptivitatea copilului la părerile emise de părinte. Aşa se poate naşte indiferenţa.

atitudine: Etichetarea

exemple: „Eşti o urâtă!”, „Eşti o proastă!”, „Eşti un bleg!” ce gândeşte copilul: „Adulţii ştiu mai multe decât copiii. ” consecinţă: dacă afirmaţiile se repetă frecvent, atunci copiii vor fi urmăriţi toată viaţa de această idee. În subconştientul lor, ei vor fi convinşi că sunt urâţi, proşti sau blegi. De aceea, vor încerca, de câte ori se va ivi ocazia, să demonstreze că nu este aşa, chiar dacă nu li se cere acest lucru. Apar complexele de inferioritate.

atitudine: Indiferenţa

exemple: „Tati! Tati! Am învăţat să-l scriu pe M! „, spune copilul. – „Bine. Du-te din faţa televizorului, îi răspunde tatăl. ce gândeşte copilul: televizorul e mai important decât mine! „, „ Cum să fac să îi atrag atenţia asupra mea?”

91

exemple: „Taţi! Taţi! Am învăţat să-l scriu pe M! „, spune copilul.

– „Bine. Du-te din faţa televizorului]”, îi răspunde tatăl.

ce gândeşte copilul: „Televizorul e mai important decât mine! „, „ Cum să fac să îi atrag atenţia asupra mea?”

consecinţă: copilul va căuta să atragă atenţia asupra sa cu orice preţ, chiar şi prin fapte negative (furt, chiul, înjurături).

atitudine: Ironia

exemple: forma verbală: „Ai auzit că s-a inventat cârpa de şters praf?”,

„ Mulţumesc pentru «ajutor»!” forma nonverbală: privire „de sus”, zâmbet zeflemitor.

ce gândeşte copilul: ,Mă consideră un nepriceput. „, „îşi bate joc de mine!” consecinţă: va scădea încrederea copilului în forţele proprii şi încrederea faţă de părinte.

El va căuta să fie apreciat în altă parte la „adevărata lui valoare”; aşa poate să apară distanţarea.

atitudine: învinuirea

exemple: „Tu eşti de vină! „, „Ar trebui să-ţi fie ruşine! „

ce gândeşte copilul: ,J£ numai vina mea. „, „Nu sunt bun de nimic.”

consecinţă: scade nivelul stimei de sine;

aşa pot apărea complexele de inferioritate.

atitudine: Neatenţia la ce ni se spune (întrerupem o conversaţie începută, întoarcem spatele, schimbăm brusc subiectul discuţiei sau partenerul de dialog).

exemple: „.. .şi la şcoală toţi colegii…”, povesteşte copilul. Jţi mai trebuie supai”, spune mama.

ce gândeşte copilul: ,JNu o interesează nimic din ce îi spun. Data viitoare nu mă mai obosesc să-i explic. „

consecinţă: copilul va comunica ceea ce crede că o interesează pe mamă şi va începe să omită ceea ce se va dovedi mai târziu a fi fost esenţial; aşa poate să apară neglijenţa.

atitudine: Nemulţumirea

exemple: ,Jim curăţat cameral'”, spune copilul.

„Era şi timpul”, „ Măcar atâta să faci şi tu”, „Era cazul să faci şi tu un lucru bun „, „ Când vei reuşi să-ţi câştigi pâinea cu mâna ta, atunci înseamnă că ai făcut ceva! „, îi răspunde mama.

92

atitudine: Reproşul

exemple: ,JDacă nu eram eu, tu erai de mult pe drumuri!”, „Dacă nu trebuia să am grijă de tine, câte puteam face! ?”

ce gândeşte copilul: „ Ce vrea de la mine? „, „Acum ar trebui să mă simt vinovat pentru că exist?”

consecinţă: aşa poate să apară sentimentul de vinovăţie.

atitudine: Ridicarea vocii

exemple: ,JEşti un nesimţit şi jumătate!’!!”, „ Obraznicule!!! „

ce gândeşte copilul: „Nu-miplace când vorbeşte cu precipitaţii. „, „ Crede că am probleme cu auzul?”

consecinţă: exersată mai mult timp, această formă de „comunicare” se poate transforma într-o deprindere păguboasă a părintelui. Aşa poate să apară dispreţul faţă de părinte.

atitudine: Umilirea

exemple: ,jSpune-le tuturor ce ai făcut! ” sau „De aia strig la tine, să audă toţi vecinii ce copil am! „

ce gândeşte copilul: „Nu mă respectă deloc.”, „Nu meritam să mă facă de ruşine la toată lumea. „

consecinţă: părintele nu mai este un om de încredere, deoarece te poate face de râs când nu te aştepţi.

Prin urmare, copilul va învăţa să ascundă adevărul; aşa poate să apară neîncrederea.

Deci, adoptarea acestor atitudini duce la scăderea eficienţei în comunicare şi uneori, chiar predispun la apariţia conflictelor. Consecinţele negative pot să apară mai devreme sau mai târziu, însă, pentru a putea fi preîntâmpinate, este bine ca adultul să acorde o atenţie specială comunicării.

93

EPILOG

„Meseria de părinte” nu şi-a propus să lămurească definitiv problemele cu care se confruntă adulţii implicaţi în educaţia copiilor. în schimb, ea oferă cititorului exemple, situaţii autentice şi teorii ştiinţifice, care îl vor provoca şi îl vor ajuta să-şi găsească răspunsuri la unele probleme concrete cu care se confruntă.

Validitatea celor exprimate în lucrare se bazează pe pregătirea de specialitate a autorilor (licenţiaţi în socio-psiho-pedagogie), precum şi pe experienţa profesională de lungă durată în domeniul educării copiilor şi adulţilor. Relaţia părinte-copil în care se găsesc cei doi autori vine să întărească valabilitatea celor exprimate.

Chiar dacă nu toate ideile prezentate aici au fost împărtăşite de către cititor, sperăm ca măcar unele dintre ele îl vor ajuta să privească cu alţi ochi laborioasa muncă de educaţie.

94

BIBLIOGRAFIE

Adler A., Psihologia şcolarului greu educabil, Iri, Bucureşti, 1995

Baban A., Stres şi personalitate, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998

Bedell R., Lennox S., Handbook of Comunication and Problem Solving Skills

Training, Wiley & Sons, Inc., 1997 Berkowitz L., Aggression: Its Causes, Consequences and Control, New York

McGraw Hill, Inc., 1993

Bray W., Williams S., Parent Talk, Care for the Family, Cardiff, 1997 Canfield J., Hansen M., Supă de pui pentru suflet, ed. Almatea, Bucureşti, 2000 Damon W., Hart D., Self-understanding in childhood and adolescence,

Cambridge University Press, 1988 Eastman M., Rosen S., Taming the Dragon in Your Child, Whiley & Sons, Inc.,

1994

Eliade, S., ABC-ul consilierii elevului, ed. Hiperborea, Turda, 2000 Eysenk H., Eysenk M., Descifrarea comportamentului uman, ed. Teora,

Bucureşti, 1999

Ficeag B., Tehnici de manipulare, ed. Nemira, Bucureşti, 1998 Fiedler K., Applied Social Psychology, Sage Publicaţions, 1996 Garry M, Pear J., Behavior Modification (fifth edition), Prentice Hali, Inc., 1996 Gilbert P., Copiii hiperactivi cu deficit de atenţie, Polimark, Bucureşti, 2000 Gilly M., Elev bun – elev slab, E.D.P., Bucureşti, 1976 JaffeM., Understanding Parenting, Wm.C.Brown Publishers, 1991 Jung C. G., Personalitate şi transfer, Teora, Bucureşti, 1997 Kalin C, Television, Violence and Children, M.S. Synthesis Paper, Oregon

University, 1997 Lelord F., Andre C, Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile, Editura Trei,

Bucureşti, 1998

Littauer F., Personalitate plus, Business Tech International Press, Bucureşti, 1999 Miclea M., Psihologie cognitivă, ed. Polirom, Iaşi, 1999 Montessori M., Descoperirea copilului, E.D.P. Bucureşti, 1977 Ozunu D., Pedagogia preşcolară şi a jocului, ed. Genesis, Cluj – Napoca, 1995 Pitzer R., Television and chlidren, University of Minnesota , 1989

95

Radu I. (coord.), Introducere în psihologia contemporană, ed. Sincron,

Cluj-Napoca, 1991

Roşea M., Psihoogia deficienţilor mintali, E.D.P. Bucureşti, 1967 Sdorow L., Psychology, Brown & Benchmark, Inc., 1993 Shaffer D., Developmental Psychology (second edition), Brooks / Coli

Publishing Company, Inc., 1993

Shapiro D., Conflictele si comunicarea, ed. Arc, Bucureşti, 1998 Shroufe A., Cooper R., DeHart G., Developmental Psychology – Its Nature and

Course, McGraw-Hill, Inc., 1992 Tofler A., Şocul viitorului, E.D.P. Bucureşti, 1977 Ţinică S., Petrovai D., Comunicare şi managementul conflictului, Centrul de

resurse ARES, Cluj-Napoca, 1997

96

Parinti straluciti, profesori fascinanti

1 răspuns

http://www.scribd.com/doc/120300472/Parinti-Straluciti-Profesori-Fascinanti

parinti-straluciti-profesori-fascinanti-augusto-curyAugusto Cury : Parinti straluciti, profesori fascinanti

Dedicaţie

Dedic această carte unei persoane foarte importante din viaţa mea

Ai renunţat la visele tale,

pentru ca eu să pot visa.

Ai vărsat lacrimi,

pentru ca eu să fiu într-o stare de fericire.

Ai pierdut nopţi de somn,

pentru ca eu să dorm în linişte.

Ai crezut în mine, în ciuda greşelilor mele.

A fi educator înseamnă a fi un poet al iubirii.

Să nu uiţi niciodată că eu voi lua un pic din

fiinţa ta, în propria mea fiinţă.

Prefaţă

Această carte va vorbi inimii părinţilor şi profesorilor. Ei luptă pentru acelaşi vis – acela de a-i face fericiţi, sănătoşi şi înţelepţi pe fiii şi respectiv elevii lor, dar niciodată nu s-au simţit atât de rătăciţi în misiunea atât de grea de a educa, pe cât se simt acum. Şi unii, şi alţii ac­ţionează şi cultivă teritoriile cele mai dificile – acelea ale inteligenţei şi emoţiei.

Nu scriu pentru eroi, ci pentru oameni care ştiu că a educa înseamnă a se ocupa de cea mai frumoasă şi mai complexă artă – aceea a inteligenţei. A educa înseamnă a crede în viaţă, chiar dacă vărsăm lacrimi. A educa în­seamnă a avea speranţă în viitor, chiar dacă tinerii ne decepţionează în prezent. A educa înseamnă a semăna cu înţelepciune şi a culege cu răbdare. A educa înseam­nă a fi un căutător care caută comorile inimilor.

Pe cine interesează această carte? Pe părinţi, pe educatori şi învăţători, pe profesorii din învăţământul gim­nazial, liceal şi universitar, pe psihologi, pe cei care luc­rează în domeniul resurselor umane, pe tineri şi pe toţi acei care vor să cunoască câteva secrete ale personalităţii şi doresc să-şi îmbogăţească relaţiile sociale.

Nu voi vorbi despre reguli, căci, la temperatura ridi­cată a problemelor cotidiene, ele se evaporă.

Voi vorbi despre instrumentele psihologice care ar putea să promoveze formarea de oameni care gândesc,să educe emoţia, să lărgească orizonturile inteligenţei şi să confere calitate vieţii.

Voi împărtăşi experienţa mea ca psihiatru, educator şi specia/ist în psihologie. în ciuda limitărilor mele, mulţi oameni au fost încântaţi de ideile pe care le prezint în con­grese naţionale şi internaţionale.

A sosit vremea să public o carte specifică despre educaţie, căci am primit în acest sens îndemnul a mii de psihologi, educatori, medici şi părinţi. Aş vrea să evidenţiez pe cineva care să-i reprezinte pe cei care m-au îndemnat cu multă amabilitate. Este unul dintre cei mai apreciaţi pro­fesori de comunicare şi oratorie din Brazilia: Alkindar de Oliveira. Mesajul său m-a mişcat profund. Mi-a spus că s-a trezit înainte de revărsatul zorilor, i-a fugit somnul şi a în­ceput să citească ideile mele despre educaţie.

Lectura l-a surprins. De aceea, când s-a făcut ziuă, mi-a scris, spunându-mi: „lată soluţia educaţiei în lume. Dacă vă veţi limita la a divulga aceste tehnici şi nu veţi mai face nimic altceva tot restul vieţii, vă veţi fi îndeplinit deja misiunea existenţială. Vă sugerez să le publicaţi într-o car­te accesibilă, pentru ca ele să ajungă la îndemâna fiecărei şcoli, fiecărui profesor, fiecărei mame, fiecărui tată.”

Mulţumesc pentru aceste laude, dar nu le merit. Cred însă, sincer, că deprinderile educatorilor şi tehnicile peda­gogice pe care le voi comenta în această carte ar putea re­voluţiona educaţia pentru totdeauna. Dacă sunt puse în practică, ar putea îmbogăţi relaţia dintre părinţi şi copii, din­tre profesori şi elevi! Familia s-ar putea transforma într-o grădină de flori – iar sala de clasă, într-un loc agreabil.

CUPRINS

Prefaţă……………………………. 5

Încotro se îndreaptă tineretul ……………. 7

PARTEA I

ŞAPTE DEPRINDERI ALE PĂRINŢILOR BUNI Şl ALE PĂRINŢILOR INTELIGENŢI

1. Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă ……… 16

2. Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea ……. 23

3. Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii să gândească .. 29

4. Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc

fiii pentru eşecuri …… 35

5. Părinţii buni stau de vorbă, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni ….. 39

6. Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare………………… 45

7. Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată …… 49

PARTEA a-ll-a

ŞAPTE DEPRINDERI ALE PROFESORILOR BUNI Şl ALE PROFESORILOR INTELIGENŢI

1. Profesorii buni sunt elocvenţi, profesorii fascinanţi ştiu cum funcţionează mintea …. 54

2. Profesorii buni stăpânesc metodologia, profesorii fascinanţi au sensibilitate……… 61

3. Profesorii buni educă inteligenţa logică, profesorii fascinanţi educă emoţia………. 63

4. Profesorii buni folosesc memoria ca depozit de informaţie, profesorii fascinanţi o folosesc ca suport al artei de a gândi ….. 65

5. Profesorii buni sunt maeştri temporari, profesorii fascinanţi sunt maeştri de neuitat..69

6. Profesorii buni corectează comportamente, profesorii fascinanţi rezolvă conflicte

în sala de clasă ……. 72

7. Profesorii buni educă pentru o profesie, profesorii fascinanţi educă pentru viaţă…. 76

PARTEA a-lll-a

CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE ALE EDUCATORILOR

1. A corecta în public …………………. 80

2. A-şi exprima autoritatea cu agresivitate ….. 83

3. A fi excesiv de critic: a bloca copilăria celui educat………………………. 86

4. A pedepsi când este furios şi a pune limite fără a da explicaţii …………………. 89

5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai educe … 93

6. A nu-şi ţine cuvântul dat……………… 95

7. A distruge speranţa şi visele ………….. 97

PARTEA a-IV-a

CELE CINCI FUNCŢII ALE MEMORIEI UMANE

1. înregistrarea în memorie este involuntară … 103

2. Emoţia determină calitatea înregistrării … 105

3. Memoria nu poate fi ştearsă………… 107

4. Gradul de deschidere a ferestrelor emoţiei depinde de memorie……….. 109

5. Nu există amintire pură ……………. 111

PARTEA a V-a

ŞCOALA VISELOR NOASTRE

Proiectul şcoala vieţii

1. Muzica ambientală în sala de curs……… 117

2. Aşezarea în cerc sau în formă de U…….. 120

3. Expunere interogativă: arta interogaţiei….. 123

4. Expunere dialogată: arta întrebării……… 126

5. A fi povestitor de istorioare…………… 129

6. Umanizarea cunoaşterii …………….. 132

7. Umanizarea profesorului: desecretizarea vieţii lui ……………… 136

8. Educarea respectului de sine: lauda înaintea criticii ………….. 142

9. Administrarea gândurilor şi emoţiilor ……. 146

10. Participarea la proiecte sociale ……….. 150

PARTEA a Vl-a

POVESTEA MARELUI TURN

Care sunt specialiştii mai importanţi ai societăţii? 156

Consideraţii finale……………………. 165

Referinţe bibliografice…………………. 167

Despre autor……………………….. 168

Alte cărţi de acelaşi autor ……………… 169

Încotro se îndreaptă tineretul

Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare tânăr. Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte s-o descopere.

Generaţia noastră a vrut să dea copiilor şi tinerilor tot ce e mai bun. Am avut vise mari pentru ei. Am cău­tat să le dăm cele mai bune jucării, haine, plimbări şi şcoli. Nu voiam ca ei să umble prin ploaie, să li se întâmple ceva pe stradă, să se rănească cu jucăriile făcute în casă şi să treacă prin dificultăţile prin care am trecut noi.

Am pus un televizor în sufragerie. Unii părinţi, cu mai multe posibilităţi, au luat câte un televizor şi un calculator în camera fiecărui copil. Alţii au umplut timpul copiilor lor cu multe activităţi, înscriindu-i la cursuri de limbi străine, in­formatică, muzică.

Aţi avut o intenţie excelentă, doar că nu ştiaţi că aceşti copii aveau nevoie şi de copilărie, aveau nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă. Nu v-aţi imaginat ce mult depind creativitatea, fericirea, îndrăzneala şi sigu­ranţa adultului de matricele memoriei şi de energia emo­ţională a copilului. N-aţi înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blocau co­pilăria copiilor voştri.

Am creat pentru copii o lume artificială şi am plătit scump pentru asta. Am creat o serie de consecinţe în do­meniul emoţiilor lor, în amfiteatrul gândirii lor şi în planul memoriei lor. Să vedem câteva dintre aceste consecinţe.

Blocarea inteligenţei copiilor şi adolescenţilor

Speram ca, în secolul al XXI-lea, tinerii să fie între­prinzători, să-i ajute pe ceilalţi şi să iubească arta de a gândi. Dar mulţi trăiesc înstrăinaţi, nu se gândesc la viitor, nu sunt entuziaşti şi nu au proiecte de viaţă.

Ne imaginam că singurătatea se va rezolva, întrucât învăţăm limbi străine în şcoală şi ne înghesuim în ascen­soare, pentru că muncim şi suntem membri unor cluburi.

Dar oamenii nu au învăţat cum să vorbească despre ei înşişi, le e teamă să se deschidă şi trăiesc încorsetaţi în propria lor lume. Părinţi şi copii trăiesc izolaţi, rareori plâng împreună, sau vorbesc despre visele, mâhnirile, bucuriile şi frustrările lor.

în şcoală, lucrurile stau şi mai rău. Ani în şir, profe­sori şi elevi trăiesc împreună în sala de clasă, dar sunt străini unii faţă de alţii. Se ascund în spatele cărţilor, caie­telor, calculatoarelor. Este oare vina iluştrilor profesori?

Nu! Vina aparţine, aşa cum vom vedea, sistemului educaţional nesănătos, care persistă de secole.

Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile şi insuccesele. în­vaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă cal­cule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii, chestiunile emoţionale nu pot fi calculate şi nici nu au so­coteală exactă.

Sunt tinerii pregătiţi pentru a se confrunta cu o de­cepţie? Nu! Ei sunt antrenaţi doar pentru succes.

Este imposibil să trăieşti fără probleme. Suferinţa ne poate construi, sau distruge. Trebuie să ne folosim de suferinţă, pentru a construi înţelepciunea. Dar cui îi pasă de înţelepciune, în era informaticii?

Generaţia noastră a produs mai multă informaţie ca oricare alta, dar nu ştim ce să facem cu ea. Rareori folosim această informaţie pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii. Dumneavoastră faceţi, în timpul liber, ceva care să vă facă plăcere? Căutaţi să vă administraţi gândurile ca să aveţi mai multă pace în minte? Ne-am transformat în maşini de muncit şi ne transformăm copiii în maşini de învăţat.

Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei

Am făcut din memoria copiilor noştri o bancă de date. Are memoria această funcţie? Nu! Vom vedea că, timp de secole, şcoala a folosit memoria într-un mod greşit. Există amintire? Numeroşi profesori şi psihologi din toată lumea cred, fără umbră de îndoială, că există amintire. Greşit! Nu există amintire pură a trecutului, trecutul este în perma­nenţă reconstruit! E bine să fim şocaţi în convingerea noas­tră de această afirmaţie. Trecutul este în permanenţă re­construit în prezent, cu micro sau macro diferenţe.

Vom vedea că, în ştiinţă, există diferite concepte eronate asupra fantasticei lumi a modului de funcţionare a minţii şi memoriei umane. Am convingerea, ca psihiatru şi autor al câtorva teorii de actualitate asupra procesului de construcţie a gândirii, că blocăm inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi, cu excesul de informaţie pe care îl oferim. Memoria noastră s-a transformat într-un depozit de informaţie inutilă.

Cea mai mare parte a informaţiei pe care o acu­mulăm nu va fi organizată în memorie şi utilizată în activi­tăţile intelectuale. Imaginaţi-vă un zidar care a adunat toa­tă viaţa pietre, ca să construiască o casă.

După ce a construit-o, nu ştie ce să facă cu grăme­zile de pietre care i-au rămas. Şi-a consumat cea mai mare parte a timpului, în mod inutil.

Cunoaşterea s-a amplificat şi numărul de şcoli a crescut ca în nici o altă epocă, dar nu producem persoane care gândesc. Majoritatea tinerilor, inclusiv studenţii, acu­mulează grămezi de „pietre”, dar construiesc foarte puţine idei strălucite.

Nu e întâmplător că au pierdut plăcerea de a învăţa. Şcoala a încetat să mai fie o aventură plăcută.

în paralel, mediile de informare i-au sedus cu stimuli rapizi şi gata preparaţi. Au devenit iubitori de fastfoodemo-ţional. Televiziunea îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul unei incitante partide sportive, în interiorul unei aeronave, în miezul unui război şi în mijlocul unui conflict politic.

Acest bombardament de stimuli nu e inofensiv. El acţionează asupra unui aspect al subconştientului, care în domeniul meu de cercetare, este numit psiho-adaptare, mărind nevoia de plăceri în viaţa reală.

Cu timpul, copiii şi tinerii nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice.

Ei trebuie să facă multe lucruri ca să aibă un pic de plăcere, ceea ce generează personalităţi fluctuante, insta­bile, nemulţumite.

Avem o industrie complexă de petrecere a timpului liber. Ar trebui să avem cea mai fericită generaţie de tineri care a călcat vreodată pe Pământ. Dar am creat o genera­ţie de nemulţumiţi.

Informăm şi nu formăm

Nu educăm emoţia şi nici nu stimulăm dezvoltarea celor mai importante funcţii ale inteligenţei, cum ar fi: con­templarea frumosului, deprinderea de a gândi înainte de a acţiona, de a expune şi nu de a impune ideile, adminis­trarea gândurilor, spiritul întreprinzător. îi informăm pe tineri – nu le formăm personalitatea.

Tinerii cunosc tot mai mult lumea în care se află, dar nu ştiu aproape nimic despre lumea care sunt ei înşişi.

Cel mult, cunosc salonul de primire al propriei lor personalităţi. Vă puteţi imagina o singurătate mai mare ca aceasta? Fiinţa umană este o străină pentru ea însăşi!

Educaţia a devenit seacă, rece şi fără ingredientul emoţional. Tinerii ştiu rareori să ceară iertare, să-şi recu­noască limitele, să se pună în locul celorlalţi. Care este rezultatul?

Niciodată până acum, cunoaşterea medicală şi psi­hiatrică nu a fost atât de dezvoltată şi niciodată oamenii nu au avut atâtea tulburări emoţionale şi atâtea boli psiho­somatice. Depresia rareori atingea copiii.

Astăzi sunt mulţi copii deprimaţi şi fără bucuria de a trăi. Preadolescenţii şi adolescenţii dezvoltă obsesii, sin-droame de panică, fobii, timiditate, agresivitate şi alte tul­burări anxioase.

Milioane de tineri se droghează. Nu înţeleg că drogurile pot să ardă etape din viaţa lor, să-i facă să îmbătrânească rapid pe plan emoţional.

Plăcerile de moment ale drogurilor distrug emoţia care oferă atât de multe trăiri. Am cunoscut şi tratat ne­număraţi tineri consumatori de droguri, dar n-am întâlnit pe nimeni care să fie fericit.

Şi stresul? Nu este ceva neobişnuit să depistăm adulţi stresaţi, dar întâlnim şi tineri şi copii copleşiţi de stres. Ei au în mod frecvent dureri de cap, gastrite, dureri musculare, transpiraţie excesivă, oboseală constantă pe fond emoţional.

Trebuie să reţinem această frază şi să n-o uităm niciodată: „În acest secol, rolul psihiatriei va fi cu atât mai important, cu cât este mai slabă calitatea educaţiei.” Ne vom limita să privim pasivi cum industria anti-depresivelor şi tranchilizantelor devine una dintre cele mai puternice afaceri ale secolului al XXI-lea?

Ne vom limita să observăm pasivi cum copiii noştri devin victime ale sistemului social pe care noi l-am creat?

Ce e de făcut în această problemă?

Să căutăm părinţi inteligenţi şi profesori fascinanţi

Trebuie să căutăm soluţii care să atace problema în mod direct. Trebuie să cunoaştem câte ceva despre modul de funcţionare a minţii şi să schimbăm unii dintre pilonii educaţiei. Multe teorii nu mai sunt bune. Profesorii buni sunt stresaţi şi dau elevi nepregătiţi pentru viaţă.

Părinţii buni sunt derutaţi şi cresc copii care trăiesc stări conflictuale. Există totuşi o mare speranţă, dar nu există soluţii magice.

în ziua de azi, nu ajunge să fii un părinte bun, căci criza educaţiei ne impune să căutăm perfecţiunea. Ca să revoluţioneze educaţia, părinţii trebuie să se comporte ca nişte părinţi inteligenţi.

Profesorii trebuie să asimileze deprinderile educato­rilor fascinanţi, ca să acţioneze în mod eficient în mica şi infinita lume a personalităţii elevilor lor.

Fiecare deprindere asimilată şi pusă în practică de educatori va putea contribui la dezvoltarea de caracteristi­ci fundamentale ale personalităţii tinerilor. Sunt mai mult de 50 de astfel de caracteristici. Cu toate acestea, rareori un tânăr are cinci dintre ele bine dezvoltate.

Trebuie să fim educatori mult deasupra mediei, dacă vrem să formăm fiinţe umane inteligente şi fericite, capa­bile să supravieţuiască într-o societate stresantă. Vestea bună este că atât părinţii bogaţi, cât şi cei săraci, profesorii din şcoli bune sau din şcoli sărace pot, în egală măsură, să pună în practica deprinderile şi tehnicile propuse aici.

Un educator excelent nu e o fiinţă umană perfectă, ci o persoană care dispune de suficientă pace lăuntrică pen­tru a se goli, ca şi de sensibilitate pentru a învăţa.

ŞAPTE DEPRINDERI

ALE PĂRINŢILOR BUNI

Şl ALE PĂRINŢILOR INTELIGENŢI

Copiii nu au nevoie de părinţi extraordinari, ci de fiinţe umane care să vorbească limba lor şi care să fie capabili să pătrundă în inima lor

Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie ca în copiii lor să se dezvolte auto-stima, protecţia emoţiei, capacitatea de a prelucra pierderi şi frustrări, de a filtra stimu/i care pro­duc stres, de a dialoga şi de a asculta.

Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibili­tăţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac pe­treceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produ­se electronice, organizează excursii. Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros.

Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.

Atunci când pot, părinţii inteligenţi le fac daruri mate­riale copiilor lor, dar nu-i stimulează să fie materialist), căci ştiu că asta poate zdrobi stabilitatea emoţională, gene­rează tensiune şi oferă plăceri superficiale.

Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor lor exemple şi povestiri din viaţa lor, rămân de neuitat.

Vreţi să fiţi un tată sau o mamă strălucită? Aveţi cura­jul să vorbiţi cu copiii voştri despre zilele cele mai triste din viaţă. Aveţi îndrăzneala să povestiţi greutăţile prin care aţi trecut. Vorbiţi de aventurile voastre, de visele şi momen­tele cele mai fericite din existenţa voastră. Umanizaţi-vă. Transformaţi relaţia cu copiii voştri într-o aventură.

Fiţi conştienţi că a educa înseamnă pătrunderea fie­căruia în lumea celuilalt.

Mulţi părinţi muncesc ca să le dea copiilor tot ce e mai bun pe lume, dar uită să deschidă pentru ei, cartea vieţii lor.

Din nefericire, copiii îi vor admira doar în ziua în care vor muri. De ce este fundamental pentru formarea perso­nalităţii copiilor, ca părinţii să se lase cunoscuţi?

Pentru că aceasta este unica modalitate de a educa emoţia şi a crea legături solide şi profunde. Cu cât este mai inferioară viaţa unui animal, cu atât mai puţin este de­pendent de progeniturile sale. La mamifere există o mare dependenţă a fiilor faţă de părinţi, pentru că ei au nevoie nu doar de instinct, ci şi de cunoaşterea experienţelor tră­ite de părinţi pentru a putea supravieţui.

La specia noastră, această dependenţă este inten­să. De ce? Pentru că experienţa învăţată este mai impor­tantă decât cea instinctivă. Un copil de şapte ani este foarte imatur şi dependent de părinţii săi, în timp ce multe animale de aceeaşi vârstă sunt deja bătrâne.

Cum se produce această învăţare? Aş putea să scriu sute de pagini despre acest subiect, dar în această carte voi comenta doar câteva fenomene implicate în acest proces. învăţarea depinde de înregistrarea zilnică, în matricele memoriei, a mii de stimuli externi (vizuali, au­ditivi, tactili) şi interni (gânduri şi reacţii emoţionale).

Anual, noi arhivăm milioane de experienţe. Spre deosebire de calculatoare, înregistrarea în memoria noas­tră este involuntară, produsă de fenomenul RAM (registrul automat al memoriei). în cazul calculatoarelor, noi hotă­râm ce înregistrăm; în memoria umană, înregistrarea nu depinde de voinţa omului. Toate imaginile pe care le cap­tăm sunt înregistrate automat. Toate gândurile şi emoţiile – negative sau pozitive – sunt înregistrate în mod involun­tar, prin fenomenul RAM.

Legăturile definesc calitatea relaţiei

Ce anume înregistrează copiii despre dumneavoas­tră? Imaginile negative, sau pozitive? Pe toate.

Ei arhivează zilnic comportamentele voastre – fie ele inteligente, sau prosteşti. Voi nu vă daţi seama, dar ei vă fotografiază în fiecare clipă.

Ceea ce generează legăturile inconştiente nu este numai ceea ce le spuneţi, dar şi ceea ce ei văd la voi. Mulţi părinţi spun copiilor lucruri minunate, dar au reacţii dintre cele mai rele în faţa lor: sunt intoleranţi, agresivi, părtinitori şi ascunşi. Cu timpul, se creează o prăpastie emoţională între părinţi şi copii. Există puţină afecţiune, dar multe fric­ţiuni şi critici.

Tot ceea ce s-a înregistrat nu se poate şterge, poate doar să fie reeditat prin intermediul noilor experienţe apărute peste cele vechi. Reeditarea este un proces posi­bil, dar complicat. Imaginea pe care copilul şi-a construit-o despre voi nu poate fi ştearsă, ci doar rescrisă.

Construirea unei imagini excelente stabileşte bogă­ţia relaţiei pe care o veţi avea cu copilul vostru.

Un alt rol important al memoriei este acela că emoţia defineşte calitatea înregistrării. Toate experienţele care im-

plică un nivel emoţional înalt, provoacă o înregistrare pri­vilegiată. Iubirea şi ura, bucuria şi neliniştea provoacă o în­registrare intensă.

Mijloacele de informare au descoperit, fără a avea cunoştinţe ştiinţifice, că prezentarea suferinţei umane captează emoţia şi generează concentrare.

De fapt, accidentele, moartea, bolile şi răpirile gene­rează un grad înalt de tensiune, conducând la un grad înalt de arhivare privilegiată a acestor imagini. Memoria noastră a devenit astfel un coş de gunoi. Nu e întâmplător că omul modern este o fiinţă neliniştită, care suferă anti­cipând ce va fi şi se teme de ziua de mâine.

Este mai ieftin să iertăm

Dacă aveţi un duşman, este mai ieftin să-l iertaţi. Fa­ceţi asta pentru voi înşivă. în caz contrar, fenomenul RAM îl va arhiva în mod privilegiat. Duşmanul va dormi cu voi şi vă va tulbura somnul.

înţelegeţi-i slăbiciunile şi iertaţi-l, pentru că acesta este unicul mod de a vă elibera de el.

învăţaţi-vă copiii să facă din scena minţii lor un teatru al bucuriei şi nu unul al groazei. Faceţi-i să-i ierte pe cei care îi decepţionează. Explicaţi-le acest mecanism.

Agresiunile, respingerile şi atitudinile noastre negân­dite pot crea un nivel înalt de tensiune emoţională în copii, generând cicatrice pentru totdeauna.

Trebuie să înţelegem cum se organizează carac­teristicile maladive ale personalităţii. Mecanismul psihic funcţionează în felul următor: o experienţă dureroasă e în­registrată automat în centrul memoriei. Din acest moment, ea este citită continuu, generând mii de alte gânduri.

Aceste gânduri sunt înregistrate la rândul lor, gene­rând în subconştient, aşa numitele zone de conflict.

Daca aţi procedat greşit cu copilul vostru, nu este suficient să fiţi drăguţ cu el, în secunda următoare. Ba chiar şi mai rău este să încercaţi să compensaţi agresivi­tatea, cumpărându-i sau dându-i cadouri. în felul acesta, vă va manipula şi nu vă va iubi. Veţi putea repara răul fă­cut şi veţi reface filmul din subconştient, numai dacă veţi pătrunde în lumea lui, dacă vă veţi recunoaşte că aţi între­cut măsura, şi dacă veţi vorbi cu el despre atitudinea voas­tră. Spuneţi copiilor voştri că ei nu sunt simple note de subsol, ci paginile centrale ale poveştii vieţii voastre.

în cazul divorţurilor este obişnuit ca tatăl să promită copiilor că nu-i va părăsi niciodată. Dar când scade nivelul de vinovăţie, unii taţi divorţează şi de copiii lor. Copiii pierd prezenţa lor- uneori nu numai pe plan fizic, ci şi emoţional. Taţii nu mai surâd, nu-i mai laudă pe copii şi nu mai petrec momente plăcute cu ei.

Când se întâmplă aşa ceva, divorţul generează enorme consecinţe psihice. Dacă puntea este trainică, dacă relaţia continuă să fie caldă şi afectivă, copiii vor su­pravieţui mâhnirii provocate de despărţirea părinţilor şi se vor putea maturiza.

Copiii voştri nu au nevoie de părinţi extraordinari

Individualitatea trebuie să existe, căci ea este baza identităţii personalităţii. Nu există omogenitate în procesul de învăţare şi în dezvoltare a copiilor (Vigotsky, 1987). Nu există doi oameni identici în Univers. Dar individualismul face rău. O persoană individualistă vrea ca lumea să se

învârtească în jurul orbitei sale. Satisfacţia sa se află pe primul plan, chiar dacă asta înseamnă suferinţa celorlalţi.

Una dintre cauzele individualismului printre tineri este aceea că părinţii nu-şi încrucişează parcursul vieţii cu cel al copiilor lor. Chiar dacă munciţi mult, faceţi din puţi­nul timp disponibil mari momente de convieţuire cu copiii voştri. Rostogoliţi-vă cu ei pe podea.

Faceţi poezii. Jucaţi-vă, zâmbiţi, faceţi ce vă vine în minte. Faceţi totul cu plăcere.

Odată, un băieţel de nouă ani l-a întrebat pe tatăl său, care era medic, cât primea pentru o consultaţie. Tatăl îi spuse valoarea. După o lună, copilul se apropie de tatăl său, scoase câteva bancnote din buzunar, îşi goli puşcu­liţa şi-i spuse cu ochii plini de lacrimi: „Tată, demult vreau să vorbesc cu tine, dar tu nu ai niciodată timp. Am reuşit să strâng contravaloarea unei consultaţii. Poţi să stai de vorbă cu mine?”

Copiii voştri nu au nevoie de fiinţe extraordinare, au nevoie de fiinţe umane. Nu au nevoie de magistraţi, medici, patroni, administratori de firme, ci de voi, de ceea ce sun­teţi ca om. Formaţi-vă deprinderea de a vă deschide inima pentru copiii voştri şi lăsaţi-i să înregistreze o imagine exce­lentă a personalităţii voastre. Ştiţi ce se va întâmpla?

Se vor îndrăgosti de voi. Le va face plăcere să vă caute, să fie aproape de voi.

Există ceva mai bun decât asta? Criza financiară, pierderile sau greutăţile vor putea ataca relaţia voastră, dar, dacă ea are o bază solidă, nimic nu o va distruge.

Din când în când, chemaţi-l pe unul dintre copiii voştri şi, în doi, luaţi masa sau faceţi programe diferite cu el. Spuneţi-i cât de important este el pentru voi.

Întrebaţi-l despre viaţa lui. Vorbiţi-i despre munca şi provocările pe care le aveţi. Lăsaţi-vă copiii să participe la viaţa voastră. Nici o tehnică psihologică nu va funcţiona, dacă iubirea nu va fi prezentă.

Dacă treceţi printr-un război la serviciu, dar aveţi pace când veniţi acasă, veţi fi un om fericit. însă dacă veţi avea bucurii în afara casei, dar veţi trai un război în fami­lie, nefericirea vă va fi prietenă.

Mulţi copiii recunosc valoarea părinţilor lor, dar nu su­ficient pentru a-i admira, respecta şi a vedea în ei îndrumă­tori sau maeştri. Părinţii care au dificultăţi cu copiii lor nu trebuie să se simtă vinovaţi. Vinovăţia întemniţează sufle­tul, în personalitatea umană nimic nu e definitiv.

Puteţi şi trebuie să răsturnaţi acest tablou. Aveţi multe şi bogate experienţe care vă pot transforma poves­tea vieţii într-un film mai interesant decât cele de la Holly­wood. Dacă vă îndoiţi de asta, este pentru că, probabil nu vă cunoaşteţi – ba, mai rău, nici măcar nu vă apreciaţi.

Eliberaţi copilul fericit din voi. Eliberaţi tânărul vesel care trăieşte în emoţia pe care o trăiţi, chiar dacă părul vi s-a albit. E posibil să recuperaţi anii. Lăsaţi-i pe copiii voştri să vă descopere lumea.

Desen ideţi-vă, plângeţi şi îmbrăţişaţi-i. E mai impor­tant să plângeţi şi să-i îmbrăţişaţi, decât să le daţi averi sau să-i criticaţi de nenumărate ori.

Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea

Această deprindere a părinţilor inteligenţi face ca, în copiii!or, să se dezvolte spiritul de obser­vaţie, sentimentul că sunt în siguranţă, curajul, optimismul capacitatea de a fi lider, de a de­păşi teama şi de a preveni conflictele.

Părinţii buni au grijă de hrănirea fizică a copiilor lor. îi stimulează să aibă un regim alimentar bun, cu alimente proaspete şi sănătoase. Părinţii inteligenţi merg mai departe. Ei ştiu că personalitatea are nevoie de o hra­nă psihică excelentă şi se îngrijesc de alimentele care îm­bogăţesc inteligenţa şi emoţia.

Înainte, o familie bine structurată era o garanţie că odraslele îşi vor dezvolta o personalitate sănătoasă. As­tăzi, părinţii buni cresc copiii zbuciumaţi, înstrăinaţi, auto­ritari şi angoasaţi. Mulţi copii de medici, judecători sau oa­meni de afaceri traversează conflicte grave.

Oare de ce există părinţi inteligenţi şi sănătoşi, care îşi văd copiii îmbolnăvindu-se?

Pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Nu avem control asupra procesului formării perso­nalităţii copiilor noştri. Noi le dăm naştere şi îi punem de foarte devreme în contact cu un sistem social care îi con-trolează.(Foucault, 1998).

Zilnic ei vin în contact cu mii de stimuli atrăgători care se infiltrează în matricele memoriei lor.

De exemplu, părinţii îşi învaţă copiii să fie înţelegă­tori şi să consume numai cât le este necesar, dar sistemul îi învaţă individualismul şi să consume fără rost.

Cine câştigă această dispută? Sistemul social. Can­titatea de stimuli şi presiunea emoţională pe care acesta o exercită asupra tinerilor sunt intense. Aproape că nu exis­tă libertate de alegere.

Faptul că aveţi cultură, o situaţie financiară bună, relaţii conjugale excelente şi oferiţi copiilor o şcoală bună nu e suficient pentru a construi sănătate psihică.

Orice animal reuşeşte să scape din gheara unui pră­dător, numai dacă dispune de mari abilităţi.

Pregătiţi-vă copiii pentru a supravieţui în apele în­volburate ale emoţiei şi pentru a-şi dezvolta discernămân­tul. Numai aşa vor putea filtra stimulii stresanţi şi vor fi li­beri să aleagă şi să hotărască.

Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune cri­tică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a dis­criminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator.

Pentru acest sistem, oricât de etic pretinde că este, copilul vostru este doar un potenţial consumator şi nu o fi­inţă umană. Pregătiţi-vă copilul pentru „a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „a avea”.

Alimentaţi Inteligenţa

Părinţii buni îşi învaţă copiii să se spele pe dinţi, pă­rinţii inteligenţi îi învaţă să aibă o igienă psihică. Numeroşi părinţi îşi imploră zilnic copiii să aibă grijă de igiena bu­cală. Dar cum e cu igiena emoţională? La ce foloseşte să previi cariile, dacă emoţia copiilor se transformă într-o ladă de gunoi plină de gânduri negative, mofturi, temeri, reacţii impulsive şi atracţie către capcanele sociale?

Vă rog, învăţaţi-i pe tineri să-şi protejeze emoţia. Tot ceea ce atinge frontal emoţia, atinge drastic memoria şi le va forma personalitatea.

Odată, un excelent jurist mi-a spus în cabinet că, da­că ar fi ştiut să-şi protejeze emoţia încă de când era mic, viaţa lui nu ar fi fost o dramă.

Pe când era copil fusese respins de cineva apropiat pentru că avea un defect pe faţă. Acea respingere i-a limi­tat bucuria. Defectul nu era mare, dar fenomenul RAM l-a înregistrat şi realimentat.

Nu a avut copilărie. Se ascundea de lume. Trăia sin­gur în mijlocul mulţimii.

Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiei lor cu curaj şi îndrăzneală.

Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. „Eu”-ul, care reprezintă voinţa conştientă, sau liber­tatea de a hotărî, trebuie antrenat pentru a deveni lider şi nu o marionetă. A fi lider nu vrea să însemne a avea capacitatea de a rezolva toate problemele din jurul nostru. Problemele vor exista întotdeauna. Dacă pot fi rezol­vate, trebuie să le rezolvăm. Dacă nu avem condiţii să le rezolvăm, trebuie să ne acceptăm limitele. Dar niciodată nu trebuie să gravităm pe orbita lor.

Dacă aţi avea capacitatea de a intra pe scena minţii tinerilor, aţi constata că mulţi sunt chinuiţi de gânduri de anxietate. Unii sunt neliniştiţi din cauza testelor şi exame­nelor şcolare.

Alţii, din pricina fiecărei curbe a trupului pe care o detestă. Alţii încă mai cred că nimeni nu-i iubeşte. Mulţi tineri au foarte puţin respect de sine. Când respectul de sine scade, moare bucuria.

Odată, un tânăr de şaisprezece ani m-a căutat după o prelegere. Mi-a spus că, zilnic, îşi distrugea liniştea gân-dindu-se că, într-o zi, va îmbătrâni şi va muri. El abia îşi în­cepea viaţa, dar îl tulbura gândul sfârşitului său. Câţi tineri nu suferă, fără ca nici proprii părinţi sau profesori să ştie ce e în inima lor?

Închisoarea emoţiei ţine prizonieri milioane de tineri. Ei suferă în tăcere. După ce veţi închide paginile acestei cărţi, staţi de vorbă cu ei.

Ce educaţie este aceasta, care vorbeşte despre lu­mea în care ne aflăm – şi nu spune nimic despre lumea care suntem? întrebaţi-vă mereu copiii: „Ce se petrece cu tine?”, „Ai nevoie de mine?”, „Ai avut vreo dezamăgire?”, „Ce pot face ca să fii mai fericit?”

Ce sens are să aveţi zilnic grijă de hrănirea a bilioa­ne de celule din corpul copiilor voştri, dacă neglijaţi să-i hrăniţi psihic?

La ce foloseşte că au un corp sănătos, dacă sunt nefericiţi, instabili, fără protecţie emoţională, daca fug de problemele lor, dacă le e frică de critici, dacă nu le place să li se spună „nu”?

Nici un părinte din lume nu le-ar da alimente stricate copiilor lor – dar fac asta cu hrana psihică.

Nu ne dăm seama că tot ceea ce înmagazinează, le va controla personalitatea.

Hrăniţi personalitatea copiilor voştri cu înţelepciune şi linişte. Vorbiţi de peripeţiile voastre, de momentele de ezitare, de căderile emoţionale pe care le-aţi traversat. Nu lăsaţi ca memoria lor să se transforme într-un ţinut de coş­maruri. Transformaţi-o într-o grădină de vise.

Nu uitaţi niciodată că ne împiedicam de pietrele mici şi nu de munţi. Micile pietre din subconştient se transfor­mă în stânci uriaşe.

Pesimismul este cancerul sufletului

Puteţi să nu aveţi bani, dar, dacă sunteţi dotaţi din plin cu bun simţ, veţi fi un tată sau o mamă strălucit/ă.

Dacă vă veţi molipsi copiii cu visele şi entuziasmul vostru, viaţa va fi înălţată. Dacă sunteţi un specialist în a vă lamenta, dacă vă e frică de viaţă, de ziua de mâine, da­că sunteţi preocupaţi excesiv de boli, le veţi paraliza inte­ligenţa şi emoţia.

Ştiţi cât timp îi trebuie unui conflict psihic netratat, până să intre în remisie? Uneori, trei generaţii. De exem­plu, dacă un tată are o obsesie pentru boli, unul dintre co­pii va înregistra acea obsesie şi o va reproduce în mod continuu. Nepotul s-ar putea s-o aibă cu mai mică intensi­tate. Abia strănepotul se va putea elibera de ea. Cel care studiază funcţiile memoriei, cunoaşte gravitatea procesu­lui de transmitere a bolilor psihice.

Arătaţi copiilor voştri că aveţi forţă şi siguranţă. Spu-neţi-le frecvent: „Adevărata libertate se află în tine”, „Nu fi slab în faţa grijilor tale!”, ,jnfruntă-ţi idiosincrasiile şi neli­niştile”, „Alege să fii liber! ” Fiecare gând negativ trebuie combătut, ca să nu fie înregistrat.

Adevăratul optimism se construieşte prin confrun­tarea cu problemele – şi nu prin negarea lor.

De aceea, conversaţiile în care se motivează o atitu­dine sau acţiune rareori au efect. Ele nu furnizează instru­mente pentru construirea unui optimism solid, care să hră­nească „eu”-ul ca lider al teatrului inteligenţei.

Din acest motiv, această carte se bazează pe date ştiinţifice. Obiectivul meu este să furnizez instrumente.

Potrivit cercetărilor din unele universităţi americane, pentru o persoană optimistă există cu mai puţin de 30% riscul de a face boli cardiace şi un risc chiar şi mai scăzut de a fi afectaţi de boli emoţionale şi psiho-somatice.

Pesimismul este cancerul sufletului. Mulţi părinţi sunt vânzători de pesimism. Pe lângă gunoiul social pe care mass-media îl depozitează pe scena minţii tinerilor, mulţi părinţi le prevăd un viitor sumbru – totul este greu şi peri­culos, îşi pregătesc copiii să se teamă de viaţă, să se închidă într-un cocon, să trăiască fără poezie.

Alimentaţi-vă copiii cu un optimism solid!

Nu trebuie să formăm supra-oameni, aşa cum pre­coniza Nietzche. Părinţii inteligenţi nu formează eroi, ci fiinţe umane care îşi cunosc limitele şi forţele.

Părinţii buni

corectează greşelile,

părinţii inteligenţi

îşi învaţă copiii cum să gândească

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie la dezvoltarea: conştiinţei analitice, a de­prinderii de a gândi înainte de a reacţiona, fide­lităţii, cinstei, capacităţii de a pune întrebări şi a responsabilităţii sociale.

Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească. Există mai mult în a corecta greşeli şi a forma deprinderea de a gândi decât îşi poate imagina psihologia noastră.

Nu fiţi un specialist în a critica comportamente in­adecvate, fiţi un specialist în a-i face pe copiii voştri să gân­dească. Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează, ele nu fac decât să erodeze relaţia.

Când deschideţi gura ca să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anu­mite arhive ale memoriei, ce conţin critici vechi.

Copiii vor şti deja tot ceea ce urmează să spuneţi şi se vor înarma ca să se apere. în consecinţă, ceea ce veţi spune nu va avea ecou în interiorul lor, nu va genera un moment educaţional. Acesta este un proces inconştient.

Când greşeşte, copilul deja aşteaptă să aveţi o re­acţie. Dacă ceea ce veţi spune nu va produce un impact emoţional asupra sa, fenomenul RAM nu va produce o în­registrare inteligentă – şi, în consecinţă, nu se va produce evoluţie, ci suferinţă.

Nu insistaţi în a repeta aceleaşi lucruri pentru ace­leaşi greşeli şi pentru aceleaşi încăpăţânări.

Uneori, continuăm ani la rând să spunem aceleaşi lucruri – şi tinerii continuă să repete aceleaşi greşeli. Ei sunt încăpăţânaţi şi noi, suntem proşti.

A educa nu înseamnă a repeta cuvinte, ci înseamnă a crea idei şi a produce o stare de încântare. La aceleaşi greşeli e nevoie de atitudini noi.

Dacă fiii noştri ar fi computere, am putea să repetăm aceeaşi reacţie pentru a corecta acelaşi defect.

Dar ei au o inteligentă complexă. Zilnic, cel puţin pa­tru fenomene activează memoria şi, în cadrul a milioane de opţiuni, produc mii de înlănţuiri de gânduri şi nenumă­rate transformări ale energiei emoţionale.

Studiul celor patru fenomene care activează memo­ria nu constituie obiectul acestei cărţi.

Mă voi limita doar la a le menţiona: ceea ce declan­şează memoria, fereastra memoriei, cursul gândurilor şi imaginilor şi „eu”-ul, care reprezintă voinţa conştientă.

Personalitatea copiilor şi tinerilor este în continuă fier­bere, pentru că niciodată nu se întrerupe construcţia şi re­construcţia gândurilor.

Este imposibilă oprirea gândirii, până şi tentativa de a întrerupe gândirea este, în sine, un proces de gândire. Nici când dormim nu întrerupem gândurile, de aceea visăm.

A gândi este inevitabil, dar a gândi prea mult, după cum vom studia mai departe, generează un consum vio­lent de energie cerebrală, ceea ce prejudiciază drastic ca­litatea vieţii.

Nu fiţi un manual de reguli

Computerele sunt nişte biete jucării, în comparaţie cu inteligenţa oricărui copil – chiar a copiilor speciali.

Dar noi persistăm să ne educăm copiii ca şi cum ar fi instrumente logice, care trebuie doar să urmărească in­strucţiunile dintr-un manual. Fiecare tânăr este o lume care aşteaptă să fie explorată.

Regulile sunt bune pentru calculatoare. A spune „fă asta” sau „nu face asta”, fără o explicaţie a cauzelor, fără a stimula arta de a gândi, produce roboţi şi nu tineri care gândesc.

Cred că 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile. Ele nu influenţează personalitatea tinerilor.

Pe lângă faptul că nu educă, ele generează mai multă agresivitate şi distanţare. Ce e de făcut? Uimiţi-i!

Părinţii inteligenţi cunosc modul de funcţionare a minţii pentru a educa mai bine tinerii.

Ei sunt conştienţi că, mai întâi, trebuie să cucereas­că teritoriul emoţiei, pentru ca apoi să cucerească amfi­teatrul gândurilor şi, în cele din urmă, să cucerească solu­rile conştiente şi subconştiente ale memoriei, care este cutia cu secrete a personalităţii.

Ei creează stări emoţionale, făcând gesturi unice. în

acest fel, ei generează momente educaţionale fantastice.

Părinţii pot studia zeci de ani teoria mea, ideile lui Piaget, psihanaliza lui Freud, inteligenţele multiple ale lui Gardner, filozofia lui Platon, dar, dacă nu reuşesc să ofere stări pline de încântare, să-i înveţe să gândească şi să acceseze depozitul memoriei copiilor lor, nici un studiu nu va fi aplicabil şi valid.

A-şi surprinde copiii înseamnă a spune lucruri la ca­re ei nu se aşteaptă, a reacţiona diferit faţă de greşelile lor, a le depăşi aşteptările.

De exemplu: copilul vostru tocmai a ridicat glasul la voi. Ce e de făcut?

El se aşteaptă ca şi voi să ţipaţi şi să-l pedepsiţi! Dar, în loc de asta, începeţi prin a tăcea, vă relaxaţi şi după aceea spuneţi ceva care îl lasă uimit: „Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta.

în ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iu­besc şi te respect mult.”

După ce spune aceste cuvinte, tatăl iese din scenă şi-şi lasă copilul să se gândească. Răspunsul tatălui îi va zdruncina temelia agresivităţii.

Dacă vreţi să provocaţi un impact puternic în univer­sul emoţional şi raţional al copiilor voştri, folosiţi-vă de cre­ativitate şi sinceritate.

îi veţi cuceri pe cei de necucerit. Dacă veţi aplica aceste principii la locul de muncă, fiţi sigur că veţi atrage până şi pe colegii cei mai recalcitranţi.

Totuşi, nu veţi avea garanţia cuceririi doar cu un sin­gur gest, ci printr-un model de viaţă.

Dacă educaţi inteligenţa emoţională a copiilor voştri cu laude, atunci când ei se aşteaptă la o mustrare (Gole-man, 1996); cu o încurajare, atunci când se aşteaptă la o reacţie agresivă; cu o atitudine afectuoasă, atunci când se aşteaptă la un atac de furie, vor fi încântaţi şi o vor înregis­tra cu intensitate. Părinţii vor deveni astfel instrumente de transformare.

Părinţii buni spun copiilor: „Greşeşti.” Părinţii inteli­genţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?”

Părinţii buni spun: „Ai greşit din nou.”

Părinţii inteligenţi spun: „Gândeşte înainte să reac­ţionezi.” Părinţii buni pedepsesc când copiii lor dau greş; părinţii inteligenţi îi stimulează să facă din fiecare lacrimă o ocazie de a evolua.

Generaţia hamburgerului emoţional

Tinereţea a fost întotdeauna o fază de rebeliune faţă de convenţiile adulţilor.

Dar generaţia actuală a produs un efect unic în isto­rie: a ucis arta de a gândi şi capacitatea tineretului de a contesta. Tinerii rareori contestă comportamentul adulţilor.

De ce? Pentru că ei iubesc otrava pe care am pro­dus-o. Iubesc succesul rapid, plăcerea imediată, proiec­toarele mass-media chiar dacă trăiesc în anonimat.

Excesul de stimuli a generat o fluctuaţie emoţională, fără capacitate contemplativă.

Până şi modelele lor de viaţă trebuie să aibă un suc­ces exploziv. Vor să fie personaje importante, ca de exem­plu artişti sau sportivi care cuceresc, peste noapte, faima

şi aplauzele.

Tinerii trăiesc în generaţia „hamburgerului emoţio­nal”. Ei detestă răbdarea. Nu ştiu să contemple frumosul în micile aspecte ale vieţii.

Nu le cereţi să admire florile, amurgul, conversaţiile simple. Pentru ei, totul e plictiseală.

Criticile părinţilor şi profesorilor sunt insuportabile şi rareori le ascultă cu atenţie.

Cum să-i ajutăm să iasă din asemenea tipare? Unul dintre cele mai importante lucruri în educaţie este să-l faci pe un copil să-l admire pe cel care-l educă.

Un tată poate fi un muncitor cu braţele, dar dacă îşi vrăjeşte copilul, va fi uriaş în inima lui.

Un tată poate fi important în mediul de afaceri, poate avea mii de funcţionari, dar dacă nu-şi încântă fiul, va rămâne mic în sufletul acestuia.

Fiţi un maestru al inteligenţei, învăţaţi-i să gândeas­că. Lăsaţi-i să perceapă omul strălucit care sunteţi. Oare acest strigăt va afla vreun ecou?

Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze,

părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie ia dezvoltarea: motivaţiei, îndrăznelii, răb­dării, perseverenţei, capacităţii de depăşire a obstacolelor, abilităţii de a crea oportunităţi şi de a le valorifica.

Părinţii buni îşi pregătesc copiii să primească apla­uze, părinţii inteligenţi îi pregătesc să-şi înfrunte eşecurile. Părinţii buni educă inteligenţa logică a copiilor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea.

Stimulaţi-i pe copiii voştri să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale – dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu urcă pe podium, nu pentru că nu au capacităţile necesare, ci pentru că nu au ştiut să depăşească insuccesele de pe drumul parcurs până la podium. Mulţi nu reuşesc să strălucească în mun­ca lor, pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole. Unii nu au învins pentru că nu au avut răbdare să suporte un nu, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşelile.

Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capaci­tăţile intelectuale. Viaţa este un drum lung, care are curbe imprevizibile şi derapaje inevitabile. Societatea ne pregă­teşte pentru zilele de glorie, dar zilele de frustrare sunt acelea care-i dau sens acestei glorii.

Dovedind maturitate, părinţii inteligenţi devin modele pentru o viaţă plină de victorii. Pentru ei, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli.

A învinge nu înseamnă să ai întotdeauna dreptate. De aceea sunt în stare să le spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”. „Am nevoie de tine”. Ei sunt puternici în con­vingerile lor – dar suficient de flexibili pentru a-şi admite fragilitatea. Părinţii inteligenţi dovedesc că florile cele mai frumoase apar după iama cea mai grea.

Viaţa este un contract ce presupune risc

Părinţii care nu curajul să-şi recunoască greşelile, nu-şi vor învăţa niciodată copiii să-şi înfrunte propriile gre­şeli şi să înveţe din ele. Părinţii care afirmă că fac totul bine nu-şi vor învăţa niciodată copiii să-şi depăşească eşecurile. Părinţii care nu cer scuze nu-şi vor învăţa nicio­dată copiii cum să abordeze aroganţa. Părinţii care nu-şi dezvăluie temerile vor avea mereu dificultăţi în a-şi învăţa copiii să găsească în pierderi, ocazii de a fi mai puternici şi de a căpăta experienţă. Aşa am acţionat cu copiii noştri sau îndeplinim doar obligaţiile banale ale educaţiei?

A trăi înseamnă un contract ce presupune risc. Tinerii trebuie să trăiască acest contract, preţuind provocările şi nu fugind de ele. Dacă se vor lăsa intimidaţi în fata insucce­selor şi greutăţilor, fenomenul RAM va înregistra în memoria lor mii de experienţe care vor hrăni complexul de infe­rioritate, respect de sine scăzut şi sentimentul că nu sunt capabili să facă ceva. Care va fi consecinţa?

Un tânăr cu o un nivel scăzut de respect de sine va avea un complex de inferioritate, incapabil să-şi asume ris­curi şi să-şi transforme obiectivele în realitate. El ar putea trăi un proces de îmbătrânire emoţională precoce. Tinereţea ar trebui să fie cea mai intensă perioadă a bucuriei, cu toate că îşi are neliniştile sale.

Dar mulţi sunt bătrâni, în trupuri de tineri. A fi în vârstă nu înseamnă a fi bătrân cronologic. De altfel, mulţi vârstnici sunt mai tineri pe plan emoţional decât mare parte din ti­nerii de azi, pentru că sunt fericiţi şi motivaţi.

Care este caracteristica unei emoţii trăite de o per­soană îmbătrânită, care nu are trăiri şi motivaţie? Este o incapacitate de a se bucura de frumos şi o înclinaţie puter­nică de a se lamenta, căci nimic nu o satisface pe termen lung. Asemenea persoane se plâng de corpul lor, de îm­brăcăminte, de prieteni, de lipsa de bani, de şcoală – şi chiar de faptul de a se fi născut.

Capacitatea de a se plânge este îngrăşământul suferinţei emoţionale, iar capacitatea de a mulţumi este combustibilul fericirii. Mulţi tineri fac orice pentru a avea o firimitură de bucurie. Ei cerşesc pâinea bucuriei, chiar da­că trăiesc în palate.

Tinerii care devin maeştri în a se plânge au un mare dezavantaj într-o competiţie. Cu mare greutate vor reuşi pe plan social şi profesional. Atrageţi-le atenţia!

Cum tinerii înţeleg ce este memoria calculatoarelor, comparaţi-o cu memoria umană. Spuneţi-le că toate la­mentările sunt însoţite de o stare extrem de tensionată, care este arhivată în mod deosebit în memorie, prin feno­menul RAM, şi care distruge, cu încetul, bucuria emoţiei.

Părinţii buni vorbesc,

părinţii inteligenţi dialoghează

ca nişte prieteni

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie ia dezvoltarea solidarităţii, sociabilităţii, bucuriei de a trăi, optimismului, înţelegerii inter-personale.

Am văzut că prima deprindere a părinţilor inteligenţi este aceea de a-şi lăsa copiii să-i cunoască; a doua este cea de a le alimenta personalitatea; a treia, de a-i învăţa să gândească; a patra, de a-i pregăti pentru eşe­curile şi greutăţile vieţii. Trebuie să înţelegem că cea mai bună cale de a dezvolta toate aceste deprinderi este cea de a căpăta o a cincea deprindere: aceea de a dialoga.

Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează, între a sta de vorbă şi a dialoga există o mare diferenţă.

A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea care suntem. A dialoga înseamnă a relata experienţe, în­seamnă a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fie­căruia, înseamnă a pătrunde dincolo de cortina comporta­mentelor, înseamnă a dezvolta înţelegerea interpersonală (Gardner, 1995).

Cei mai buni ani ai vieţii lor sunt sufocaţi. Cu încetul, ei îşi pierd zâmbetul, ancorarea în viaţă, motivaţia.

Descoperirea măreţiei lucrurilor anonime

învăţaţi-vă copiii să găsească în lucrurile mici, mo­tive majore de fericire. O persoană superficială din punct de vedere emoţional are nevoie de evenimente mari ca să se bucure – o persoană profundă găseşte bucurie în lucrurile ascunse, în fenomene aparent imperceptibile: în mişcarea norilor, în dansul fluturilor, în îmbrăţişarea unui prieten, în sărutul persoanei iubite, într-o privire complice, în zâmbetul prietenos al unui necunoscut.

Fericirea nu este opera întâmplării, fericirea vine prin exerciţiu. Antrenaţi-vă copiii pentru a fi excelenţi observa­tori. Ieşiţi pe câmp sau în grădină, faceţi-i să urmărească deschiderea unei flori şi descoperiţi cu ei frumosul invizibil. Simţiţi cu ochii voştri lucrurile frumoase care vă înconjoară. Faceţi-i pe tineri să aprecieze momentele simple, forţa care izvorăşte din pierderi, siguranţa care răsare din haos, măreţia care emană din gesturile mici. Munţii sunt formaţi din particule nevăzute de nisip.

Copiii vor fi mai fericiţi dacă vor învăţa să contemple frumosul în momentele de glorie, ca şi în cele de eşec, în florile primăverii şi în frunzele uscate ale toamnei, lată ma­rea provocare a educaţiei emoţionale!

Pentru mulţi, fericirea nu este altceva decât nebunie inventată de psihologi, delirul filozofilor, halucinaţie de poet. Aceştia n-au înţeles niciodată că secretele fericirii se ascund în lucrurile simple şi anonime – atât de depărtate şi atât de aproape de ei.

Majoritatea educatorilor nu reuşesc să străbată corti­na aceasta.

În concordanţă cu cercetările pe care le-am făcut, mai mult de 50% dintre părinţi n-au avut niciodată curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frus­trările personale.

Cum eposibil ca părinţi şi copii să trăiască sub acelaşi acoperiş, ani de-a rândul, şi să rămână complet izolaţi unii de alţii? Spun că se iubesc, dar cheltuiesc pu­ţină energie pentru a cultiva iubirea.

Au grijă de peretele stricat, de problemele maşinii, dar nu se îngrijesc de deteriorările emoţionale şi de pro­blemele din cadrul relaţiei.

Când picură un robinet, părinţii se agită să-l repare. Dar oare îşi fac timp ca să dialogheze cu copiii, să-i ajute să-şi recapete veselia, siguranţa sau sensibilitatea pe cale de dispariţie?

Dacă am lua toţi banii unei întreprinderi şi i-am arun­ca la gunoi, am comite o crimă gravă la adresa acelei în­treprinderi, care ar merge spre faliment.

Oare nu am comis această crimă faţă de cea mai im­portantă întreprindere socială – familia – a cărei unică mo­nedă este dialogul?

Dacă distrugem dialogul, cum va rezista relaţia părinţi—copii? Va merge, cu siguranţă, spre faliment.

Trebuie să căpătăm deprinderea de a ne reuni cel puţin săptămânal cu copiii noştri, ca să dialogăm cu ei.

Trebuie să le dăm libertatea de a vorbi despre ei în­şişi, despre neliniştile şi dificultăţile de comunicare cu fraţii şi cu noi, părinţii lor. Nici nu vă imaginaţi ce efect pot avea aceste întruniri.

Dacă părinţii nu le-au vorbit niciodată copiilor despre visele lor cele mai importante şi nici nu i-au ascultat vorbind despre bucuriile şi decepţiile lor, ei vor forma un grup de străini şi nu o familie. Nu există o reţetă magică pentru a construi o relaţie sănătoasă. Dialogul este de neînlocuit.

Să căutăm prieteni în copiii noştri

în fiecare tânăr – chiar şi în cei mai complicaţi şi mai izolaţi – există o lume care aşteaptă să fie descoperită. Mulţi tineri sunt agresivi şi rebeli, şi părinţii lor nu înţeleg că, prin agresivitatea lor, ei strigă după ajutor. Comporta­mentele nepotrivite sunt, de multe ori, strigăte puternice care imploră prezenţa, dragostea şi atenţia părinţilor.

Multe simptome psiho-somatice, cum ar fi durerile de cap sau durerile abdominale, sunt şi ele strigăte tăcute ale copiilor. Cine le aude? Mulţi părinţi îşi duc copiii la psi­hologi, ceea ce poate ajuta, dar, în adâncul fiinţei lor, ceea ce caută ei este inima părinţilor.

O sugestie: dacă puteţi s-o faceţi, întrerupeţi cana­lele de televiziune cu conţinut general şi rămâneţi doar cu canalele tematice. Dacă veţi face acest lucru, veţi fi proba­bil uimiţi de îmbunătăţirea relaţiei copiilor voştri unul cu ce­lălalt – şi cu voi. Vor fi mai afectuoşi, vor dialoga mai mult, vor avea mai mult timp pentru joacă şi distracţie. Vor ve­dea mai puţine canale apelative şi mai multe canale con­templative, care vorbesc despre natură şi ştiinţă.

lată o altă sugestie pentru toţi părinţii – poate şi mai importantă decât prima. Eu o numesc „proiectul educării emoţionale (PEE): la fiecare două luni, deconectaţi televi­zorul o săptămână întreagă şi faceţi lucruri interesante cu copiii voştri. Planificaţi-vă să petreceţi cu ei şase săptă­mâni pe tot parcursul anului. Chiar dacă părinţii şi copiii nucălătoresc spre locuri îndepărtate, trebuie să exploreze ce se află în sufletele fiecăruia.

Stabiliţi ce veţi face. Mergeţi împreună la bucătărie, inventaţi noi feluri de mâncare, spuneţi anecdote, inventaţi piese de teatru, plantaţi flori, accesaţi lucruri interesante. Rămâneţi cu copiii voştri în toate nopţile din aceste săptă­mâni. Faceţi din PEE un proiect de viaţă.

Cea mai mare dorinţă a părinţilor ar trebui să fie ace­ea ca toţi copiii lor să le fie prieteni: diplomele, banii, suc­cesul sunt consecinţe ale unei educaţii strălucite.

Eu am trei fiice. Dacă ele nu vor deveni prietenele mele, mă voi simţi frustrat ca tată, chiar dacă sunt un scri­itor respectat în toată lumea.

În ciuda faptului că sunt specializat în conflicte pe plan psihic, fac destul de des greşeli. Dar important este să ştii ce să faci cu greşelile. Ele pot construi sau distruge o relaţie. De multe ori le-am cerut scuze fiicelor mele, când am exagerat în anumite atitudini, când am judecat în pripă, sau când am ridicat glasul fără a fi nevoie. Astfel, ele au învăţat de la mine să ceară scuze şi să-şi recunoască comportamentul violent.

Unele persoane care m-au văzut luând o astfel de atitudine, au fost impresionate. Spuneau: „Le cereţi scuze fiicelor?” Niciodată nu văzuseră un tată recunoscându-şi greşelile şi cerând scuze – şi, cu atât mai mult, un psihia­tru. Mulţi copii de psihologi şi psihiatri intră în conflict, pen­tru că părinţii lor nu se comportă normal şi nu reuşesc să vorbească sufletului, iar astfel să fie admiraţi de ei.

Nu vreau ca fiicelor mele să le fie teamă de mine – vreau ca ele să mă iubească. Din fericire, ele ne iubesc foarte mult, pe mine şi pe soţia mea. Dacă există dragos­te, ascultarea este spontană şi naturală.

Nu există ceva mai frumos şi mai poetic, decât fap­tul că părinţii şi copiii sunt foarte buni prieteni.

Perla inimii

Îmbrăţişările, sărutul şi conversaţiile permanente cu copiii cultivă afectivitatea şi risipesc singurătatea. Mulţi eu­ropeni şi americani suferă de o singurătate profundă. Nu ştiu să ajungă la copii şi să dialogheze deschis cu ei.

Locuiesc în aceeaşi casă, dar trăiesc în lumi diferite. Contactul sufletesc şi dialogul sunt magice, creează o sfe­ră de solidaritate, îmbogăţesc emoţia şi dau sens vieţii.

Mulţi tineri se sinucid în ţările dezvoltate, pentru că rareori cineva pătrunde în lumea lor şi poate să-i asculte fără idei preconcepute.

Există o concepţie greşită în psihiatrie legată de si­nucidere. Cel care comite un act de sinucidere nu vrea să ucidă viaţa, ci durerea sa.

Toţi cei care se gândesc la moarte, în fond, sunt înfometaţi şi însetaţi de viaţă. Ceea ce vor să distrugă este suferinţa cauzată de conflictele lor, singurătatea care-i descurajează, frica ce-i pune la pământ. Spuneţi asta celor deprimaţi – şi veţi vedea răsărind speranţa în ei. în munca mea, spunând astfel de cuvinte, am putut ajuta mulţi pacienţi să-şi găsească curajul de a schimba traiec­toria vieţii lor. Unii intrau în cabinet dornici să moară – dar ieşeau convinşi că iubeau viaţa cu disperare.

într-o societate în care părinţii şi copiii nu sunt prie­teni, depresia şi alte tulburări emoţionale întâlnesc un me­diu ideal pentru a se dezvolta.

Autoritatea părinţilor şi respectul din partea copiilor lor nu sunt incompatibile cu cea mai curată prietenie.

Pe de o parte, nu trebuie să fiţi indulgenţi, nici să fiţi o jucărie în mâna copiilor voştri, pe de altă parte, trebuie să căutaţi să le fiţi un foarte bun prieten.

Ne aflăm în era admiraţiei. în cazul în care copiii voştri nu vă admiră, nu veţi avea influenţă asupra lor.

Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din di­alog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă.

Ea este atât de scumpă şi atât de accesibilă. Scumpă, pentru că aurul şi argintul nu o pot cumpăra; ac­cesibilă, pentru că şi cel mai amărât dintre oameni o poate găsi. Căutaţi-o!

Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con-tribuie la dezvoltarea: creativităţii, a spiritului in­ventiv, a perspicacităţii, raţionamentului sche­matic, capacităţii de a găsi soluţii în situaţii ten­sionate.

Părinţii buni sunt o enciclopedie de informaţii, părin­ţii inteligenţi sunt povestitori agreabili. Sunt crea­tivi, iscusiţi, capabili să extragă minunate lecţii de viaţă, din lucrurile cele mai simple.

Vreţi să fiţi un părinte strălucit? Faceţi-vă un obicei din a dialoga şi a spune poveşti. Captivaţi-vă copiii prin in­teligenţa şi afecţiunea voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Transformaţi-vă într-o persoană agreabilă. Influen­ţaţi ambianţa în care vă aflaţi.

Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agreabil? Imaginea pe care o au despre voi, copiii priete­nilor voştri. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul. Dacă vă evită, aţi fost respins şi va trebui să vă revedeţi atitudinile.

Am fost întotdeauna un povestitor. Fiicele mele ado­lescente chiar şi astăzi îmi cer să le spun poveşti.

Părinţilor care spun poveşti nu le este ruşine să-şi folosească greşelile şi greutăţile ca să-şi ajute copiii să pri­vească în sinea lor şi să-şi găsească drumul.

Când copiii sunt disperaţi, cu teama zilei de mâine, cu frica de a înfrunta o problemă, aceşti părinţi intră în scenă şi creează poveşti care transformă emoţia plină de frici a copiilor, într-o sursă de motivaţie.

Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată de nişte tineri pentru că era o persoană simplă şi nu-i plăcea să fie ostentativă, cât şi pentru că nu era preocupată în mod ex­cesiv de estetică. Se simţea respinsă şi tristă.

După ce am auzit problema ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus o pildă: i-am spus că unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit de nori. Am întrebat-o: ce soare preferi?

S-a gândit şi a ales soarele real. Atunci, am adăugat, chiar dacă oamenii nu cred în soarele tău, el străluceşte.

Tu ai lumina ta proprie. într-o zi, norii care o acoperă se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă de critica altora – să-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.

Niciodată n-a uitat de această pildă. A fost atât de fericită, că a povestit-o multora dintre prietenele sale. A fi fericit presupune antrenament şi nu este opera întâmplării.

Care este una dintre cele mai bune modalităţi de a educa? Să spui poveşti. Ele amplifică lumea ideilor, dă lu­mină emoţiei, diluează tensiunile.

Sosirea unui nou frate poate genera reacţii agresive, respingeri, retrageri instinctive în sine (de ex. incapaci­tatea de a controla urinarea) şi schimbări de atitudine a fratelui mai mare, punându-i în pericol formarea personali­tăţii. Micuţul devine, uneori, un străin. Părinţii abili creează poveşti încă dinainte de naşterea pruncului, care îl includ

în experienţele distractive ale celorlalţi fraţi şi stimulează spiritul de convieţuire împreună. Fratele mai mare asimi­lează aceste poveşti, încetează să mai considere că frate­le mai mic este un rival şi începe să-l iubească.

Învăţaţi-vă copiii mult, vorbind puţin

Maestrul maeştrilor a fost un excelent educator, pen­tru că era vorbea în parabole. Fiecare parabolă pe care a povestit-o acum două mii de ani era o pildă bogată, care dezvolta inteligenţa, distrugea ideile preconcepute şi sti­mula gândirea. Acesta era unul dintre secretele care făcea ca El să fie mereu înconjurat de tineri.

Tinerii apreciază persoanele inteligente. Pentru a fi inteligent nu e nevoie să fiţi un intelectual sau un savant. Ajunge să creaţi poveşti şi să inseraţi în ele lecţii de viaţă. Mulţi părinţi sunt închistaţi în modul lor de a gândi. Ei con­sideră că nu sunt creativi, că nu au perspicacitate şi inteli­genţă – ceea ce nu este adevărat. Am convingerea, ca cercetător al inteligenţei umane, că fiecare om are un po­tenţial intelectual enorm, dar pe care îl reprimă.

îmi amintesc de un pacient autist, care nu putea pro­duce nici un gând raţional. Capacitatea sa intelectuală era extrem de redusă.

După aplicarea unor metode care au stimulat feno­menul RAM, ferestrele memoriei sale s-au deschis. După doi ani de tratament, nu numai că gândea în mod strălu­cit, dar şi spunea poveşti. Toţi colegii lui de clasă rămâ­neau uimiţi de imaginaţia sa. Există un narator de poveşti, chiar şi în omul cel mai închis.

Dacă, uneori, nici dumneavoastră nu suportaţi mo­dul închis de a fi, cum vreţi să vă audă copiii voştri? Nu ţi­paţi, nu atacaţi, nu răspundeţi cu agresivitate.Opriţi-vă! Spuneti-le poveşti celor dragi. Puteţi să-i învăţaţi mult, vorbind puţin.

Aveţi curajul de a vă schimba! Fiţi inventivi.

Puteţi educa mult, fără să vă obosiţi în mod deosebit Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde.

Sunt povestitori, sunt vânzători de vise

Dacă reuşiţi să vă faceţi copiii să viseze, veţi avea o comoară pe care mulţi regi au căutat-o şi nu au avut-o niciodată.

Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie la dezvoltarea: capacităţii de a preţui viaţa, speranţei, perseverentei, motivaţiei, fer­mităţii, capacităţii de a se analiza, de a depăşi obstacole şi eşecuri.

Părinţii buni sunt toleranţi faţă de anumite greşeli ale copiilor, părinţii inteligenţi nu se renunţă nicio­dată la ei, chiar dacă fiii îi decepţionează şi trec prin tulbu­rări emoţionale. Lumea poate să nu dea şanse copiilor noştri, dar nu trebuie să ne pierdem niciodată speranţa că ei vor deveni oameni de valoare.

Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu con­trolează viaţa copiilor lor. Ei seamănă în solul inteligenţei lor şi aşteaptă ca, într-o zi, seminţele să germineze.

Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire – dar, dacă seminţele sunt bune, într-o zi vor încolţi, chiar dacă aceşti copiii se droghează, nu au respect pentru viaţă şi nu pot sta în nici un loc de muncă. Poate că unii părinţi citesc această carte şi plâng, deoarece copiii lor trec prin crize profunde. Ei refuză să fie ajutaţi, se izolează în lumea lor bolnavă şi sunt indiferenţi la lacrimile celor care îi iubesc. Ce e de făcut? Să renunţăm la ei? Nu.

în parabola fiului risipitor ni se oferă un exemplu mi­nunat, despre cum anume să procedăm. Comportamentul tatălui este determinat de o înţelepciune unică. Să vedem.

Fiul a renunţat la tată, dar tatăl nu a renunţat nicioda­tă la fiu. Tatăl şi-a implorat fiul să rămână.

Lacrimile lui nu l-au impresionat pe fiu. Acesta a ple­cat şi şi-a risipit averea. Tatăl nu l-a criticat, ci doar l-a aş­teptat. Tatăl aştepta în fiecare zi ca el să înveţe la şcoala vieţii, lecţiile pe care nu le învăţase alături de el. în sfârşit, marea victorie.

Durerea, pierderea şi sentimentul de nesiguranţă pe care le resimţea tânărul au rupt coaja seminţelor pe care tatăl Ie-a plantat. Astfel, personalitatea fiului a fost modifi­cată. Rezultatul? El s-a întors.

A ieşit de sub protecţia tatălui, a căpătat cicatrice adânci în suflet, dar a devenit mai matur şi experimentat.

Tatăl şi-a văzut fiul apropiindu-se de casă. A alergat să-l întâmpine, profund mişcat.

Nu şi-a condamnat fiul, nu a spus nimic, întrucât ştia că orice vorbă e de prisos. Era sigur că experienţele trăite de fiu l-au afectat profund.

L-a îmbrăţişat doar şi i-a făcut o primire sărbătoreas­că. Nimeni n-a înţeles. Iubirea nu este ceva ce se înţele­ge. Dar fiul nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Trebuie să fim poeţi în bătălia educaţiei. Putem să plângem, dar niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul.

E posibil să fim răniţi, dar niciodată nu trebuie să în­cetăm lupta. Trebuie să vedem ceea ce nimeni nu vede.

Să întrezărim o comoară îngropată sub pietrele din inima copiilor noştri.

Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa

înainte, părinţii erau autoritari; astăzi, sunt copiii, înainte, profesorii erau eroii elevilor; astăzi, sunt victimele lor. Tinerii nu ştiu să fie contrariaţi. Niciodată de-a lungul is­toriei n-am văzut copii şi tineri care să-i domine în felul acesta pe adulţi. Fiii se comportă ca nişte regi ale căror dorinţe trebuie să fie rezolvate imediat.

în primul rând, învăţaţi să spuneţi fără teamă „nu” co­piilor dvs. Dacă ei nu aud „nu” de la părinţii lor, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Nu vor avea şanse să supravieţuiască.

În al doilea rând, când spun „nu”, părinţii nu trebuie să cedeze în fata şantajelor şi presiunilor copiilor lor. în caz contrar, emoţia copiilor şi tinerilor va deveni un balan­soar: azi sunt docili, mâine, explozivi; acum sunt însufleţiţi, după puţin timp prost-dispuşi. Dacă sunt instabili şi şanta-jişti în mediul social, vor fi excluşi.

în al treilea rând, părinţii trebuie să stabilească în mod clar care sunt aspectele negociabile şi care sunt limi­tele ne-negociabile. De exemplu, a merge la culcare noap­tea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pen­tru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.

Pe de altă parte, timpul petrecut cu intemetul şi ora de întoarcere acasă pot fi negociate.

Dacă părinţii vor asimila deprinderile educatorilor in­teligenţi, pe care le-am menţionat, vor putea ca, fără nicio teamă, să contrazică, să impună limite şi să spună „nu” copiilor lor. Bombănelile, încăpăţânările şi crizele acestora nu vor fi distructive, ci constructive.

Trăim vremuri grele. Regulile şi sfaturile psihologice par să nu mai aibă nici un efect. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi, pare să le fugă pământul de sub picioare, nu mai ştiu cum să pătrundă în lumea copiilor lor. De fapt, cu­cerirea planetei psihice a copiilor noştri este la fel de com­plexă – sau chiar mai complexă – decât cucerirea planetei fizice. A stimula mecanismul inteligenţei este o artă pe care puţini o învaţă.

Vreau să rămână clar faptul că deprinderile părinţilor inteligenţi arată că nimeni nu-şi ia diploma în educaţia co­piilor. Cei care spun „Eu ştiu” sau „Nu am nevoie de aju­torul nimănui” sunt deja derutaţi. Pentru a educa, trebuie să învăţăm mereu şi să cunoaştem din plin cuvântul răb­dare. Cel care nu are răbdare renunţă, cel care nu reu­şeşte să înveţe, nu găseşte drumuri inteligente.

Nefericiţi sunt psihiatrii care nu reuşesc să înveţe de la pacienţii lor! Nefericiţi sunt părinţii care nu reuşesc să înveţe de la copiii lor şi să corecteze modalităţile de co­municare şi educare! Nefericiţi sunt profesorii care nu reu­şesc să înveţe de la elevii lor şi să-şi înnoiască procede­ele. Viaţa este o mare şcoală care învaţă puţin pe cel care nu ştie să citească.

Tocmai pentru că viaţa este o mare şcoală, părinţii trebuie să caute să înţeleagă deprinderile profesorilor fas­cinanţi pe care le voi descrie în continuare. Le vor fi utile în educaţia copiilor lor. Părinţi şi profesori sunt parteneri în fantastica întreprindere a educaţiei

ŞAPTE DEPRINDERI ALE PROFESORILOR BUNI Şl ALE PROFESORILOR INTELIGENŢI

A educa înseamnă a fi un artizan al persona­lităţii, un poet al inteligentei, un semănător de idei.

Profesorii buni sunt elocvenţi, profesorii fascinanţi cunosc modul de funcţionare a minţii

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea în elevii lor a capaci­tăţii de administrare a gândurilor şi emoţiilor, de a fi propriul lider, de a trece uşor prin pierderi şi frustrări, de a depăşi conflictele.

Profesorii buni au o bună cultură academică şi trans­mit cu siguranţă şi elocvenţă informaţiile în sala de clasă.

Profesorii fascinanţi depăşesc acest obiectiv. Ei cau­tă să cunoască modul de funcţionare a minţii elevilor, pen­tru a-i educa mai bine. Pentru ei, fiecare elev este nu doar o persoană din sala de clasă, ci o fiinţă umană complexă, cu necesităţi unice.

Profesorii fascinanţi transformă informaţia în cunoaş­tere şi cunoaşterea în experienţă. Ei ştiu că doar expe­rienţele se înregistrează într-un mod deosebit în memorie şi numai ele creează modificări masive, capabile să trans­forme personalitatea. De aceea, ei prezintă întotdeauna in­formaţiile în contextul experienţei de viaţă.

Educaţia trece printr-o criză fără precedent în istorie. Elevii se simt daţi la o parte, nu se concentrează, nu au plăcerea de a învăţa şi sunt agitaţi. A cui e vina? A elevilor, sau a părinţilor? Nici a unora, nici a celorlalţi. Cauzele sunt mai profunde. Principalele cauze sunt produsul sistemului social care a stimulat, într-un mod înspăimântător, feno­menele care construiesc gândurile. Vom studia această problemă, în subcapitolul următor.

Mintea tinerilor de astăzi este diferită de cea a tineri­lor din trecut. Fenomenele care se află în culisele minţii lor şi care generează gânduri sunt aceleaşi, dar actorii de pe scenă sunt diferiţi. Calitatea şi viteza gândirii s-au schim­bat. Trebuie să cunoaştem unele dintre funcţiile memoriei şi câteva domenii ale procesului de construire a inteligen­ţei, pentru a găsi instrumentele necesare care să poată dea o nouă întorsătură educaţiei.

Prima deprindere a unui profesor fascinant este ace­ea de a înţelege mintea elevului şi de a găsi răspunsuri deosebite, diferite de cele cu care elevul este obişnuit.

Sindromul SGA

Televiziunea prezintă mai mult de şaizeci de perso­naje pe oră, cu cele mai diferite caracteristici ale personali­tăţii. Poliţişti ireverenţioşi, bandiţi lipsiţi de teamă, oameni care se distrează.

Aceste imagini se înregistrează în memorie şi intră în competiţie cu imaginea părinţilor şi profesorilor.

Rezultatele inconştiente ale acestui fapt sunt grave. Educatorii pierd capacitatea de a influenţa lumea psihică a tinerilor. Gesturile şi cuvintele lor nu au impact emoţional şi, în consecinţă, nu sunt arhivate în mod privilegiat, astfel încât să producă mii de alte emoţii şi gânduri care să sti­muleze dezvoltarea inteligenţei. Frecvent, educatorii tre­buie să ţipe pentru a obţine un minimum de atenţie.

Cea mai mare consecinţă a excesului de stimuli de la televizor este contribuţia la apariţia sindromului gândirii accelerate, SGA. N-ar fi trebuit să umblăm niciodată în cutia neagră a inteligenţei, care înseamnă construcţia de gânduri, dar, din nefericire, am făcut-o. Viteza gândurilor nu poate fi crescută în mod permanent. Dacă am face-o, s-ar produce o diminuare a concentrării şi o creştere a an­xietăţii. Este exact ceea ce se întâmplă cu tinerii.

Anxietatea din sindromul SGA generează nevoia de noi stimuli, într-o tentativă de a o calma. Deşi mai puţin in­tens, principiul este acelaşi cu cel din cazul dependentei psihologice de droguri. Dependenţii de droguri folosesc mereu alte doze încercând să diminueze anxietatea gene­rată de dependenţă. Cu cât doza e mai mare, cu atât de­vin mai dependenţi.

Cei cu SGA capătă dependenţă de noi stimuli. Se agită pe scaun, au conversaţii paralele, nu se concentrea­ză, îşi deranjează colegii. Aceste comportamente sunt tentative de a diminua anxietatea generată de SGA.

Educaţia merge spre faliment, violenţa şi înstrăi­narea socială cresc, pentru că, fără să ne dăm seama, comitem o crimă contra minţii copiilor şi adolescenţilor. Am convingerea fundamentată pe studii ştiinţifice, că viteza gândirii tinerilor de acum un secol era mult mai mică decât cea actuală, şi, de aceea modelul educaţional al trecutu­lui, deşi nu ideal, funcţiona.

Avem nevoie de un nou model educaţional. în finalul cărţii, voi prezenta zece tehnici pentru a realiza o educaţie excelentă, capabilă să elimine efectul negativ al SGA.

în conferinţele mele, îi întreb frecvent pe profesorii cu mai mult de zece ani vechime dacă percep faptul că elevii actuali sunt mai agitaţi decât cei din trecut – şi răs­punsul unanim este afirmativ. Avem nevoie de profesori deosebiţi, care să înţeleagă amfiteatrul minţii umane. De profesori obişnuiţi e plină lumea!

Să gândeşti e excelent, să gândeşti prea mult e foarte rău. Cel care gândeşte prea mult îi fură cortexului cerebral energia vitală şi simte o oboseală excesivă, chiar fără să fi făcut exerciţiu fizic. Acesta este unul dintre simp-tomele SGA. Celelalte simptome sunt: somn insuficient, iritabilitate, suferinţă prin anticipare, uitare, deficit de con­centrare, aversiune faţă de rutină şi, uneori, simptome psi-ho-somatice, cum ar fi dureri de cap, dureri musculare, ta­hicardie, gastritâ. De ce unul dintre simptome este uita­rea? Deoarece creierul este mai înţelept decât noi şi blo­chează memoria, ca să gândim mai puţin şi să cheltuim mai puţină energie.

Mulţi specialişti nu-şi dau seama că SGA este princi­pala cauză a crizei din educaţia mondială.

Este ceva colectiv, atinge mare parte din populaţia adultă şi tânără. Adulţii mai responsabili prezintă un SGA mai puternic şi, de aceea, sunt mai „stresaţi”. De ce?

Pentru că au o activitate intelectuală mai intensă, gândesc mai mult, îşi fac mai multe griji.

SGA al elevilor face ca teoriile educaţionale şi psiho­logice ale trecutului aproape să nu mai funcţioneze – pen­tru că, în timp ce profesorii vorbesc, elevii sunt agitaţi, neli­niştiţi, nu se concentrează şi, pe deasupra, sunt furaţi de gânduri. Profesorii sunt prezenţi în sala de clasă şi elevii sunt în alte lumi.

Cauzele SGA

Sindromul SGA generează o hiperactivitate de origi­ne non-genetică. încă de la începuturile omenirii, a existat întotdeauna hiperactivitatea genetică, caracterizată printr-o anxietate psiho-motorie, nelinişte şi agitaţie a gândirii pe fond metabolic. De aceea, unii oameni au fost întotdeauna mai neliniştiţi decât alţii, mai încăpăţânaţi şi cu o hiperactivi-tate a gândirii. Dar astăzi există o hiperactivitate funcţion­ală non-genetică – SGA.

Care sunt cauzele SGA? Prima, aşa cum am spus, este excesul de stimuli vizuali şi sonori produşi de televi­zor, care atacă teritoriul emoţiei.

Ase nota că nu vorbesc de calitatea conţinutului pro­gramelor de televiziune, ci de excesul de stimuli – fie buni, fie răi. A doua este excesul de informaţie. în al treilea rând, paranoia politicii de consum şi a excesului de culori, care îngreunează interiorizarea.

Toate aceste cauze stimulează construcţia gându­rilor şi generează o psihoadaptare la stimulii rutinei zilnice, adică, o pierdere a bucuriei izvorâte din lucrurile mici de fiecare zi. Cei cu SGA sunt mereu neliniştiţi, încercând să obţină vreun stimul care să-i calmeze.

în ce priveşte excesul de informaţie, este fundamen­tal să se ştie că un copil de şapte ani din zilele noastre are mai multe informaţii în memorie decât o persoană de şap­tezeci de ani, de acum un secol sau două.

Această avalanşă de informaţie excită într-un mod neadecvat cele patru mari fenomene care citesc memoria şi construiesc lanţuri de gânduri.

O persoană cu SGA nu reuşeşte să-şi administreze gândurile în totalitate şi să-şi liniştească mintea.

Ameninţarea cea mai mare pentru calitatea vieţii o-mului modern nu este munca sa, nici competiţia, nici mun­ca peste program sau presiunile sociale, ci excesul de gân­dire. SGA compromite sănătatea psihică sub trei forme: amintirea excesivă a ceea ce a fost în trecut – ceea ce dezvoltă sentimente de vinovăţie; preocupări şi griji legate de probleme existenţiale şi suferinţa prin anticipaţie.

Nu este suficient să fii elocvent. Ca să fii un profesor fascinant, trebuie să cunoşti sufletul uman pentru a des­coperi instrumente pedagogice capabile să transforme sala de clasă într-o oază, şi nu într-o sursă de stres. Este o chestiune de supravieţuire, căci, în caz contrar, elevii şi profesorii nu vor avea o viaţă aşa cum trebuie. Şi asta se întâmplă deja. Să vedem cum.

Calitatea vieţii profesorilor a fost distrusă

O revelaţie şocantă: în Spania, 80% dintre profesori sunt „stresaţi”. în Anglia, guvernul are greutăţi în a găsi profesori – în principal pentru învăţământul primar şi gim­nazial – pentru că sunt puţini cei care doresc această pro­fesie, în celelalte ţări, situaţia este la fel de critică.

în concordanţă cu cercetările institutului Academia Inteligenţei, din Brazilia, 92% din profesori prezintă peste trei simptome de stres şi 41% prezintă mai mult de zece.

Este un procent foarte ridicat, care indică faptul că aproape jumătate dintre profesori nu ar trebui să se afle în sala de clasă, ci internaţi într-o clinică anti-stres.

Comparaţi cu cifra următoare: 22,9% din populaţia oraşului Sao Paulo, dramatic „stresată”, prezintă peste zece simptome.

Cifrele vorbesc de la sine. Ele indică faptul că profe­sorii sunt aproape de două ori mai „stresaţi” decât popu­laţia oraşului Sao Paulo, care este unul dintre cele mai mari şi mai „stresate” oraşe din lume. Cred că situaţia este aceeaşi în cadrul oricărei alte naţiuni dezvoltate. Simpto-mele care ies mai mult în evidentă sunt cele legate de sin­dromul gândirii accelerate (SGA).

Oare ce fel de bătălie ducem noi, dacă nobilii noştri soldaţi care se află în prima linie – profesorii – se îmbol­năvesc în mod colectiv? Ce fel de educaţie este aceea pe care o construim şi care alterează progresiv calitatea vieţii dragilor noştri dascăli? Dăm valoare pieţei petrolului, a au­tomobilelor, a calculatoarelor, dar nu ne dăm seama că piaţa inteligenţei se îndreaptă spre faliment.

Nu numai salariile şi demnitatea profesorilor trebuie să fie restabilite, dar şi sănătatea lor. Profesorii şi elevii su­feră împreună de SGA.

O rugăminte către profesorii fascinanţi: vă rog, aveţi răbdare cu elevii voştri.

Ei nu sunt vinovaţi de această agresivitate, înstrăina­re şi agitaţie din sala de clasă.

Ei sunt victime. Dincolo de aparenţe, în cei mai răi elevi există o lume care aşteaptă să fie descoperită şi ex­plorată. Există speranţă chiar şi în haos. Trebuie să con­struim şcoala viselor noastre. Aşteptaţi şi o să vedeţi!

Profesorii buni stăpânesc metodologia, profesorii fascinanţi au sensibilitate

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea stimei de sine, a sta­bilităţii, a liniştii interioare, a capacităţii de a contempla frumosul, de a ierta, de a-şi face pri­eteni, de a fi sociabili.

Profesorii buni vorbesc cu glasul, profesorii fasci­nanţi vorbesc cu ochii. Profesorii buni sunt didac­tici, profesorii fascinanţi trec dincolo de asta. Ei dispun de sensibilitatea de a vorbi inimii elevilor lor.

Fiţi un profesor fascinant. Vorbiţi cu un glas care ex­primă emoţie. Schimbaţi-vă tonalitatea, în timp ce vorbiţi.

Astfel, veţi captiva emoţia, veţi stimula concentrarea şi veţi calma sindromul gândirii accelerate al elevilor voştri.

Ei îşi vor micşora viteza gândurilor şi vor călători în lumea ideilor. Un profesor fascinant de matematică, chi­mie sau limbi străine este o persoană capabilă să-şi con­ducă elevii într-o călătorie, fără a se mişca din loc. De câte ori susţin o conferinţă, caut să fac în aşa fel încât cei care mă ascultă să călătorească, să reflecteze asupra vieţii, să privească în interiorul lor, să iasă din cotidian.

Un profesor fascinant este un maestru al sensibil­ităţii. El ştie cum să-şi protejeze emoţia, în mijlocul tensiu­nii. Ce înseamnă aceasta? înseamnă a nu lăsa ca agre­sivitatea şi atitudinile impulsive ale elevilor să-i răpească li­niştea interioară.

El înţelege că cei slabi resping, cei puternici accep­tă, cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg. El caută să-şi accepte elevii şi să-i înţeleagă – chiar şi pe cei mai dificili.

Priviţi lumea cu ochii unui vultur. Priviţi educaţia din diferite unghiuri. înţelegeţi că suntem creatori şi victime ale sistemului social care dă valoare iui „a avea” şi nu lui „a fi”, esteticii şi nu conţinutului, consumului şi nu ideilor. în ceea ce depinde de noi, trebuie să contribuim pentru a avea o omenire mai sănătoasă.

Nu uitaţi că voi nu sunteţi doar un stâlp al şcolii cla­sice, ci şi un stâlp al şcolii vieţii. Fiţi conştienţi de faptul că computerele pot crea giganţi în ştiinţă, dar copii sub as­pectul maturităţii.

Educatorii, în ciuda greutăţilor lor, sunt de neînlocuit, pentru că blândeţea, solidaritatea, toleranţa, integrarea, sentimentele altruiste – toate faţetele sensibilităţii nu pot fi predate de maşini, ci de fiinţe umane.

Profesorii buni educă inteligenţa logică, profesorii fascinanţi educă emoţia

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea sentimentului de sigu­ranţă, a toleranţei, solidarităţii, perseverenţei, protecţiei contra stimul/lor „stresanţi”, a inteli­genţei emoţionale şi interpersonale.

Profesorii buni îşi învaţă elevii să exploreze lumea în care se află – de la spaţiul imens, la micul atom. Profesorii fascinanţi îşi învaţă elevii să exploreze lumea care sunt ei înşişi, propria lor fiinţă. Educaţia lor urmează notele emoţiei.

Profesorii fascinanţi ştiu că a lucra cu emoţia este un proces mai complex decât lucrul cu cele mai complicate calcule de fizică şi matematică. Emoţia îi transformă pe cei bogaţi, în săraci; pe intelectuali, în copii; pe cei puternici, în fiinţe fragile.

Educaţi emoţia cu inteligenţă. Şi ce înseamnă să educi emoţia? înseamnă să stimulezi elevul să gândească înainte de a reacţiona, să nu-i fie teamă de frică, să-şi fie propriul său lider, autor al propriei sale poveşti, să ştie să filtreze stimulii „stresanţi” şi să opereze nu doar cu fapte logice şi probleme concrete, ci şi cu contradicţiile vieţii.

A educa emoţia înseamnă şi să se dăruiască fără să aştepte răsplată, să fie credincios conştiinţei sale, să-şi gă­sească bucurii în stimulii mici ai existentei, să ştie să piar­dă, să-şi asume riscuri pentru a transforma visele în rea­litate, să aibă curaj să umble prin locuri necunoscute. Cine a avut privilegiul de a educa emoţia în tinereţea lor?

Din nefericire, ne avântăm în societate fără vreo pre­gătire pentru a trăi. Suntem vaccinaţi, încă din copilărie, contra unei serii de viruşi şi bacterii – dar nu ni se face nici un vaccin contra decepţiilor, frustrărilor şi respingerilor.

Câte lacrimi, boli psihice, crize în relaţii şi chiar sinu­cideri n-ar putea fi evitate prin educarea emoţiei?

Fără educarea emoţiei, putem genera cel puţin trei rezultate. Unii devin insensibili şi au trăsăturile unei perso­nalităţi psihopate.

Aceştia au o insensibilitate emoţională şi, de aceea, îi rănesc şi-i mâhnesc pe ceilalţi, dar nu le simt durerea, nu se gândesc la consecinţele comportamentelor lor.

Alţii, dimpotrivă, devin hipersensibili. Trăiesc intens durerea celorlalţi, se dăruiesc fără limite, sunt preocupaţi excesiv de critica altora şi nu au protecţie emoţională.

O ofensă le strică ziua, luna şi chiar viaţa. Persoa­nele hipersensibile sunt, de obicei, excelente pentru ceil­alţi, dar păgubitoare pentru ele însele.

A treia categorie sunt înstrăinaţii. Ei nu-i rănesc pe ceilalţi, dar nu se gândesc la viitor, nu au vise, scopuri şi se lasă în voia vieţii, trăind un conformism bolnăvicios.

Şcolile nu reuşesc să educe emoţia. Ele cresc tineri insensibili, hipersensibili, sau înstrăinaţi. Trebuie să for­măm tineri bogaţi emoţional, protejaţi şi integraţi.

Profesorii buni folosesc memoria ca depozit de informaţie,

profesorii fascinanţi o folosesc ca suport al artei de a gândi

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea deprinderii de a gân­di, înainte de a reacţiona, a expunerii ideilor şi nu a impunerii lor, a conştiinţei critice, a capa­cităţii de dezbatere, de a pune întrebări, de a lucra în echipă.

Profesorii buni folosesc memoria ca depozit de infor­maţie, profesorii fascinanţi folosesc memoria ca suport al creativităţii. Profesorii buni parcurg programa şcolară, pro­fesorii fascinanţi parcurg şi programa, dar obiectivul lor fundamental este acela de a-i învăţa pe elevi să gân­dească şi nu să repete informaţia.

Educaţia clasică a transformat memoria umană în­tr-o bancă de date. Memoria nu are acest rol. Aşa cum am spus, mare parte din informaţia pe care o primim nu va fi depozitată niciodată.

Ocupăm un spaţiu preţios al memoriei cu informaţie puţin utilă – şi chiar inutilă.

Profesorii şi psihologii jură că există amintire, dar, aşa cum am spus, acesta este unul dintre marii piloni falşi pe care se sprijină psihologia şi ştiinţele educaţiei. Nu există amintire pură a trecutului, ci o reconstrucţie a trecu­tului, cu micro sau macro diferenţe.

Câte gânduri am produs noi ieri? Mii! De câte reuşim să ne amintim cu înlănţuirea exactă a verbelor, substanti­velor şi adjectivelor? Poate de nici unul. însă, dacă încer­căm să ne amintim oamenii, mediul ambiant şi împrejură­rile cu care am venit în contact, vom reconstrui mii de alte gânduri – dar nu exact cele pe care le-am gândit ieri.

Concluzia este că obiectivul memoriei nu este acela de a fi suport al amintirii, ci de reconstrucţie creativă a tre­cutului. Există amintire pură numai a informaţiilor lipsite de experienţe sociale şi emoţionale – adică a informaţiilor lo­gice, cum ar fi numerele. Chiar şi aşa, reabilitarea acestor amintiri presupune emoţii subtile subiacente. De aceea, în diferite momente, avem o abilitate mai mare sau mai mică de a rezolva calcule matematice. Memoria cere ca fiinţa umană să fie creativă, dar educaţia clasică cere să fie re­petitivă. Memoria nu este o bancă de date, nici capacita­tea noastră de a gândi nu este o maşină de repetat infor­maţii, aşa cum sunt componentele calculatoarelor.

Memoria calculatoarelor este sclava stimulilor pro­gramaţi. Memoria umană este o bogăţie de informaţii şi experienţe, din care fiecare dintre noi să culeagă o lume fantastică de idei. Un membru al unui trib african are acelaşi potenţial intelectual ca al unui om de ştiinţă de la Harvard. Mulţi consideră că Einstein a fost cea mai mare minte a secolului al XX-lea. Dar, întrucât sunt unul dintre rarii specialişti care s-au ocupat de cunoaşterea procesu­lui de construire a gândurilor, am convingerea că un membru al triburilor indigene din zona Amazonului are acelaşi potenţial intelectual ca şi Einstein.

Toţi posedăm un ansamblu de fenomene care, în mi-imi de secundă, citesc câmpurile memoriei şi produc spec­tacolul gândurilor. Singurul motiv pentru care nu producem idei mari, gânduri ieşite din comun sau creaţii surprinză­toare este acela că blocăm arta de a gândi.

în timpul primilor doi ani ai învăţământului gimnazial, aveam doar două caiete şi nu era aproape nimic scris în ele. îmi era greu să mă adaptez la o educaţie care nu-mi stimula inteligenţa. în vremea aceea, văzând dezinteresul meu aparent, unii credeau că eu nu voi deveni nimic în via­ţă. Dar, în mine, exista o explozie de idei.

A gândi era o aventură care mă încânta. Astăzi am mai mult de cinci mii de pagini scrise – şi cele mai multe sunt publicate. Cărţile mele sunt studiate de specialişti şi ci­tite de sute de mii de oameni din toată lumea. Cu toate acestea, sunt convins că nu am o inteligentă privilegiată.

Toţi avem o minte specială. Unde ajungem, depinde de cât de mult ne dezvoltăm arta de a gândi.

Deschiderea ferestrelor inteligenţei

Probele şcolare care stimulează elevii să repete in­formaţii, pe lângă faptul că sunt puţin utile, sunt adesea dăunătoare, pentru că blochează inteligenţa. Testele ar trebui să fie deschise, să promoveze creativitatea, să sti­muleze dezvoltarea gândirii libere, să cultive raţionamen­tul schematic, să amplifice capacitatea de argumentare a elevilor. Testele şi întrebările închise ar trebui evitate sau puţin folosite ca probe şcolare.

La corectarea probelor ar trebui apreciat orice raţio­nament schematic şi orice idee organizată – chiar dacă sunt complet greşite, raportat la subiectele date. E posibil să se dea nota maximă pentru un raţionament strălucit, bazat pe date greşite. Asta îi pune în valoare pe cei care gândesc. Amănuntele ar trebui cerute doar specialiştilor din universităţi şi nu în învăţământul primar, gimnazial şi liceal.

în cartea mea, Schimbaţi-vă complet calitatea vieţii, vorbesc despre memoria de uz continuu sau memoria conştientă – MC – şi memoria existenţială sau inconştien­tă – ME. Nu ne vom aminti niciodată cea mai mare parte din informaţia – poate peste 90% – pe care o înregistrăm în MC. Ea merge la periferia memoriei, către ME, şi va fi reeditată (înlocuită) sau transferată către arhivele puţin uti­lizate din pivniţele subconştientului. Informaţiile cele mai utile sunt acelea care se transformă în cunoaştere şi care, la rândul lor, sunt transformate în experienţe în MC. Când voi vorbi despre şcoala visurilor noastre, voi indica modali­tăţi de a stimula arta de a gândi. în trecut, cunoaşterea se dubla în două sau trei secole.

Actualmente, cunoaşterea se dublează la fiecare cinci ani. Şi totuşi, unde sunt cei care gândesc? Ne aflăm în fata sfârşitului acestei categorii în şcoli, în universităţi şi chiar şi la cursurile post-universitare. Mărim cantitatea de cunoaştere, dar nu şi numărul oamenilor care gândesc.

Elevii care astăzi au rezultate slabe la examene, pot deveni, în viitor, excelenţi oameni de ştiinţă, magistraţi, ma­nageri şi profesionişti. Este suficient să-i stimulăm.

Stimulaţi-vă elevii să-şi deschidă ferestrele minţii, să aibă îndrăzneala de a gândi, de a pune întrebări, de a dez­bate, de a se detaşa de paradigme. Aceasta este o deprin­dere excelentă. Profesorii fascinanţi formează persoane care gândesc şi care sunt autori ai propriei lor vieţi.

Profesorii buni sunt maeştri temporari,

profesorii fascinanţi sunt maeştri de neuitat

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea înţelepciunii, sensibi­lităţii, afectivităţii, seninătăţii, dragostei de viaţă, capacităţii de a-i vorbi inimii, de a-i influenţa pe oameni.

Un profesor bun e prezent în amintirea elevilor, pe tot parcursul anilor de şcoală. Un profesor fasci­nant este un maestru de neuitat. Un profesor bun caută elevii, un profesor fascinant e căutat de aceştia. Un profe­sor bun e admirat, un profesor fascinant este iubit. Un pro­fesor bun se preocupă de notele elevilor săi, un profesor fascinant se preocupă să-i transforme în creatori de idei. A fi un maestru de neuitat înseamnă să formezi fiinţe umane care vor schimba lumea. Lecţiile sale de viaţă vor lăsa pentru totdeauna brazde adânci în solurile conştien­tului şi subconştientului elevilor săi. Timpul poate să treacă şi greutăţile pot apărea, dar seminţele sădite de un profe­sor fascinant nu vor fi distruse niciodată.

Am cercetat viaţa unor mari gânditori, precum Confucius, Buda, Platon, Freud, Einstein.

Toţi au fost maeştri de neuitat, pentru că au fost sti­mulaţi să pătrundă în ei înşişi.

În colecţia de cărţi Analiza inteligenţei lui Christos (Cury, 2000), am avut ocazia să cercetez gândurile lui lisus Christos, capacitatea sa de a-şi proteja emoţia şi pri­ceperea de a lucra cu inteligenţa discipolilor săi.

În ciuda limitelor mele, am făcut o analiză psihologi­că şi nu teologică a personalităţii Sale. Rezultatele au fost extraordinare. Poate că, pentru prima dată, texte referitoa­re la lisus Christos au fost adoptate în facultăţi de psiholo­gie, pedagogie şi drept.

Aparent, El a murit ca cel mai înfrânt dintre oameni, căci cel mai puternic dintre discipolii săi L-a renegat şi cei­lalţi L-au abandonat.

Dar nimeni nu e înfrânt, atunci când seminţele sale au fost plantate.

Seminţele pe care El Ie-a plantat în solul memoriei discipolilor săi au inspirat inteligenţa, au eliberat emoţia, au sfărâmat închisoarea fricii, au făcut din tinerii galileeni, atât de nepregătiţi pentru viaţă, o castă de gânditori fini.

Concluzia la care am ajuns este că lisus Christos a devenit maestru de neuitat, nu prin intermediul faptelor su­pranaturale, ci pentru că a oferit minţii umane o abilitate unică. Niciodată cineva atât de mare nu s-a făcut atât de mic, ca să-i facă mari pe cei mici.

Independent de religie, cei care iubesc educaţia tre­buie să-L studieze.

Şcoli excelente au scos elevi cu probleme. În trecut, şcolile de la periferie nu reuşeau să-şi ajute „elevii proble­mă”. Astăzi, şcoli bune care folosesc teorii respectabile – cum ar fi cea a constructivismului şi a inteligenţelor multiple – au fost incapabile să formeze, în mod colectiv, tineri înţelepţi şi care gândesc clar şi strălucit.

Fiţi un maestru fascinant. Stimulaţi inteligenţa ele­vilor voştri, învăţaţi-i să-şi înfrunte provocările şi nu doar să aibă o cultură informativă.

Stimulaţi-i să-şi administreze gândurile şi să aibă dragoste de viaţă.

Nu păstraţi tăcere în legătură cu viaţa voastră, trans­miteţi experienţele voastre de viaţă.

Informaţiile sunt arhivate în memorie, experienţele sunt săpate în inimă.

Profesorii buni corectează comportamente,

profesorii fascinanţi rezolvă conflicte în sala de clasă.

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la dezvoltarea capacităţii de a depă­şi starea de anxietate, de a rezolva crizele in-terpersonale, de a fi o persoană sociabilă, de a te proteja emoţional, de a ajuta şinele să preia conducerea în situaţii de tensiune.

Profesorii buni corectează comportamentele agre­sive ale elevilor. Profesorii fascinanţi rezolvă conflicte în sala de clasă. între a corecta comportamente şi a rezolva conflicte în sala de clasă este o distantă mai mare decât îşi imaginează nobilul nostru sistem de educaţie.

Rezolvarea conflictelor în sala de clasă este o temă nouă în multe ţări. Abia acum câteva ţări europene şi S.U.A încep să se gândească la asta. De ceva timp, eu vorbesc deja la conferinţe despre faptul că părinţii şi profesorii tre­buie să se pregătească pentru a rezolva conflictele dintre ei şi copiii sau elevii lor.

În primul rând, trebuie să se cunoască, aşa cum am spus, manifestarea SGA.

În al doilea rând, profesorii trebuie să-şi protejeze emoţia în faţa intensităţii conflictelor elevilor.

În caz contrar, fricţiunile îi pot afecta profund. Atunci, şcoala se va transforma într-un loc imposibil şi profesorii vor număra zilele pe care le mai au până la pensie.

În al treilea rând, în faţa oricărei fricţiuni, supărări sau crize dintre elevi, sau dintre elevi şi profesori, cel mai bun răspuns este să nu se dea nici un răspuns.

în primele treizeci de secunde în care suntem tensio­naţi, comitem cele mai mari greşeli, cele mai mari grozăvii.

În momente de mare tensiune, fiţi prieten cu tăcerea, respiraţi adânc.

Care este raţiunea de a folosi instrumentul tăcerii?

Emoţia intensă închide capacitatea de a ne accesa memoria, blocând raţiunea şi capacitatea de a gândi.

Astfel, reacţionăm din instinct, ca animalele – şi nu ne folosim inteligenţa.

în al patrulea rând, căutaţi să nu-i daţi agresorului o lecţie de morală.

Acest procedeu se foloseşte încă din epoca de pia­tră şi nu este eficient, nu generează un moment educaţio­nal, căci emoţia agresorului este tensionată, iar inteligenţa sa, blocată.

Ce e de făcut? Putem folosi modalitatea despre care am vorbit deja în capitolele referitoare la părinţi.

încântaţi-vă clasa cu gesturi neaşteptate.

Surprindeţi-vă elevii. Procedând astfel, veţi rezolva conflictele în sala de clasă. Cum? Faceţi-i să gândească, să privească în interiorul lor, să se confrunte cu ei înşişi.

Nu e o sarcină uşoară, dar e posibil. Să vedem cum.

O lovitură blândă, direct în inimă

Odată, nişte elevi vorbeau în fundul sălii. Profesoara de limbi străine Ie-a cerut să facă linişte, dar ei au contin­uat. Ea a atenţionat un elev care vorbea tare. El a reac­ţionat agresiv, strigând: „Să nu-mi spuneţi dumneavoastră ce să fac! Eu vă plătesc ca să munciţi!”. Atmosfera a ră­mas tensionată.

Toţi se aşteptau ca profesoara să ţipe la elev, sau să-l dea afară din clasă. în schimb, ea a rămas tăcută, s-a relaxat, şi-a redus starea tensionată şi şi-a dat frâu liber imaginaţiei. Apoi, Ie-a povestit ceva ce, aparent, nu avea nici o legătură cu atmosfera de agresivitate.

A povestit despre nişte copii şi adolescenţi evrei, care fuseseră închişi în lagăre de concentrare naziste şi-şi pierduseră toate drepturile. Nu puteau să meargă la şcoa­lă, să se joace pe stradă, să-şi viziteze prietenii, să doar­mă într-un pat confortabil şi să mănânce o hrană decentă. Mâncarea era stricată şi dormeau îngrămădiţi claie peste grămadă. Cel mai rău lucru era că nu-şi puteau îmbrăţişa părinţii. Lumea se prăbuşea în jurul lor.

Plângeau şi nimeni nu-i mângâia. Le era foame şi nimeni nu-i sătura. îşi strigau părinţii, dar nimeni nu-i au­zea, în faţa lor erau doar câini, soldaţi şi garduri de sârmă ghimpată. Profesoara Ie-a vorbit despre ceea ce a fost una dintre cele mai mari dintre crimele comise în istorie.

Drepturile umane şi viaţa acelor tineri au fost furate. Peste un milion de copii şi adolescenţi au murit.

După ce a povestit toate astea, profesoara a privit spre clasă şi a spus: „Voi aveţi şcoală, prieteni, profesori care vă iubesc, dragostea părinţilor, alimente gustoase la masă – dar oare preţuiţi toate acestea?”

A rezolvat un conflict în sala de clasă, făcându-i să se pună în locul celorlalţi şi să se gândească la importanţa drepturilor oamenilor.

Nu a trebuit să-l admonesteze pe elevul care o jig­nise. Ştia că nu folosea la nimic să-i corecteze comporta­mentul – şi voia să-l facă să gândească. El tăcea. S-a dus acasă şi niciodată n-a mai fost acelaşi, căci a înţeles că avea multe lucruri frumoase pe care nu le preţuia.

Părinţii şi profesorii se simt pierduţi în spaţiul în care trăiesc. Profesorii sunt derutaţi în sala de clasă. Părinţii nu ştiu încotro s-o apuce în casa lor. Nu putem accepta ca locul în care tinerii învaţă experienţe de viaţă să fie în aceste două ambianţe.

învăţaţi să atingeţi cu blândeţe inima celor pe care îi iubiţi. Trebuie să-i trezim la viaţă pe copiii şi tinerii noştri.

Afecţiunea şi inteligenta vindecă rănile sufletului şi rescriu paginile închise ale subconştientului.

Profesorii buni educă pentru o profesie,

profesorii fascinanţi educă pentru viaţă

Această deprindere a profesorilor fascinanţi contribuie la depăşirea conflictelor psihice şi so­ciale, la dezvoltarea solidarităţii, a spiritului în­treprinzător, a capacităţii de a ierta, de a filtra stimuli „stresanţi”, de a alege, de a pune între­bări, de a stabili obiective.

Un profesor bun îşi educă elevii pentru o profesie, un profesor fascinant îi educă pentru viaţă. Profesorii fasci­nanţi sunt profesionişti revoluţionari. Nimeni nu ştie să le evalueze puterea – nici măcar ei înşişi. Ei schimbă para­digme, transformă fără arme destinul şi sistemul social al unui popor – numai şi numai prin pregătirea elevilor pen­tru viaţă, oferindu-le ideile lor.

Maeştrii fascinanţi pot fi dispreţuiţi şi ameninţaţi, dar forţa lor este imbatabilă. Ei sunt cei care înflăcărează soci­etatea cu focul inteligenţei, compasiunii şi simplităţii. Sunt fascinanţi, pentru că sunt liberi; sunt liberi, pentru că gân­desc; gândesc şi pentru că iubesc, cu seriozitate, viaţa.

Elevii lor dobândesc ceva extraordinar: conştiinţa cri­tică. De aceea, nu sunt manipulaţi, controlaţi, şantajaţi. în­tr-o lume de incertitudini, ei ştiu ce vor.

Profesorii fascinanţi sunt promotori ai respectului de sine. Ei dau o atenţie specială elevilor dispreţuiţi, timizi şi celor cărora li se dau porecle peiorative. Ştiu că aceştia pot fi marcaţi de traumele lor.

De aceea, le întind mâna şi le arată capacitatea lor interioară. îi ajută ca să-şi folosească durerea ca stimulent pentru evoluţie. în felul acesta, îi pregătesc pentru a su­pravieţui în furtunile sociale.

Formarea de indivizi întreprinzători

Profesorii fascinanţi îi fac pe elevii lor să-şi fie propri­ii lor lideri. îi îndeamnă pe elevi, în diferite forme: „Să reuşiţi în tot ceea ce faceţi. Să îndrăzniţi, să nu vă temeţi de eşec.

Dacă daţi greş, nu vă temeţi să plângeţi. Dacă plân­geţi, regândiţi-vă viaţa – dar nu renunţaţi. întotdeauna acor-daţi-vă o nouă şansă.”

Când greutăţile îi lovesc pe elevii lor, când economia ţării se află în criză sau problemele sociale sporesc, ei pro­clamă din nou: „Păguboşii văd fulgerele.

învingătorii văd ploaia şi, odată cu ea, posibilitatea de a avea recoltă bună.

Păguboşii sunt paralizaţi de pierderile şi frustrările lor. învingătorii văd şansa de a schimba totul din nou.

Niciodată să nu renunţaţi la visele voastre.”

Pregătiţi elevii să exploreze necunoscutul, să nu se teamă de eşec, ci să se teamă de renunţarea de a mai în­cerca, învăţaţi-i să dobândească experienţe originale, prin observarea schimbărilor mici şi corectarea rutelor mari.

Stimuli noi stabilesc o relaţie cu structura cognitivă anterioară, generând experienţe noi (Piaget, 1996).

Experienţele noi duc la dezvoltarea intelectuală.

Educaţi-vă elevii să aibă flexibilitate în muncă şi în viaţă, căci numai cel ce e în stare să aibă idei, poate să se şi răzgândească.

învăţaţi-i să desprindă o lecţie de viaţă din fiecare lacrimă.

Dacă nu reconstruim educaţia, societăţile modeme se vor transforma într-un imens spital psihiatric.

Statisticile arată că normalul înseamnă să fii „stresat” – şi că este anormal să fii sănătos.

CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE ALE EDUCATORILOR

Oricine face greşeli; cei mai mulţi oameni folo­sesc greşelile ca să se distrugă; câţiva le folo­sesc pentru a evolua. Aceştia sunt înţelepţii.

A corecta în public

A corecta pe cineva în public este primul păcat capi­tal al educaţiei. Un educator n-ar trebui să expună niciodată în faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea publică generează umilin­ţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator tre­buie să scoată în evidenţă mai mult persoana care gre­şeşte, decât greşeala însăşi.

Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în faţa tutu­ror, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu pru­denţă pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create.

Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă, inte­ligentă, sociabilă, dar puţin obeză. Aparent, nu avea nici o problemă legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi.

Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare.

A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă din alte motive, i-a dat o lovitură dure­roasă, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor.

A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC).

Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma originală provocată de umilire, a fost ca o cocioabă con­struită într-un cartier frumos. Tânăra a continuat să acce­seze arhiva care conţinea această traumă, ceea ce a pro­dus mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut nega­tiv – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei. în acest mod, o traumă stocată în memorie poate să contamineze o întreagă arhivă.

Prin urmare, nu trauma originală devine marea prob­lemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci contin­ua ei realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant.

Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, co rpul lor nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media. Frumuseţea se află în ochii celui care priveşte.

Dar, din nefericire, mass-media \\ induce pe tineri în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii. Fiecare imagine a modelelor pe coperţile re­vistelor şi din anunţurile publicitare ale televiziunilor se în­registrează în memorie, creând matrice care îi discrimi­nează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili.

Când se află în faţa oglinzii, ce observă? Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele.

Mass-media, în aparenţă atât de inofensive, produc printre tineri discriminări greu de imaginat.

Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul acestui pro­ces, o respingere se transformă într-un monstru, un edu­cator tensionat devine un călău, un ascensor devine o cu­tie fără aer, o jignire publică paralizează inteligenţa şi ge­nerează teama de a-şi expune ideile.

Adolescenta din relatarea noastră a început să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune.

A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece ani, a încercat să se sinucidă.

Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa.

în fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi flămândă de viaţă. Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cum­plită, disperarea şi sentimentul de inferioritate.

A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate gen­era o traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa. Chiar dacă tinerii vă decepţionează, nu-i umiliţi.

Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, sti-mulaţi-i pe tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândi­rea, este un artizan al înţelepciunii.

A exprima autoritatea cu agresivitate

Intr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut, l-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească nicio­dată în felul acela. Ţipând, a afirmat că el era stăpânul ca­sei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu. Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.

Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai bine este să ieşiţi din scenă.

Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu in­teligenţă, chestiunile ce duc la polemici.

Şi totuşi, nu există casnicii perfecte. Toţi comitem ex­cese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri. Acelaşi prin­cipiu este valabil şi pentru profesori. Când dăm dovadă de agresivitate în faţa copiilor, trebuie să cerem scuze nu nu­mai faţă de partener, ci şi faţă de copiii noştri, pentru ma­nifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este ce facem cu greşelile noastre.

Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi curajul de a repara greşeala.

O persoană autoritară nu este întotdeauna brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in­flexibilităţii şi încăpăţânării.

Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa.

Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comporta­mentele părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie. înregistrarea făcută în tăcere şi neprelu­crată ulterior, creează modele în zonele tainice ale perso­nalităţii noastre.

Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă.

Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor, pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi.

Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă. Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor.

Formează oameni care, la rândul lor, vor reacţiona cu violenţă.

Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate.

Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar com­promite sănătatea şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor limite.

În aceşti douăzeci de ani în care am tratat numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bu­nuri materiale şi nici nu aveau privilegii sociale.

Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea lor. Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat referitor la părinţii inteligenţi.

Dialogul este un instrument educaţional de neînlo­cuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi dragoste.

Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă respectul lor.

Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.

A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat

Era un tată extrem de preocupat de viitorul fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi respon­sabil. Copilul nu putea comite greşeli, nici excese. Nu pu­tea să se joace, să se murdărească şi să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea de­zordinea.

Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau atitu­dine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor copilului. Critica sa era obsesivă şi insu­portabilă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi com­para comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se sim­ţea ca cea mai dispreţuită dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de părinţii săi.

Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fra­gil, între el şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei şi a spontaneităţii. Era o fami­lie exemplară, dar tristă şi insipidă. Fiul nu numai că a de­venit timid, dar şi frustrat. Avea groază de critica celorlalţi.Se temea să nu greşească, aşa că îşi îngropa vise­le, întrucât nu voia să-şi asume riscuri.

Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre pă­catele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria.

Acest tată era pregătit pentru a repara calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană. Fiecare dintre aceste păcate capitale apare peste tot – atât într-o societate mod­ernă, cât şi într-un trib primitiv.

Nu criticaţi excesiv. Nu văcomparaţi fiul cu colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Compa­raţia este educativă, numai când stimulează şi nu umi­leşte. Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi trăi propri­ile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri, eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe.

în caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă. Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere.

Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligen­ţa umană sunt sufocante.

Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte impor­tante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încân­tă pe specialiştii cei mai lucizi.

El a spus, la un moment dat, că Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă.

lisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în evidentă de­fectele, să-i reproşeze slăbiciunea.

Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna.

El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască expe­rienţele proprii. Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a învăţat lecţii de neuitat.

Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut vulnera­bilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici­odată cel care a fost.

Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să înţeleagă.

Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puter­nici iartă.

Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaş­tem limitele.

A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii

lntr-o zi, o fetiţă de opt ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei.

Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat.

Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp ce fetiţa plângea.

Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din apro­piere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească.

în loc de asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau.

l-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele. Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, l-am sfătuit să stea de vorbă cu ea, sin­guri, şi să-i explice consecinţele faptei sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de ceea ce se întâmplase.

în plus, le-am spus că dacă doreau să transforme greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de uitat.

Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. l-au explicat că cinstea este demnitatea celor puternici.

Această atitudine a făcut-o să gândească. în loc să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pe­deapsa violentă din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea, iubirea.

Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de difi­cil, părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cinci­sprezece ani, i-a îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că nici­odată nu uitase acel moment extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice.

Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său furând un CD dintr-un mare magazin.

Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea băiatu­lui şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor.

Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui. Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tână­rul încerca să se sinucidă.

Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă, considerându-se ultima dintre fiinţele umane. Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit.

Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu vă lăsaţi înrobiţi de fu­rie. Când simţiţi că nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, în­trucât, în caz contrar, veţi reacţiona fără să gândiţi.

Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o expli­caţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor.

Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să se pună în locul celorlalţi.

Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în per­sonalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de (auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, sigu­ranţa în momente dificile.

Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el.

Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi.

Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi explicaţii.

Acesta este unul dintre păcatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori. în momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei.

Pierdem capacitatea de a gândi raţional. Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa, folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile.

Cea mai bună pedeapsă este aceea care se nego­ciază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru gre­şelile lor. Veţi rămâne surprinşi!

Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o voi. Aveţi încredere în inteligenţa copi­ilor şi adolescenţilor.

Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. în caz contrar, va fi inutil.

Sancţiunea este utilă, numai atunci când este inteli­gentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schim-baţi-vă paradigmele educaţionale.

Lăudaţi-I pe tânăr, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinţa?

El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pen­tru totdeauna.

A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie

Este vorba despre un elev foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca de­zordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli. Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au hotărât să-l elimine. înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de timp. Chiar nea-vând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea. încet-încet, el a început să-l implice pe elev în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o înghe­ţată. Profesorul şi elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca aceasta, cu persoa­nele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui.

A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de fapt plân­sese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reuşea să-i descifreze limbajul. Stri­gătele lui erau tăcute. Era foarte uşor să-l judeci.

Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă. Lumea lui emoţională nu avea cu­lori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să zâmbească şi să privească viaţa cu încredere. Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învăţa, de a avea unica şansă de a de­veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat.

Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama, chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune.

Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de schim­barea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe cei­lalţi. Tânărul agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pen­tru că cineva nu a renunţat la el.

Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană.

Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiec­tivul lor este educarea afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să investiţi în ei.

A nu te ţine de cuvânt

O anumită mamă nu ştia să-i spună „nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, pro­mitea ceea ce nu putea îndeplini. îi era teamă să-şi frus­treze fiul. Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă pentru procesul de formare a personalităţii. Cel care nu în­vaţă cum să reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze niciodată. Mama evita conflic­tele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă emoţio­nală pentru fiu. Care a fost rezultatul?

Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A înce­put s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru ceea ce era cu adevărat.

Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l amăgească.

Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă.

Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile.

Fiţi cinstiţi cu tinerii.

Nu comiteţi această greşeală capitală. îndepliniţi ceea ce aţi promis.

Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar şi atunci când copilul vostru face o criză.

Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţio­nate, când sunt corectate rapid.

Încrederea este un edificiu greu de construit, uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit.

A distruge speranţa şi visele

Cel mai mare păcat capital pe care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi vi­sele tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a înainta. Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are strălucire în ochi şi bucurie în suflet.

Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o cultură academică înaltă. în universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate, elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasă. în departamentul său era sobru, dar acasă era un om insuportabil.

Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume droguri, reacţiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive. în loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l încurajeze, a început să distrugă speranţa fiu­lui. Spunea: „Nu vei face nimic în viaţă”, „Vei fi un ratat”.

Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din neferi­cire, tatăl nu s-a oprit aici.

Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea: „Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”.

Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe tată erau de părere că el avea dublă personalitate.

Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi reacţii complet diferite.

Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox?

Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de conflicte.

Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. în acel moment ies la suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă.

Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai mare sau mai mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi.

Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva.

Dacă acceptăm, riscăm să distrugem visele şi sper­anţa celor foarte dragi nouă.

Tinerii care-şi pierd speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele.

Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor strălu­ci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, ur­mează cel mai frumos răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună.

Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiu­nea motivaţiei noastre de a le depăşi.

Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxie­tate sau dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără speranţă, fără vise, depri­mată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi ducă problemele până la mormânt.

Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstruiască fil­mul subconştientului şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia.

Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt vânzători de speranţă, comercianţi de vise.

Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc şi speranţa îi dispare.

Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără speranţă, nu există curaj pentru a trăi.

CELE CINCI FUNCŢII ALE MEMORIEI UMANE

Dacă timpul vă îmbătrâneşte corpul, dar nu vă îmbătrâneşte emoţia, veţi fi totdeauna fericiţi.

Memoria: cutia cu secrete a personalităţii

Memoria este terenul unde se cultivă educaţia. Dar oare ştiinţa a dezvăluit principalele funcţii ale memoriei? Foarte puţine! Multe zone rămân necunoscute. Milioane de profesori din lume folosesc memoria într-un mod neadecvat. De exemplu: există amintire? Mulţi profe­sori şi psihologi jură că da. Dar nu există amintire pură.

înregistrarea în memorie depinde de voinţa umană?

Mulţi specialişti cred că da. Dar se înşeală. înregis­trarea este automată şi involuntară.

Memoria umană poate fi ştearsă ca cea a calcula­toarelor? Milioane de utilizatori ai acestor aparate cred că da. Dar este imposibil să fie ştearsă.

Memoria este cutia cu secrete a personalităţii. Tot ceea ce suntem, lumea gândurilor şi universul emoţiilor noastre se produc pornind de la ea. Greşelile noastre isto­rice relative la memorie par o chestiune de ficţiune. De mi­lenii atribuim memoriei funcţii pe care nu le are.

Trebuie să înţelegem cele cinci funcţii fundamentale ale magnificului domeniu al memoriei, ca să putem găsi in­strumente pentru a reconstrui educaţia şi a-i revoluţiona conceptele. Aceste funcţii constau în construcţia cunoaş­terii şi a învăţării.

Voi face o abordare sintetică. Celor care doresc să aprofundeze acest subiect, le sugerez să consulte cartea mea, Inteligenţa Multifocală (Cury – 1998).

102

înregistrarea în memorie este involuntară

Într-o zi, cineva a avut o altercaţie cu un coleg de serviciu. A considerat că fusese tratat într-un mod nedrept, l-a spus colegului că îl va scoate din viaţa lui.

A făcut un mare efort să se elibereze de el. Dar cu cât se străduia mai mult să-l uite, cu atât se gândea mai mult la el şi reconstruia sentimentul că a fost nedreptăţit. De ce nu a reuşit să-şi realizeze intenţia? Pentru că înregistrarea este automată, nu depinde de voinţa umană.

Respingerea unei idei negative ne poate face sclavii ei. Respingeţi o persoană – şi ea va dormi în pat cu voi, distrugându-vă somnul. A ierta este mai ieftin din punct de vedere emoţional.

Aşa cum am văzut în cazul calculatoarelor, înregis­trarea depinde de o comandă a utilizatorului.

În cazul fiinţelor umane, înregistrarea este involun­tară, şi se realizează, aşa cum am văzut, prin fenomenul RAM (registru automat al memoriei).

Fiecare idee, gând, reacţie anxioasă, moment de sin­gurătate sau perioadă de nesiguranţă sunt înregistrate în memorie şi vor face parte din tapiseria de resturi a poveştii voastre existenţiale, a filmului vieţii voastre.

Câteva implicaţii ale acestei funcţii a memoriei:

– A avea grijă de ceea ce gândim pe scena minţii în­seamnă a avea grijă de calitatea vieţii noastre.

– A avea grijă de ceea ce simţim în prezent înseam­nă a avea grijă de viitorul nostru emoţional, de cât de feri­ciţi, calmi şi stabili vom fi.

– Personalitatea nu este statică. Transformarea ei depinde de calitatea conţinutului arhivelor de experienţe de viaţă acumulate de-a lungul vieţii. E posibil să se îmbol­năvească în orice moment al vieţii, chiar având o copilărie fericită. Un copil vesel se poate transforma într-un adult trist – şi un copil trist şi traumatizat se poate transforma într-un adult vesel şi sănătos.

– Calitatea informaţiilor şi experienţelor înregistrate poate transforma memoria într-un sol fertil sau într-un deşert arid, lipsit de creativitate.

Emoţia determină calitatea înregistrării

Un psiholog i-a cerut unui pacient să-i vorbească despre amănunte din trecutul său.

Pacientul s-a străduit, dar a reuşit să vorbească doar despre experienţele care îl marcaseră. Trăise milioane de experienţe, dar a reuşit să vorbească doar despre câteva zeci dintre ele.

Psihoterapeutul a crezut că era blocat sau disimula, în realitate, pacientul nici nu bloca, nici nu disimula. Noi re­uşim să ne amintim doar amănunte din experienţele care presupun pierderi, bucurii, laude, temeri, frustrări. De ce?

Pentru că emoţia determină calitatea înregistrării. Cu cât este mai mare intensitatea emoţională a unei expe­rienţe, cu atât mai privilegiată va fi înregistrarea şi proba­bilitatea de a fi reactualizată va fi cu atât mai mare.

Unde se înregistrează? în MC, care este memoria de uz continuu sau memoria conştientă. Experienţele in­tense sunt înregistrate în centrul conştient – şi de aici vor fi citite continuu. Cu trecerea timpului, ele sunt deplasate spre periferia inconştientă a memoriei, numită ME, memo­ria existenţială.

în unele cazuri, gradul de nelinişte sau suferinţă poa­te fi atât de mare, încât provoacă un blocaj al memoriei.

Acest blocaj este o formă de apărare inconştientă, care evită reactualizarea şi reproducerea suferinţei emoţionale.

Este cazul experienţelor care implică accidente sau traume de război. Unii copii au suferit atât de multe în co­pilărie, încât nu reuşesc să-şi amintească acea perioadă din viaţa lor.

în mod normal, experienţele cu mare încărcătură emoţională rămân disponibile pentru a fi citite şi a genera mii de noi gânduri şi emoţii. O insultă neprelucrată poate strica ziua sau săptămâna. O respingere poate marca o viaţă. Un copil care rămâne închis într-o cameră întune­cată poate dezvolta claustrofobie. O jignire în public poate

genera fobie socială.

•**

Câteva implicaţii ale legăturii emoţiei care interfera în registrul memoriei:

– Predarea materiei într-un mod care stimulează emoţia elevilor dezaccelearează gândirea, îmbunătăţeşte concentrarea şi produce o înregistrare privilegiată.

– Profesorii şi părinţii care nu provoacă emoţia tiner­ilor nu educă – ei doar informează.

– Sfaturile şi orientările date fără o stare emoţională nu generează „momente educaţionale” pe piaţa memoriei.

– Mici gesturi care generează emoţie intensă pot in­fluenţa formarea personalităţii copiilor, mai mult decât ţipetele şi presiunile.

– Glumele discriminatorii şi poreclele înjositoare în sala de clasă pot genera experienţe angoasante, capabile să producă conflicte grave.

– Protejarea stării emoţionale este fundamentală pentru a avea o viaţă bună.

Memoria nu poate fi ştearsă

În cazul calculatoarelor, treaba cea mai uşoară este să ştergi informaţiile. La oameni, asta este imposi­bil – în afara cazurilor în care e vorba despre leziuni cere­brale. Puteţi încerca din răsputeri să vă uitaţi traumele, pu­teţi folosi toată priceperea ca să nu m ai ţineţi minte per­soanele care v-au decepţionat, ca şi momentele cele mai dificile din viaţa voastră, dar nu veţi avea succes.

Singura posibilitate de a ne rezolva conflictele, aşa cum am văzut, este să reedităm arhivele memoriei, prin înregistrarea de noi experienţe peste experienţele nega­tive, în arhivele unde sunt stocate.

De exemplu, siguranţa, liniştea şi bucuria trebuie arhivate în acele zone ale memoriei care conţin experienţe de nesiguranţă, nelinişte şi tristeţe.

Există multe tehnici pentru reeditarea filmului in­conştientului – fie tehnici cognitive care acţionează asupra simptomelor, fie tehnici analitice care acţionează asupra cauzelor. Ideal este să se îmbine ambele tipuri de tehnici. O modalitate excelentă de a le îmbina este administrarea gândurilor şi emoţiilor. în felul acesta, vom înceta să mai fim marionete ale conflictelor noastre şi vom deveni regi­zor al spectacolului minţii noastre.

Câteva implicaţii ale acestui rol al memoriei:

– Tot ceea ce gândim sau simţim va fi înregistrat şi va face parte din ţesătura istoriei noastre – fie ca vrem, fie că nu.

– Zilnic, putem planta flori, sau putem acumula gunoi pe solul memoriei.

– Cum nu e posibil să ştergem trecutul, marea posi­bilitate de a încorpora noi caracteristici de personalitate şi de a depăşi traume şi tulburări emoţionale este oferită de reeditarea filmului inconştientului.

– Reeditarea filmului inconştientului şi rescrierea memoriei înseamnă construirea de noi experienţe, care vor fi arhivate în locul celor vechi.

– Educaţia care a traversat secolele nu a înţeles că, dacă reedităm filmul inconştientului într-un mod inteligent, vom fi autorii propriei noastre istorii. în caz contrar, vom fi victime ale propriilor noastre necazuri.

Gradul de deschidere a ferestrelor memoriei depinde de emoţie

Emoţia nu determină numai dacă o înregistrare este fragilă sau preferenţială, ea determină gradul de deschidere a arhivelor într-un anumit moment.

Accesul la memoria calculatoarelor este liber. în ca­zul inteligenţei umane, acest acces trebuie să treacă prin bariera emoţiei.

Dacă o persoană este fie calmă, fie neliniştită, gradul de deschidere a memoriei sale şi, prin urmare, capacita­tea sa de a gândi vor fi afectate de aceste emoţii.

Un manager poate pregăti foarte bine o conferinţă pentru directorii din întreprinderea sa, dar, în momentul prezentării, poate să-şi rateze expunerea, din cauza neli­niştii. Am tratat multe persoane ale căror palmele se usucă atunci când sunt singure, dar când îi salută pe ceilalţi, de­vin reci şi umede. Aceste persoane sunt inhibate intelec­tual din cauza excesului de tensiune, când trebuie să vor­bească în public. Memoria umană nu este disponibilă când vrem noi. Cea care determină deschiderea arhivelor memoriei este energia emoţională pe care o trăim în fie­care moment. Teama, neliniştea şi stresul frânează arhi­vele şi blochează gândurile.

Câteva implicaţii derivate din relaţia emoţiei cu des­chiderea memoriei:

– Liniştea interioară deschide ferestrele memoriei şi îi face pe oameni să fie mai eficienţi într-un concurs sau într-o şedinţă de lucru.

– Neliniştea poate compromite funcţionarea intelec­tului. Elevi bine pregătiţi pot să se prezinte foarte prost la un examen, dacă sunt emotivi.

– O persoană încordată sau neliniştită este aptă să reacţioneze instinctiv şi nu să înveţe.

– Pentru a ajuta sau corecta o persoană încordată, trebuie mai întâi să-i captivăm emoţia pentru ca apoi să-i captivăm raţiunea.

Nu există amintire pură

De milenii construim şcolile bazându-ne pe ideea că există amintire.

Maxima educaţiei mondiale este „a preda pentru a ne aminti şi a ne aminti pentru a pune în practică”. Cu toa­te acestea, după mulţi ani de cercetare asupra funcţiilor memoriei şi modului de funcţionare a minţii, sunt convins că nu există amintire pură a trecutului, ci reconstruirea acestuia cu diferenţe mai mari sau mai mici.

Am demonstrat deja acest lucru. Dacă veţi încerca să vă amintiţi de miile de gânduri pe care le-aţi produs săptămâna trecută, probabil nu veţi putea reactualiza nici unul, cu înlănţuirea exactă de verbe, pronume şi substan­tive. Dar dacă veţi readuce în memorie persoanele şi îm­prejurările de care ele se leagă, veţi reconstrui mii de gân­duri noi – dar nu exact ceea ce aţi gândit.

în acelaşi mod, dacă veţi încerca să vă amintiţi ziua cea mai tristă sau mai fericită din viaţa voastră, nu veţi re­actualiza aceleaşi gânduri şi reacţii emoţionale ca în mo­mentul respectiv.

Puteţi să reconstruiţi gânduri şi emoţii apropiate, dar nu exact aceleaşi pe care le-aţi simţit atunci. Ce demons­trează asta? Că memoria e specialistă în a ne face crea­tori de noi idei.

Trecutul este o bază solidă pentru a construi noi experienţe – şi nu pentru a trăi în funcţie de el. De fiecare dată când trăim în funcţie de trecut, blocăm inteligenţa şi ne îmbolnăvim, ca în cazul în care ne pierdem complet şi al atacurilor de panică nedepăşite.

Din fericire, în psihicul nostru nimic nu e static – totul poate fi depăşit şi reconstruit.

Când vă amintiţi o experienţă pe care aţi avut-o cu un prieten din copilărie, o glumă de la şcoală sau o traumă emoţională, acea amintire nu e niciodată pură şi nu con­ţine toate gândurile şi reacţiile emoţionale pe care le-aţi încercat la vremea respectivă.

Ea va fi mereu o reconstruire mai mult sau mai puţin exactă a experienţei originale.

Reconstruirea trecutului suferă influenţa a ceea ce oferă prezentul – adică a unor variabile, cum ar fi starea emoţională şi ambianţa socială în care ne aflăm. Dacă suntem la o petrecereşi ne amintim o experienţă în care am fost respinşi, poate vom simţi doar o uşoară suferinţă, sau chiar poate să ni se pară amuzant. Ambianţa socială a devenit o variabilă care a modificat reconstruirea.

Memoria nu este o maşină de repetare a informaţi­ilor, aşa cum sunt bietele calculatoare. Ea este un centru de creaţie. Eliberaţi-vă! Fiţi creativi!

Câteva implicaţii şi consecinţe ale faptului că nu există amintire pură:

– Testele şcolare închise nu măsoară arta de a gân­di. Uneori, ele anulează raţionamentul elevilor inteligenţi.

– Cantitatea exagerată de informaţie dată în şcoală este „stresantă”.

– Majoritatea informaţiei se pierde în labirintul me­moriei şi niciodată nu va fi reamintită.

– Modelul şcolar care privilegiază memoria ca de­pozit de cunoaştere nu formează persoane care gândesc, ci care doar repetă.

– Obiectivul fundamental al memoriei este să ser­vească drept suport unui raţionament creativ, schematic, organizat şi nu unor amintiri exacte.

ŞCOALA VISELOR NOASTRE

Cu cât calitatea educaţiei va fi mai bună, cu atât mai puţin important va fi rolul psihiatriei în mileniul al treilea.

Proiectul şcoala vieţii

Funcţiile memoriei expuse aici în mod sintetic, ca şi deprinderile educatorilor inteligenţi şi fascinanţi, vor produce zece instrumente sau tehnici psihopedagogi-ce care pot fi aplicate de părinţi şi mai ales de profesori.

Mulţi educatori din toată lumea spun că nu există ni­mic nou în educaţie. Cred că aici va fi prezentat ceva nou şi cu impact puternic. Aceste tehnici ne ajută să schimbăm educaţia, pentru totdeauna. Ele constituie proiectul şcoala vieţii şi pot genera educaţia viselor noastre. Pot promova visul constructivismului, al lui Piaget, a artei de a gândi a lui Vigotsky, a inteligenţelor multiple a lui Gardner şi a in­teligenţei emoţionale a lui Goleman.

Aceste tehnici nu implică schimbări în ambientul fizic şi în materialul didactic adoptat, ci în ambientul social şi psihic al elevilor şi profesorilor. Aplicarea acestor tehnici în şcoală depinde de materialul uman: de pregătirea profe­sorilor şi de schimbarea culturii educaţionale.

Acestea au ca obiectiv educarea emoţiei, educarea stimei de sine, dezvoltarea solidarităţii, a toleranţei, a sigu­ranţei, a raţionamentului schematic, a capacităţii de admi­nistrare a gândurilor în situaţii de tensiune, a priceperii de prelucrare a pierderilor şi frustrărilor. în sfârşit, are ca obiec­tiv formarea de oameni care gândesc.

Muzica ambientală în sala de curs

Obiectivele acestei tehnici sunt: dezaccelera-rea gândirii, calmarea neliniştii, îmbunătăţirea concentrării, dezvoltarea plăcerii de a învăţa, educarea emoţiei.

J.C. s-a născut prematur. Ca toţi copiii prematuri, nu a avut timp să se întoarcă şi să pornească spre colul uterin şi apoi să stea liniştit o lună, pregătindu-se pentru încercă­rile vieţii. S-a născut la şapte luni, când încă făcea gium­buşlucuri în uterul mamei. S-a născut plin de energie.

Stimulii mediului ambiant îl perturbau. A dezvoltat o anxietate intensă şi a devenit un copil hiperactiv. Am ob­servat că mulţi copii prematuri devin hiperactivi. Hiperac-tivitatea lor nu e genetică, ci decurge din lipsa de psiho-adaptare emoţională, atât de importantă în finalul gesta-ţiei. Psiho-adaptarea se produce când fătul abia mai înca­pe în uter şi, de aceea, trebuie să-şi încetinească mişcă­rile şi să înveţe să se relaxeze.

Când era copil, J.C. nu reuşea să stea liniştit într-un loc. Era agitat, încordat, repeta greşelile, destabiliza clasa. Nimic nu îl liniştea – nici măcar mustrările adulţilor. El nu era aşa, pentru că aşa voia să fie. Avea o necesitate vitală să tulbure atmosfera din jurul lui, pentru a-şi calma propria

agitaţie. Cât despre concentrare? Era ceva rar întâlnit la el. Se concentra doar asupra a ceea ce îl interesa mult.

Dar întrucât era un copil isteţ, puţinul cât se concen­tra în timpul orei era suficient ca să ia note bune.

Odată cu trecerea timpului, a învăţat să-şi controleze neliniştea şi să aibă proiecte de viaţă stabile.

A fost ajutat de profesori care au aplicat unele tehni­ci despre care voi vorbi în continuare. A devenit un profe­sionist competent.

Ca toţi hiperactivii, are o gândire accelerată. Dar ştie ce anume l-a ajutat să fie stabil: muzica clasică. încă din copilărie, mama lui l-a făcut s-o aprecieze.

Muzica clasică îi dezaccelera gândurile şi-i stabiliza emoţia. Exemple ca cel al lui J.C. m-au ajutat să înţeleg im­portanţa muzicii pentru modularea ritmului gândirii, lată pri­ma tehnică psiho-pedagogică: muzica ambientală în timpul desfăşurării orelor de curs.

Obiectivele muzicii în funcţionarea minţii

Dacă emoţia determină calitatea înregistrării, atunci când nu există emoţie, transmiterea informaţiei generează în elevi risipire, în loc de plăcere şi concentrare.

Dacă ar fi muzică ambientală în sala de clasă – de preferinţă, o muzică blândă – cunoaşterea aridă şi logică transmisă de profesorii de matematică, fizică, chimie sau limbi străine capătă o dimensiune emoţională.

Fenomenul RAM o va înregistra în mod privilegiat. Fără emoţie, cunoaşterea este insipidă.

Muzica ambientală are trei mari obiective. Primul, să favorizeze educaţia muzicală şi emoţională.

Al doilea, să genereze plăcerea de a învăţa în timpul orelor de matematică, fizică sau istorie.

Plato visa la delectarea de a învăţa (Plato, 1985). Al treilea, să diminueze sindromul gândirii accelerate (SGA), întrucât linişteşte gândirea, îmbunătăţeşte concentrarea şi asimilarea informaţiei.

Muzica ambientală ar trebui să fie folosită din cea mai fragedă copilărie, în casă şi în sala de clasă.

Efectele muzicii ambientale în sala de clasă sunt ex­traordinare, îi calmează pe profesori şi îi însufleţeşte pe elevi. Tinerilor le place muzica agitată, pentru că gândurile şi emoţiile lor sunt agitate.

Dar după şase luni de ascultat muzică liniştită şi blândă, emoţia lor este pregătită şi stabilizată.

Aşezarea în cerc, sau în formă de U

Obiectivele acestei tehnici: dezvoltarea sigu­ranţei, promovarea educaţiei participative, îm­bunătăţirea concentrării, diminuarea conflicte­lor în sala de clasă, reducerea conversaţiilor în­tre elevi.

Odată, pe când eram în primul an din ciclul gim­nazial, clasa mea a fost împărţită în grupe. Fiecare grup trebuia să prezinte o lucrare în faţa clasei. Mulţi din grupul meu au refuzat să execute o faptă atât de eroică. Eu, mai îndrăzneţ, am mers înainte.

Niciodată n-am tremurat atât. Vocea părea sufocată. Când eram în camera mea, mi se părea atât de uşor să vorbesc, dar în faţa clasei nu reuşeam să-mi coordonez ideile. Astăzi ţin conferinţe pentru mii de oameni. Dar nu a fost uşor să depăşesc acest conflict.

De ce ne este atât de greu să vorbim despre ideile noastre în public? De ce multora le este greu să ridice mâna într-un amfiteatru şi să pună întrebări?

De ce unii oameni sunt elocvenţi şi siguri pe ei când vorbesc cu apropiaţii lor, dar foarte inhibaţi când îşi discută opiniile cu străini sau în grupuri de lucru? Una dintre ma­rile cauze se află în sistemul şcolar. În ciuda faptului că înşiruirea elevilor în sala de cla­să, unii în spatele celorlalţi pare atât de inofensivă, acest aranjament e nociv, generează distrageri şi blochează in­teligenţa, înşiruirea elevilor le distruge spontaneitatea şi si­guranţa în a-şi expune ideile. Generează un conflict carac­terizat de teamă şi inhibiţie. Mecanismul implicat este ur­mătorul: când ne aflăm într-un ambient social, se declan­şează, într-o fracţiune de secundă, un fenomen inconşti­ent numit declanşatorul memoriei, care deschide anumite arhive ce conţin nesiguranţă şi blocaje, generând stresul care face imposibilă citirea altor arhive şi îngreunează ma­nifestarea capacităţii de a gândi.

Marile teorii legate de educaţie nu au studiat funcţi­ile memoriei. De aceea, ele nu au înţeles că sunt suficienţi doi ani în care elevii se aşează înşiruiţi în clasă, pentru a genera o traumă inconştientă.

Este o traumă care îi împiedică să-şi exprime opini­ile în adunări, să spună „nu”, să discute despre nelămuriri în sala de clasă. Unii capătă o frică cumplită de a nu fi ţinta criticilor şi, de aceea, tac tot timpul. Alţii sunt excesiv de preocupaţi de ceea ce gândesc şi spun ceilalţi despre ei. Dumneavoastră aveţi această traumă?

Şcoala clasică generează conflicte la elevi, fără să-şi dea seama de acest lucru. Pe lângă faptul că blochează capacitatea de a discuta, înşiruirea elevilor pune gaz pe focul sindromului gândirii accelerate, SGA. Gândirea ele­vilor funcţionează cu o mie de turaţii pe oră. Pentru adulţi este greu de suportat oboseala, anxietatea şi agitaţia din SGA. Astfel, imaginaţi-vă ce se întâmplă cu copiii şi tinerii obligaţi să stea aşezaţi, imobili, şi, pe deasupra, având ca peisaj în faţa lor, ceafa colegilor de clasă? Ca să nu explo­deze de anxietate, ei deranjează mediul înconjurător, poar­tă conversaţii între ei, îşi provoacă prietenii.

E o chestiune de supravieţuire. Nu-i învinovăţiţi. învi­novăţiţi sistemul. Cum să rezolvăm această problemă? Făcând ca elevii să se aşeze în formă de semilună, de U sau în dublu cerc. Ei au nevoie să-şi vadă chipurile unii altora. Vă rog, scoateţi elevii – de la grădiniţă până la uni­versitate – din înşiruirea unii în spatele altora.

Ea alimentează inerţia intelectuală.

A educa cu ochii: sculptorii emoţiei

Ţineţi minte această frază. Sala de clasă nu este o armată de oameni tăcuţi şi nici un teatru în care profesorul este unicul actor, iar elevii, spectatori pasivi. Toţi sunt ac­tori ai educaţiei. Educaţia trebuie să fie participativă.

După părerea mea, a cincea parte din durata orelor ar trebui să fie consumată cu predarea de către elevi în faţa clasei. Profesorii s-ar relaxa în acest timp, iar elevii s-ar angaja în educaţie, şi-ar dezvolta capacitatea critică, raţionamentul schematic şi ar depăşi fobia socială.

îi rog pe dascăli să dea o atenţie specială elevilor timizi. Ei au diferite grade de fobie socială, o mare teamă de a-şi exprima ideile în public. Fabricăm o masă de tineri timizi. Timizii vorbesc puţin, dar gândesc mult – şi uneori se chinuiesc cu gândurile lor. Am spus deja şi o repet, de obicei timizii sunt excelenţi pentru ceilalţi, dar foarte păgu­boşi pentru ei înşişi. Sunt etici şi grijulii cu societatea, dar nu se îngrijesc de calitatea vieţii lor. Educatorii sunt sculp­tori ai emoţiei. Educaţi privind în ochi, educaţi cu gesturile: ele spun tot atât de mult cât şi cuvintele. Aşezarea în formă de U sau în cerc linişteşte gândirea, îmbunătăţeşte concentrarea, diminuează neliniştea elevilor.

Climatul din clasă devine agreabil şi interacţiunea socială face un mare salt înainte.

Expunerea interogativă: arta interogaţiei

Obiectivele acestei tehnici: ameliorarea SGA, reaprinderea motivaţiei, dezvoltarea capacităţii de a(-şi) pune întrebări, îmbogăţirea interpre­tării de texte şi enunţuri, deschiderea ferestre­lor inteligenţei.

Oare orice stres este negativ? Nu! Stresul este ne­gativ, doar atunci când este intens, blochează in­teligenţa şi generează o stare proastă. Există un tip de stres pozitiv, care deschide ferestrele memoriei, ne stimu­lează să depăşim obstacole şi să rezolvăm neclarităţile. Fără acest stres, visele noastre se diluează, motivaţia ni se distruge. Educaţia produce stres pozitiv, sau negativ?

în mod frecvent – negativ! De ce? Datorită transmi­terii de cunoaştere rece, de-a gata şi fadă.

Această transmitere creează o ambianţă fără provo­cări, aventură şi inspiraţie intelectuală. A educa înseamnă a provoca inteligenţa – este arta provocării. Dacă un pro­fesor nu reuşeşte să provoace inteligenţa elevilor în timpul expunerii sale, înseamnă că nu i-a educat. Ce e mai im­portant în educaţie: îndoiala, sau răspunsul?

Mulţi cred că răspunsul. Dar răspunsul este una din­tre cele mai mari capcane intelectuale.

Ceea ce determină importanţa răspunsului este importanţa îndoielii. îndoiala ne provoacă mult mai mult decât răspunsul.

îndoiala este principiul înţelepciunii în filozofie (Du-rant, 1996). Cu cât un om de ştiinţă, un manager sau un profesionist se îndoieşte de adevărurile sale şi chestio­nează lumea în jurul său, cu atât îşi lărgeşte lumea ideilor şi străluceşte. Profesorii ar trebui să instige mintea elevilor şi să le provoace îndoiala. Cum?

Realizând, în orice moment, o expunere interoga­tivă. Vorbind despre atom, profesorul ar trebui să întrebe:

„ Cine ne garantează că atomul există?”, Cum putem afirma că el este format din protoni, neutroni şi electroni?”

Profesorii de matematică, de limbi străine şi de isto­rie ar trebui să înveţe să chestioneze, în mod creativ, cu­noaşterea pe care o expun.

Cuvintele: „De ce?”, „Cum?”, „Unde?”, „Care este fundamentul?”, trebuie să facă parte din rutina sa.

Expunerea interogativă generează îndoiala, îndoiala generează stresul pozitiv, iar acest stres deschide feres­trele inteligenţei.

Astfel formăm persoane care gândesc şi nu unele care doar repetă informaţii. Expunerea interogativă cuce­reşte în primul rând teritoriul emoţiei, apoi scena logicii şi, în al treilea rând, solul memoriei. Elevii vorfi supermotivaţi, pun întrebări şi nu rămân o masă de oameni manipulaţi de mass-media şi de sistem.

Expunerea interogativă transformă informaţia în cu­noaştere – şi cunoaşterea, în experienţă. Cel mai bun pro­fesor nu este cel mai elocvent, ci cel care instigă şi stimu­lează cel mai mult inteligenţa.

Formarea de minţi libere

Dacă elevii stau în şcoală timp de patru ani, ca sim­pli auditori de informaţie, ei încetează să mai pună între­bări altora şi lor înşişi şi devin spectatori pasivi. în acest proces, unii tineri devin aroganţi şi insensibili, căpătând stări de anxietate şi psihopatie.

Din ce se alimentează, pe plan intelectual, psihopaţii şi dictatorii? Din adevăruri absolute. Ei nu se îndoiesc, nu-şi pun la îndoială comportamentele inumane. Lumea se învârteşte în jurul adevărurilor lor. Ei îi rănesc pe ceilalţi şi nu simt durerea lor. Pentru ca un psihopat să se elibe­reze, el trebuie să înveţe să iubească arta de a se îndoi, căci numai aşa va şti să se re-gândească pe sine şi să se pună în locul celorlalţi. Profesorii trebuie să-şi depăşească viciul de a transmite cunoaşterea de-a gata, ca pe nişte adevăruri absolute. Chiar şi pentru simplul motiv că, la fiecare zece ani, multe adevăruri ale ştiinţei devin peri­mate şi îşi pierd valoarea.

Faceţi următorul experiment: puneţi cel puţin zece întrebări în fiecare oră. Nu vă gândiţi că e ceva foarte sim­plu, căci necesită un antrenament de şase luni. Educaţia emancipează, formează minţi libere (Adorno, 1971) – şi nu robotizate şi controlate de societatea de consum, de paranoia esteticii, de opiniile altora.

4

Expunerea prin dialog: arta întrebării

Obiectivele acestei tehnici: dezvoltarea conş­tiinţei critice, promovarea dezbaterii de idei, sti­mularea educaţiei participative, depăşirea ne­siguranţei, învingerea timidităţii, îmbunătăţirea concentrării.

Alt instrument extraordinar pentru a transforma solul arid al sălii de clasă, într-un rond de flori este expunerea prin dialog, făcută cu ajutorul artei întrebării. în expunerea prin chestionare, profesorul expune cunoaşterea, fără a întreba. în expunerea prin dialog el pune elevilor nume­roase întrebări. Cele două tehnici sunt complementare.

Să vedem! Prin intermediul artei întrebării, profe­sorul stimulează şi mai mult stresul pozitiv al îndoielii. El captează atenţia elevilor şi pătrunde în teritoriul emoţiei şi în amfiteatrul minţilor lor. Cunoaşterea dată de-a gata blo­chează actul de a şti, iar îndoiala provoacă inteligenţa (Vigotsky, 1987). Toţi marii gânditori au fost mari iubitori de întrebări. Marile răspunsuri au emanat din marile întrebări.

în ce perioadă este mai uşor de învăţat? în copilărie! De ce? Pentru că ea este faza în care întrebăm mai mult şi ne deschidem ferestrele minţii. Copiii învaţă limbi străine cu uşurinţă, nu doar pentru că au mai puţină informaţie stocată în memorie, ci pentru că pun multe întrebări, interacţionează mai mult. De ce e mai uşoară învăţarea unei limbi străine, în ţara de origine a acestei limbi?

Cel mai important motiv este că, atunci când mer­gem în altă ţară, ne este ruşine şi întâmpinăm dificultăţi. în acel moment, diplomele şi statutul social aproape nu au valoare. E nevoie să ne fie greu să ne descurcăm, ca să construim o reţea de relaţii şi ca să supravieţuim. Pentru asta trebuie să scăpăm de teama de a întreba. Această situaţie „stresează” şi deschide într-un mod extraordinar arhivele memoriei, facilitând învăţarea.

Când cineva încetează să pună întrebări, încetează să înveţe, încetează să se dezvolte. în ce perioadă produc savanţii ideile lor cele mai strălucite? La maturitate, sau când sunt imaturi? Când sunt imaturi, pentru că se îndoi­esc, „se stresează” şi întreabă mai mult. Einstein a propus teoria relativităţii la 27 de ani. După ce savanţii primesc titluri şi aplauze, apar problemele. Aceleaşi titluri şi laude care îi recunosc se pot transforma în otrava care îi ucide ca gânditori (Cury, 2002). Mulţi nu mai creează nimic.

Actualmente, cărţile mele sunt publicate în peste pa­truzeci de ţări. Pentru că sunt cercetător al culiselor minţii, sunt îngrijorat, căci chiar dacă nu vreau, eu ştiu că acest succes a cauzat deja câteva stricăciuni în inconştientul meu. Trebuie să fiu atent, să mă reciclez şi să mă golesc în permanenţă, ca să continuu să fiu un creator de idei noi. Dumneavoastră aţi încetat să mai învăţaţi, sau continuaţi să fiţi un învăţăcel dornic de tot ce e nou? Mulţi nu-şi dau seama că au încetat să gândească.

Un profesor fascinant trebuie să pună elevilor săi cel puţin zece întrebări, în timpul unei ore. în primul rând, tre­buie să pună întrebarea întregii clase. întrebarea începe prin „a stresa” pozitiv elevii şi a îmbunătăţi concentrarea.

Dacă nimeni nu îndrăzneşte să răspundă, el trebuie să numească un elev şi să-l întrebe. Independent de răs­puns, elevul trebuie lăudat pentru participare. Elevii cei mai nesociabili sunt cuceriţi cu acest procedeu.

A călători în sine însuşi

Arta întrebării generează gânditori inteligenţi în fac­ultăţile de medicină, drept, inginerie, pedagogie. Dar ea trebuie iniţiată încă de la grădiniţă. După un an de expu­nere interogativă şi prin dialog, elevii pierd teama de a se exprima, învaţă să discute ideile şi devin mari călători. Cum aşa? învaţă să călătorească în ei înşişi, învaţă să întrebe, pentru că sunt neliniştiţi, nerăbdători, iritaţi, soli­tari, speriaţi. învaţă nu numai să pună întrebări despre lu­mea exterioară, dar şi să facă o masă rotundă cu ei înşişi.

Când pregătesc psihologi pentru consultaţii clinice, le vorbesc întotdeauna despre măreţia acestei mese ro­tunde interioare. Cel care e capabil să facă acest dialog cu el însuşi reeditează filmul inconştientului, mai rapid şi cu eficienţă mai mare. Nu este suficient ca un pacient să facă psihoterapie. El trebuie să fie autor al propriei sale istorii, trebuie să înveţe să intervină în propria sa lume. Dar, din nefericire, rareori oamenii pătrund în lumea lor- chiar şi în mediul medical. Când lumea ne abandonează, singură­tatea este tolerabilă, dar când noi înşine ne abandonăm, singurătatea este aproape insuportabilă.Arta întrebării face parte din educaţia viselor noastre. Ea transformă sala de clasă şi sala emoţiei noastre într-un mediu plin de poezie, plăcut şi care ne stimulează inteligenţa.

5

A fi povestitor de istorioare

Obiectivele acestei tehnici: dezvoltarea creativ­ităţii, educarea emoţiei, stimularea înţelepciu­nii, creşterea capacităţii de decizie în situaţii de tensiune, îmbogăţirea relaţiilor cu ceilalţi.

A educa înseamnă a povesti istorioare. A povesti is­torioare înseamnă a transforma viaţa în gluma cea mai serioasă a societăţii. Viaţa presupune pierderi şi prob­leme, dar trebuie trăită cu optimism, speranţă şi veselie.

Părinţi şi profesori trebuie să danseze valsul vieţii, ca povestitori de istorioare.

Lumea este prea serioasă şi rece. Ştirile zilnice anunţă crime, nenorociri, decese, nefericiri. Toată această avalanşă de ştiri proaste este arhivată în piaţa memoriei, generând lanţuri de gânduri care fac viaţa tristă, neliniştită şi lipsită de entuziasm.

Trebuie să trăim cu mai multă blândeţe. Să învăţăm să râdem de prostiile noastre, de comportamentele ab­surde, de manii, de temeri. Trebuie să spunem mai multe poveşti. Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii, creând poveşti.

Profesorii trebuie să povestească istorioare, pentru a-şi preda materiile condimentându-le cu veselie şi, une­ori, cu lacrimi.

Pentru a spune poveşti, este necesară o voce care are inflexiuni, cu accente teatrale, care schimbă tonul în timpul expunerii. Sunt necesare gesturi şi reacţii capabile să exprime ceea ce informaţiile logice nu reuşesc. Mulţi părinţi şi profesori au o bogată cultură universitară, dar sunt inflexibili, rigizi, formali. Nici ei înşişi nu se suportă.

Există oameni care nu reuşesc să spună poves­tioare? Nu cred. în fiecare fiinţă umană, chiar şi în cei mai rigizi, există un actor care vrea să respire, să glumească şi să se relaxeze. Lăsaţi-I să trăiască. Faceţi-le surprize celor tineri. Copiii noştri au nevoie de o educaţie serioasă, dar şi plăcută. Lăsaţi să înflorească un zâmbet, îmbră-ţişaţi-i şi povestindu-le istorioare.

A striga înăuntrul inimii, a spune povestioare pline de farmec

„Poveştile” pot răscumpăra „istoria”. Ficţiunea poate salva realitatea. Cum? Un profesor de istorie n-ar trebui să vorbească niciodată despre sclavia negrilor, fără a reabili­ta perioada istorică.

Informaţiile seci despre sclavie nu educă, nu sensi­bilizează, nu conştientizează şi nici nu provoacă respinge­re faţă de crimele comise de neamul nostru.

Când vorbeşte despre negri, profesorul de istorie trebuie să creeze istorioare pentru a-i face pe elevi să înţe­leagă disperarea, gândurile, angoasa acelor fiinţe umane, în momentul în care erau aduse în sclavie de către mem­brii propriei specii. Nimic nu este mai bun decât povestirea unei istorioare reale, sau crearea unei „poveşti” care să-i facă pe elevi să simtă drama sclaviei.

Fără această participare interioară, sclavia nu gene­rează un impact emoţional solid.

Nu provoacă o revoltă decisivă contra discriminării. Moartea a milioane de evrei, ţigani şi a altor minorităţi nu mişcă pe nimeni, nu creează „vaccinuri” intelectuale. Se vor produce alţi Hitleri.

A vorbi despre cunoaştere, fără a o umaniza, fără a reabilita emoţia istoriei, perpetuează răul din noi şi nu-l vindecă.

A spune povestioare este şi o acţiune psihoterapeutică. Ştiţi care este cea mai bună metodă de a rezolva con­flicte în sala de clasă? Nu să agresezi, să ţipi sau să ţii o predică. Aceste metode se folosesc încă din epoca de pia­tră şi nu funcţionează. Dar a spune povestioare funcţio­nează. Aceasta captează gândirea, stimulează analiza.

Data viitoare când un elev sau un copil vă agre­sează, faceţi-l să gândească. Faceţi apel la sufletul lui prin educaţie, strigaţi cu blândeţe, povestiţi-i ceva. Tinerii pot uita criticile şi regulile, dar nu vă vor uita istorioarele.

Umanizarea cunoaşterii

Obiectivele acestei tehnici: stimularea îndrăz­nelii, promovarea perspicacităţii, cultivarea cre­ativităţii, stimularea înţelepciunii, creşterea ca­pacităţii critice, formarea de persoane care gândesc.

Educaţia clasică face o altă mare greşeală. Ea se străduieşte să transmită cunoaşterea în sala de clasă, dar rareori face comentarii asupra vieţii celui care a produs cunoaşterea.

Informaţiile despre chimie, fizică, matematică sau limbi străine ar trebui să aibă un chip, o identitate.

Ce înseamnă asta?

înseamnă umanizarea cunoaşterii, povestirea vieţii savanţilor care au elaborat ideile pe care profesorii le pre­dau, înseamnă şi reconstruirea atmosferei emoţionale pe care au trăit-o, pe când îşi făceau cercetările.

Mai înseamnă şi relatarea neliniştii, greşelilor, greu­tăţilor şi discriminărilor pe care le-au suferit. Unii gânditori au murit pentru că şi-au susţinut ideile.

Cea mai bună modalitate de a forma oameni care nu gândesc este aceea de a-i hrăni cu o cunoaştere lipsită de viaţă, depersonalizată.

Sunt un critic al materialelor didactice extrem de fru­moase care expun cunoaşterea, dar care dispreţuiesc po­veştile despre savanţi. Acest tip de educaţie provoacă aversiune la elevi şi nu provoacă arta de a gândi.

Câte nopţi de insomnie, greutăţi şi frământări n-am petrecut ca să elaborez o nouă teorie asupra modului de funcţionare a minţii, într-o ţară care nu are o tradiţie în a produce oameni de ştiinţă teoreticieni! A elabora o nouă teorie este o treabă mai complexă decât a face sute de cercetări. Dar nu toţi preţuiesc această muncă.

Care este fundamentul meu intelectual? Să fie suc­cesele mele, recunoaşterea teoriei şi utilizarea ei în teze de masterat şi doctorat? Nu!

Fundamentul meu constă în suferinţa prin care am trecut, nesiguranţa pe care am încercat-o, neliniştile pe care le-am suferit, depăşirea haosului meu interior.

în spatele fiecărei informaţii date cu atâta simplitate, în sala de clasă, se află lacrimile, aventurile şi curajul oa­menilor de ştiinţă.

Doar că elevii nu reuşesc să le vadă. Este tot atât de important să se vorbească despre is­toria ştiinţei şi despre povestea savanţilor, ca şi despre cu­noaşterea pe care aceştia au produs-o. Ştiinţa fără chip paralizează inteligenţa, goleşte fiinţa de caracteristicile sale, o apropie de neant (Sartre, 1997). Ea produce oa­meni aroganţi şi nu oameni care gândesc.

Rareori un om de ştiinţă a provocat daune omenirii. Cei care au provocat daune au fost cei care au folosit ştiinţa fără conştiinţă critică.

Pasiune pentru ştiinţă: în căutare de aventurieri

Cum eu produc cunoaştere despre modul în care construim gânduri, întotdeauna m-a intrigat observaţia că un gânditor a creat o primă generaţie de colegi care gân­desc – iar în a doua generaţie, cei care gândesc se împu­ţinează tot mai mult.

De exemplu, mulţi tineri prieteni ai lui Freud au de­venit gânditori, ca Jung şi Adler.

După moartea lui Freud, mulţi dintre urmaşii lui s-au închis faţă de noi posibilităţi de gândire. Prin urmare, nu şi-au mai dezvoltat ideile, aşa cum a făcut prima genera­ţie, ci doar le-au reprodus sau repetat.

De ce se apare acest fenomen inconştient în ştiinţă? Pentru că prima generaţie a participat la istoria vie a gân­ditorului. A simţit căldura provocărilor sale, a persecuţiilor prin care a trecut şi a curajului său şi de aceea şi-a des­chis şi ea ferestrele inteligenţei şi a îndrăznit să creeze, să-şi asume riscuri, să propună ceva nou.

A doua generaţie nu a luat parte la această istorie, de aceea nu l-a zeificat şi nu l-a umanizat pe gânditor.

Bineînţeles că există excepţii, dar acest mecanism este universal. A fost prezent în filozofie, în drept, în fizică, în sistemul politic şi chiar şi în mediul liderilor spirituali. Ştiţi care sunt cei mai aprigi duşmani ai unei teorii şi ai unei ideologii? Sau cine sunt apărătorii lor cei mai fervenţi. E mult de spus despre acest subiect, dar nu e momentul.

Faţă de acest fenomen, afirm cu convingere că uma­nizarea cunoaşterii este fundamentală pentru revoluţio-narea educaţiei. în caz contrar, vom asista la mii de con­grese ale educaţiei, care nu vor avea nici un efect intelec­tual. Studenţii, chiar şi cei care studiază pentru masterat şi doctorat, vor fi în cel mai bun caz actori coauxiliari ai evoluţiei ştiinţei.

Cred că 10 până la 20% din timpul fiecărei ore ar tre­bui consumat de profesori cu discuţii despre reabilitarea vieţii savanţilor. Această tehnică stimulează pasiunea pen­tru cunoaştere şi produce creatori de idei. Elevii vor ieşi cu o diplomă în mână şi cu o pasiune în suflet. Le va plăcea aventura şi vor explora lumea cu măiestrie.

Tinerii vor ieşi din învăţământul liceal şi universitar cu dorinţa de a semăna cu modele de persoane întreprinză­toare, cum ar fi oameni de ştiinţă, medici, jurişti, profesori – în fine, cei care transformă lumea, şi nu cu fotomodele şi vedete de doi bani, care sunt lansate peste noapte de reflectoarele mass-media.

Cunoaşterea fără chip şi industria se imagini a diver­tismentului au ucis adevăraţii noştri eroi.

7

Umanizarea profesorului: ce poveste spui

Obiectivele acestei tehnici: dezvoltarea socializării, stimularea afectivităţii, construirea unei punţi pro­ductive în relaţiile sociale, stimularea înţelepciunii, depă­şirea conflictelor, preţuirea lui „a fi”.

Înainte de secolul XVI, educaţia era făcută, în mod normal, de maeştri care convieţuiau împreună cu tinerii.

Aceştia din urmă se îndepărtau de părinţi pe timpul adolescentei, învăţau meseria de fierari, producători de vinuri etc. Mulţi plăteau un preţ emoţional foarte mare, căci erau izolaţi de părinţi de la şapte la paisprezece ani, preju-dicind relaţia afectivă cu ei.

Când şcoala s-a răspândit, s-a produs un mare salt emoţional, căci, pe lângă beneficiul educaţional pe care-l aveau în şcoli, copiii se întorceau în fiecare zi la convie­ţuirea cu părinţii. Afectivitatea dintre ei a crescut.

Părinţii îşi îmbrăţişau zilnic copiii. Cuvinte ca cher (dragule) apăreau în Franţa. Până şi arhitectura caselor s-a schimbat. Au apărut coridoarele laterale, pentru ca străinii să nu invadeze spaţiul intim al familiei.

Imediat ce şcoala s-a răspândit, acest fapt a modifi­cat relaţiile sociale. A fost un început frumos. Familia era o sărbătoare. Părinţii aveau timp pentru copii, iar copiii îi admirau pe părinţi. Dar, în secolele următoare, relaţiile aveau să se distanţeze mult. Astăzi, părinţii şi copiii abia au timp să stea de vorbă unii cu alţii. Iar relaţia şcolară? E mai proastă.

Profesori şi elevi împart spaţiul unei săli, dar nu se cunosc. Petrec ani fiind foarte aproape unii de alţii, dar rămân străini unii pentru alţii.

Ce tip de educaţie este aceasta, care dispreţuieşte emoţia şi neagă istoria existenţială?

Animalele nu au istorie, căci nu percep că sunt diferite de lume, dar fiinţa umană percepe această diferen­ţă şi de aceea construieşte o istorie şi transformă lumea (Freire, 1998). Şcolile de pedagogie greşesc pentru că nu-şi stimulează profesorii să se umanizeze în sala de clasă. Umanizarea cunoaşterii este fundamentală, iar umanizarea dascălilor este primordială.

Calculatoarele pot informa elevii, dar numai profe­sorii sunt capabili să-i formeze. Doar ei pot stimula creati­vitatea, depăşirea conflictelor, atracţia faţă de existentă, educaţia pentru pace, pentru consum, pentru exercitarea drepturilor omului.

Dragi profesori, fiecare dintre voi are o istorie fasci­nantă, care conţine lacrimi şi bucurii, vise şi frustrări. Povestiţi-o elevilor voştri în doze mici, pe parcursul anului.

Nu vă ascundeţi în spatele cretei sau a materiei. în caz contrar, temele care sunt responsabile de educarea pentru viaţă, cum ar fi educaţia pentru pace, pentru socie­tate, pentru circulaţie, pentru sănătate vor fi o utopie şi se vor afla în legi, dar nu în suflet.

Educaţia modernă se află în criză, pentru că nu este umanizată. Ea îl separă pe cel care gândeşte, de cu­noaştere; pe profesor, de materie; pe elev, deşcoală – în fine, separă subiectul de obiect.

Ea a generat tineri care gândesc logic, care ştiu să opereze cu numere şi aparate, dar nu cu greutăţi, con­flicte, contradicţii şi provocări. De aceea, rareori produce conducători şi profesionişti excelenţi, oameni care să iasă din obişnuit şi să fie diferiţi de ceilalţi.

Notele mici au mare valoare în şcoala vieţii

Găsiţi câteva ferestre în timpul orei, pentru a vorbi câteva minute despre problemele, obiectivele, eşecurile şi succesele pe care le-aţi avut în viaţă. Rezultatul?

Veţi educa emoţia. Elevii voştri vă vor iubi, veţi fi dascăli de neuitat. Vă vor identifica cu materia pe care o predaţi, vor preţui orele voastre.

De asemenea, ascultaţi-i pe elevi. Pătrundeţi în lu­mea lor. Descoperiţi cine sunt. Un profesor influenţează personalitatea elevilor mai mult prin ceea ce este, decât prin ceea ce ştie.

Dragi părinţi, şi voi aveţi o istorie strălucită. Aşa cum am spus la începutul acestei cărţi, vorbiţi despre voi şi lăsaţi-i pe copiii voştri să vă descopere lumea. Cel mai bun mod de a-i pregăti pentru viaţă nu este să impuneţi reguli, să criticaţi, să certaţi şi să pedepsiţi, ci să vorbiţi de visele, de succesele, de nesiguranţele şi eşecurile voastre.

Educatorii fascinanţi nu sunt infailibili. Dimpotrivă, ei îşi recunosc greşelile, se răzgândesc dacă sunt convinşi să o facă şi nu le „vâră pe gât” copiilor şi elevilor adevăru­rile lor. Aceste comportamente lucide sunt înregistrate în­tr-un mod excelent de fenomenul RAM (registrul automat al memoriei), creând o grădină în lumea conştientă şi in­conştientă a tinerilor, lată acest exemplu, lisus Christos nu controla pe nimeni, doar îşi expunea ideile şi îi invita pe oameni să reflecteze, spunând: „cui îi e sete …”, „cine vrea să mă urmeze …”. El instiga arta de gândi. Marii pacificatori, cum au fost Platon, Buda, Mahomed, Gandhi, voiau să formeze oameni liberi.

în şcoala vieţii, notele mici ne ajută mai mult decât notele mari. Greşeala poate genera, în anumite situaţii, o experienţă mai bogată decât reuşita.

Trebuie să vorbim de victoriile noastre, dar şi de frus­trările noastre. Sunt mulţi tineri deprimaţi şi cu fobii, implo­rând prin gesturile şi atitudinile lor ca un profesor să le spună o poveste care să-i ajute.

Odată, o coordonatore în pedagogie a unei şcoli mari, care asista la una dintre conferinţele mele, fiind moti­vată de expunere s-a ridicat în faţa asistenţei şi a povestit o întâmplare emoţionantă. A spus că una dintre eleve o căutase cu câteva luni în urmă, ca să stea de vorbă cu ea în legătură cu o problemă.

Eleva era vizibil abătută, dar coordonatoarea i-a spus că nu avea timp în acel moment şi a amânat discuţia pentru o altă zi. Din nefericire, nu a mai avut timp, pentru că tânăra şi-a pus capăt vieţii. Niciodată câteva minute nu fuseseră atât de importante.

Câte conflicte nu ar fi evitate, printr-o educaţie uman­izată! Am convingerea că profesorii care vor citi această carte şi vor începe să pătrundă în lumea elevilor lor agre­sivi, neliniştiţi sau sâcâitori, vor evita nu numai multe sinu­cideri, dar şi masacre în care elevii pun mâna pe arme şi trag în colegii şi profesorii lor.

înainte de a comite aceste crime, tinerii au strigat în diferite forme pentru a cere ajutor, dar nimeni nu i-a auzit.

Au implorat, dar nimeni nu a înţeles mesajul lor. Mulţi mi-au spus că dialogul pe care l-au menţinut cu ei i-a oprit să se sinucidă. Când noi îi ascultăm, se ascultă şi ei şi îşi găsesc drumul. Dar sunt mulţi cei care se tem să audă.

Să nu vă gândiţi că prevenirea conflictelor este doar de competenţa psihiatrilor şi psihologilor. Asta şi pentru că numai o mică parte caută ajutor psihologic. Profesorii pot face mult mai mult decât îşi imaginează.

A câştiga avantaje competitive

Permiteţi-mi, vă rog, să insist asupra acestui punct, pentru că niciodată nu se va spune prea mult pentru a-l scoate în evidenţă. Educaţia este greşită în toată lumea.

Şcolile s-au născut fără să înţeleagă profund funcţi­ile memoriei şi a procesului de construire a gândirii.

Deşi nu avem date statistice, după cum am spus, cred că cel puţin 90% din informaţiile pe care le învăţăm în sala de clasă nu vor fi niciodată amintite.

Umplem memoria şi nu ştim ce să facem cu atâta informaţie. Memoria este specialistă în a susţine înflorirea de noi gânduri – a creativităţii inteligenţei.

Haideţi să dăm mai puţină informaţie şi să introdu­cem mai multe dintre poveştile noastre.

Sunt multe şcoli care se îngrijesc numai de pregă­tirea elevilor pentru a intra în facultăţi. Ele greşesc prin faptul că se axează numai pe acest obiectiv. Chiar dacă intră în cele mai bune şcoli, când le termină, acei elevi pot avea dificultăţi enorme în a-şi soluţiona provocările profe­sionale şi personale.

Sistemul educaţional e bolnav.

Depăşiţi conţinutul programatic.

îi rog pe dascăli: găsiţi spaţiu pentru umanizarea cu­noaşterii, umanizarea propriei istorii şi stimularea artei îndoielii.

Elevii voştri nu numai că vor face un salt intelectual, dar vor avea şi avantaje competitive.

Care?

Vor fi întreprinzători, vor şti să aleagă, îşi vor asuma riscuri pentru concretizarea obiectivelor propuse, vor su­porta rigorile vieţii cu demnitate.

Vor fi mai sănătoşi din punct de vedere emoţional.

Probabilitatea de a dezvolta conflicte şi de a avea nevoie de un tratament psihologic va fi mai redusă.

Educarea respectului de sine: laudă înainte de a critica

Obiective a ie acestei tehnici: educarea emop’ei şi respectului de sine, vaccinarea contra discri­minării, promovarea solidarităţii, rezolvarea de conflicte în sala de clasă, filtrarea stimulilor„stre-sanfi”, prelucrarea pierderilor şi a frustrărilor.

Lauda alină rănile sufletului, educă emoţia şi res­pectul de sine. A lăuda înseamnă a încuraja şi a stimula calităţile. Există părinţi şi profesori care nu şi-au lă­udat niciodată copiii şi elevii.

Cartea mea: Eşti de neînlocuit s-a transformat în­tr-un mare fenomen editorial, în multe ţări, nu prin numele scriitorului, ci pentru că, în ea, eu laud viaţa. în ea poves­tesc cum noi toţi ca să trăim comitem nebunii din iubire. Am fost cei mai mari alpinişti şi cei mai mari înotători din lume, pentru a câştiga cea mai mare dispută din istorie -o dispută cu peste 40 de milioane de concurenţi. Care era această dispută?

Disputa spermatozoidului pentru a fecunda ovulul. A fost o mare aventură. Mulţi tineri spun că nu au cerut să se nască. Alţii îşi pierd curajul în faţa oricărei probleme.

Alţii cred că nimic nu merge bine în viaţa lor. Dar toţi ne naştem învingători. Toate dificultăţile actuale sunt ne­semnificative, dacă le comparăm cu riscurile grave pe care le înfruntăm ca să trăim pe scena existenţei.

Profesorii trebuie să spună această poveste elevilor. Ea a contribuit la formarea unui solid respect de sine.

Cum să ajutăm un copil sau un elev care a greşit, a agresat, a avut reacţii inadmisibile? Unul dintre cele mai mari secrete este folosirea tehnicii laudă/critică. Mai întâi, lăudaţi-i anumite caracteristici. Lauda stimulează bucuria, iar bucuria deschide ferestrele memoriei. Câteva momen­te după aceea, puteţi să-l criticaţi şi să-l faceţi să reflec­teze asupra greşelii comise.

Critica, fără o laudă prealabilă, blochează inteligenţa, îl face pe tânăr să reacţioneze din instinct, ca un animal ameninţat. Fiinţa umană cea mai agresivă se topeşte în faţa unei laude, şi în felul acesta, rămâne dezarmată şi poate fi ajutată. Multe asasinate ar putea fi evitate, dacă, în primul minut de tensiune, persoana ameninţată şi ar lăuda agresorul.

Odată, a venit la cabinetul meu un bărbat de origine germană, ai cărui bunici suferiseră o traumă de război.

Era foarte agresiv. Spunea că ar ucide pe oricine i-ar apărea în cale, inclusiv pe copiii săi.

În timpul consultaţiei am spus ceva ce nu i-a plăcut şi el a pus mâna pe o armă pe care o avea ascunsă şi m-a ameninţat. Ştiţi ce am făcut?

Nu m-am intimidat. L-am privit în ochi şi l-am lăudat, l-am spus: „Cum e posibil ca un om inteligent să aibă nevoie de o armă pentru a-şi expune ideile?”

Şi am continuat: „Ştiţi că aveţi o mare capacitate in­telectuală şi că prin intermediul ei puteţi cuceri pe oricine?”

Lauda l-a surprins. Furia i s-a topit ca gheaţa sub soarele amiezii. A început să plângă. începând din acel moment, a avut o evoluţie excelentă pe parcursul trata­mentului. A devenit o fiinţă umană foarte plăcută. Dacă eu n-aş fi acţionat aşa, poate că n-aş mai fi fost aici ca să povestesc întâmplarea.

Vaccinarea contra discriminării

încercaţi să vă lăudaţi soţia, soţul, copiii, elevii sau colegii de muncă, înainte de a-i critica. Există totdeauna motive pentru a preţui pe cineva. Descoperiţi-le. După ce-i lăudaţi, faceţi critica – dar faceţi-o o singură dată. Nu re­petarea cuvintelor critice generează momentul educaţi­onal, ci înregistrarea şi acceptarea lor. Dacă veţi folosi această tehnică timp de câteva luni, relaţia voastră socială se va schimba total. Veţi putea cuceri persoanele cele mai reci şi insuportabile.

Nu există tineri care creează probleme, ci tineri care trec prin probleme. Lăudaţi-i pe tinerii timizi, obezi, dis­criminaţi, hiperactivi, dificili, agresivi. încurajaţi-i pe cei de care ceilalţi îşi bat joc, pe cei care se simt diminuaţi.

A fi educator înseamnă a fi promotor ai respectului de sine.

Dacă aş putea, aş merge din şcoală în şcoală, în diferite părţi ale lumii, şi i-aş pregăti pe profesori să pri­ceapă modul de funcţionare al minţii şi să înţeleagă faptul că în micul spaţiu şcolar sunt dezlănţuite mari traume emoţionale. în loc de laude, există critici agresive. Dese­ori, elevii se rănesc serios unii pe alţii.

Nu permiteţi, sub nici o formă, ca elevii să-i numeas­că pe colegii lor „balenă” sau „elefant”, pentru că sunt obezi. Nici nu vă imaginaţi ce rău emoţional provoacă aceste porecle, la nivelul subconştientului. Nu le permiteţi să vorbească în mod depreciativ despre defectele fizice şi despre culoarea pielii celorlalţi. Aceste glume nu sunt ino­fensive. Ele produc conflicte grave, care nu se sting nicio­dată, ci doar se reeditează. Discriminarea este un cancer, o pată care a întinat mereu istoria noastră.

De foarte devreme, mi-am învăţat fiicele să înţelea­gă faptul că în spatele fiecărei fiinţe umane există o lume care aşteaptă să fie descoperită. Ele au învăţat să nu ac­cepte discriminarea. Eu sunt de origine europeană şi ori­entală. Ştiţi care este culoarea păpuşilor celor două fiice mai mici ale mele, care au nouă şi zece ani? Neagră. Ele dorm fericite cu două păpuşi negre, deşi noi suntem albi.

Eu nu am intervenit în această alegere. Ele au învăţat să iubească viaţa.

Învăţaţi-i pe tineri, prin cuvinte şi, mai ales, prin atitu­dini, să iubească specia umană. Spuneţi-le că, mai presus de faptul că suntem americani, arabi, evrei, albi, negri, bogaţi sau săraci, suntem o specie fascinantă. în culisele inteligenţei noastre, suntem mai egali decât ne imaginăm.

Elogiaţi viaţa. Faceţi-i pe tineri să viseze.

Dacă ei încetează să creadă în viaţă, nu va mai exista viitor.

9

Administrarea gândurilor şi emoţiilor

Obiectivele acestei tehnici: recuperarea guver­nării eu lui, rezolvarea SG A, prevenirea conflic­telor, protejarea straturilor memoriei, promova­rea siguranţei, dezvoltarea unui spirit întreprin­zător, protejarea emop’eiîn situaţii de tensiune.

Odată, o studentă de la inginerie m-a căutat, întru­cât se plângea de depresie. Trecuse pe la şapte psihiatri şi luase aproape toate tipurile de antidepresive.

Era descurajată. Viaţa nu avea culoare. Speranţa i se risipise. Durerea depresiei, care este ultimul stadiu al suferinţei umane, îi răpise sensul vieţii. Căderea ei emo­ţională m-a mişcat.

l-am spus că nu trebuia să accepte faptul că era bol­navă. Putea răsturna jocul.

Recuperarea capacităţii de a-şi conduce propriul eu putea să potenţeze efectul medicamentelor şi s-o facă să-şi recapete bucuria de a trăi.

l-am spus că avea în interiorul ei resurse care nu erau folosite suficient, l-am explicat că, deşi importantă, medicaţia avea un rol secundar în tratament.

Cine era actorul principal? Gestiunea gândurilor negative şi a emoţiilor angoasante.

A învăţat că tot gunoiul care trecea prin scena minţii sale era înregistrat în mod automat în memorie şi nu mai putea fi şters, ci doar reeditat. A înţeles că, pentru a face această reeditare, trebuia nu doar să-şi înţeleagă toate rănile trecutului, ci şi să critice fiecare gând negativ şi fie­care emoţie perturbatoare.

în felul acesta, încet, încet, tânăra fragilă a încetat să mai fie victima problemelor sale şi a început să-şi rescrie povestea vieţii şi să contemple ceea ce era frumos. Florile au răsărit după lunga şi insuportabila iarnă. Tânăra s-a făcut mai frumoasă. Toţi cei care trec prin haosul depre­siei, al panicii, al fobiilor, al pierderilor, şi îl depăşesc, devin mai frumoşi pe dinăuntru.

Autocompătimirea, acceptarea şi lipsa de motivaţie pentru a lupta sunt obstacole serioase în calea depăşirii unei tulburări emoţionale. Controlul gândurilor este punc­tul central al tratamentului psihoterapeutic în oricare cu­rent de gândire. în acelaşi timp, trebuie să înţelegem şi faptul că acest control este punctul central al educaţiei, deşi ştiinţa nu înţelege prea bine această chestiune.

Dacă tinerii nu învaţă să-şi controleze gândurile, vor fi o barcă fără cârmă, marionete ale propriilor probleme.

Sarcina cea mai importantă a educaţiei este trans­formarea fiinţei umane în propriul său lider – lider al gân­durilor şi emoţiilor sale.

Şcolile din toată lumea îi învaţă pe elevi să conducă firme şi aparate, dar nu-i pregătesc pentru a-şi controla şi să-şi ţină în frâu gândurile. Sunt nenumăraţi cei care au succes profesional, dar sunt sclavii propriilor gânduri. Viaţa lor emoţională este mizerabilă. Ei înfruntă lumea, dar nu ştiu să-şi înlăture din minte ceea ce este inutil.

Am tratat medici, avocaţi şi manageri inteligenţi, atnci când e vorba de probleme obiective.

Cu toate acestea, o jignire îi debusolează, o critică îi distruge, o decepţie din partea apropiaţilor lor le provoacă o mare anxietate.

Sunt puternici în lumea exterioară, dar lideri fragili pe terenul propriului psihic.

Eliberarea din închisoarea intelectuală

Profesorii fascinanţi trebuie să-şi ajute elevii să se elibereze din închisoarea intelectuală.

Cum? Independent de materia pe care o predau, tre­buie să arate, cel puţin o dată pe săptămână, că ei pot şi trebuie să-şi gestioneze gândurile şi emoţiile.

Fie povestind istorioare sau vorbind direct cu ei, pro­fesorii trebuie să explice că dacă eul, care reprezintă voin­ţa conştientă, nu este lider al gândurilor, el va fi comandat. Nu există doi stăpâni.

Trebuie să explicaţi că fiinţa umană are tendinţa de a-şi fi propriul său călău.

Trebuie să insistaţi pe faptul că cei mai mari duşmani ai noştri se află în noi. Numai noi înşine ne putem împied­ica să fim sănătoşi şi fericiţi.

în acelaşi mod, părinţii trebuie să-şi înveţe copiii şi adolescenţii să-şi critice propriile idei negative, să se re­volte împotriva temerilor lor, să-şi înfrunte necazurile şi ti­miditatea. După părerea mea, gestionarea gândurilor este una dintre cele mai importante descoperiri ale ştiinţei actuale, cu mare aplicabilitate în educaţie şi în psihologie.

Dar educaţia, şcolile de pedagogie şi facultăţile de psihologie încă dormitează în acest domeniu.

Suntem specialişti în formarea de oameni pasivi.

La ce le foloseşte să înveţe să rezolve probleme de matematică, dacă tinerii noştri nu au învăţat să rezolve probleme de viaţă?

La ce le foloseşte să înveţe limbi străine, dacă nu ştiu să vorbească despre ei înşişi?

E timpul să formăm autori şi nu victime ale propriei vieţi. E timpul să prevenim bolile emoţionale printre tineri, în loc să aşteptăm să le tratăm după ce au apărut.

Tinerii au nevoie de o educaţie deosebită.

10

Participarea la proiecte sociale

Obiectivele acestei tehnici: dezvoltarea res­ponsabilităţii sociale, promovarea atitudinii cetăţeneşti, cultivarea solidarităţii, creşterea capacităţii de lucru în echipă, prelucrarea te­melor colaterale: educaţia pentru sănătate, pentru pace şi pentru drepturile omului.

A-i face pe tineri să se angajeze în proiecte sociale

Heste a zecea tehnică pedagogică pe care o prop­un. Angajamentul social trebuie să fie marea ţintă a edu­caţiei. Fără el, individualismul, egoismul şi controlul unora asupra altora vor spori.

Participarea la campanii de prevenire a SIDA, a drogurilor şi violenţei, de luptă împotriva foamei, poate contribui la sănătatea psihică şi socială a tinerilor. Aşa cum am văzut, ei iubesc otrava societăţii de consum şi a plă­cerii imediate. Mulţi se preocupă doar de ei înşişi. Dar, re­pet, ei nu sunt vinovaţi. Există milioane de imagini înregis­trate în memoria lor conştientă şi inconştientă, care îi con­trolează fără ca ei să-şi dea seama.

în realitate, noi toţi suntem victime ale sistemului pe care l-am creat. Ne pierdem identitatea, ne-am transformat într-un cont bancar, un număr de carte de credit, un consumator potenţial. Critica mea este fundamentată.

Sistemul social se infiltrează în cutia cu secrete a personalităţii, făcând să diminueze producţia de gânduri simple, liniştite, senine.

în cadrul unei cercetări pe care am făcut-o cu circa o mie de educatori asupra opiniei lor relativ la calitatea vieţii tinerilor, rezultatele au fost uimitoare.

Ei consideră că 94% dintre tineri sunt agresivi şi 6% calmi; 95% sunt înstrăinaţi şi 4% se preocupă de viitorul lor. Încotro se îndreaptă educaţia?

Tineri care se diferenţiază

Tinerii care sunt hotărâţi, creativi şi întreprinzători vor supravieţui în sistemul competitiv. Cei care nu au obiective şi nici îndrăzneală ca să-şi materializeze proiectele vor trăi în umbra părinţilor şi vor îngroşa masa şomerilor.

Tinerii fără calificare intelectuală prejudiciază viitorul unei naţiuni. De ce urcă şi coboară bogăţia naţiunilor?

De ce nu durează până la a treia generaţie averile familiale? Din cauza materialului uman.

Trebuie să ne calificăm fiii şi elevii. Ei trebuie să se simtă importanţi în şcoală, trebuie să participe la anumite decizii. Trebuie să participe şi la hotărârile familiei – cum ar fi cumpărarea unei maşini, itinerarul călătoriilor, ieşirile la restaurant şi chiar bugetul familiei. Trebuie să înveţe să aleagă. în felul acesta vor învăţa o lecţie dură: orice alege­re implica pierderi şi câştiguri.

Sindromul SGA îi face agitaţi pe copiii noştri. Ei detestă rutina şi de aceea reclamă că „nu au nimic de fă­cut”. Au multe de făcut, dar rutina duce la anxietate. Dacă îi angajăm în proiecte sociale, viaţa lor va căpăta un nousens. Emoţia lor va fi structurată, gândirea va fi liniştită şi, în plus, vor învăţa importanţa faptului de a fi utili.

Cum vor putea urca pe podium, dacă dispreţuiesc antrenamentul? Cum vor străluci în societate, dacă nu au legătură cu ea? A-i considera pe copiii şi elevii noştri doar ca pe nişte receptori de informaţie şi consumatori de bu­nuri materiale este un afront la inteligenţa lor.

Trebuie să formăm tineri care să iasă în evidenţă în lume, care să propună schimbări, care să reabiliteze sen­sul lor existenţial şi sensul lucrurilor (Ricoeur, 1960). Una dintre cauzele care fac milioane de tineri să consume droguri, să cadă în depresie şi să se înstrăineze este fap­tul că ei nu au simţul vieţii, nici angajament social.

Plictiseala îi doboară. De aceea, atunci când au o atitudine nesănătoasă, se îndreaptă spre consumul de droguri, într-o încercare de a-şi calma neliniştea şi triste­ţea şi nu doar pentru a-şi potoli curiozitatea. Mulţi tineri fo­losesc droguri ca antidepresive şi tranchilizante. Din ne­fericire, această atitudine îi face să trăiască în cea mai dramatică închisoare: carcera emoţiei.

Aplicarea tehnicilor ce aparţin proiectului „şcoala vieţii”

Nu putem să uităm că profesorii din întreaga lume se îmbolnăvesc în mod colectiv. Profesorii sunt „bucătarii cunoaşterii”, dar pregătesc hrana pentru nişte meseni fără poftă de mâncare. Orice mamă devine un pic paranoică, atunci când copiii ei nu vor să se hrănească. Cum să cerem sănătate de la profesori, dacă elevii lor au anorexie intelectuală? Tocmai de dragul sănătăţii lor şi a elevilor lor, educaţia trebuie reconstruită.

Şcolile care aplică deja tehnicile psiho-sociale ale proiectului „şcoala vieţii” se află în faţa a ceva minunat. Stresul profesorilor şi ţipetele cu care se străduiesc să facă linişte s-au diminuat. Nivelele de anxietate, conversa­ţiile şi altercaţiile între elevi s-au atenuat. Au crescut con­centrarea, plăcerea de a învăţa şi participarea.

O directoare a unei şcoli publice mi-a cerut insistent ajutorul. Deseori, chema poliţia pentru a ţine în frâu agresi­vitatea dintre elevi. Mişcat, am pregătit profesorii. Ei au aplicat toate aceste tehnici, timp de un an. Rezultatul? Pe lângă toate câştigurile intelectuale pe care le-am menţio­nat, nu a mai fost necesar să cheme politia. Ţipetele au în­cetat, elevii s-au calmat, a apărut respectul.

în acea şcoală publică există doar învăţământ primar şi gimnazial. Când elevii au intrat în altă şcoală pentru a frecventa învăţământul liceal, profesorii au rămas impre­sionaţi de calmul lor. Deveniseră poeţi ai vieţii.

în faţa unor transformări atât de mari, directoarea mi-a spus: „Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat în şcoala mea.” Eu n-am făcut mare lucru, profesorii sunt cei care merită toate aplauzele. Poate că aceasta este una dintre experienţele mondiale extrem de rare de transformări semnificative în dinamica personalităţii şi în procesul edu­caţional, care aplică tehnicile psiho-pedagogice. Partea cea mai bună este că aplicarea acestor tehnici nu pre­supune bani. Ea dă naştere şcolii visurilor noastre.

Care este şcoala visurilor noastre? Pentru mine, este şcoala care îi educă pe tineri pentru a putea extrage forţă din fragilitate; siguranţa planetei, din frică; speranţă, din de­zolare; zâmbet, din lacrimi şi înţelepciune, din eşecuri.

Şcoala visurilor mele uneşte seriozitatea unui con­ducător, cu veselia unui actor; forţa logicii, cu simplitatea iubirii. în şcoala visurilor mele, fiecare copil este un giuvaer unic în teatrul existenţei, mai important decât toţi ba­nii din lume. în ea, profesorii şi elevii scriu o poveste ex­trem de frumoasă, sunt grădinari care fac din sala de cla­să, un rond de vise.

Care este familia visurilor voastre? Familia visurilor mele nu e perfectă. Nu are părinţi infailibili, nici copii care nu provoacă frustrări.

Este cea în care părinţi şi copii au curajul să-şi spună unii altora: „Te iubesc”, „Am exagerat”, „Scuzaţi-mă”, „Sun­teţi importanţi pentru mine”.

în familia visurilor mele nu există eroi, nici fiinţe ex­traordinare, ci prieteni.

Prieteni care visează, iubesc şi plâng împreună. în această familie, părinţii râd când îşi pierd răbdarea, iar copiii fac haz de propria lor încăpăţânare.

Familia visurilor mele este o sărbătoare. Un loc sim­plu, dar cu oameni fericiţi.

POVESTEA MARELUI TURN

Dacă societatea ar plasa educaţia în centrul atenţiei, închisorile ar deveni muzee, poliţiştii ar deveni poeţi, iar psihiatri ar deveni muzicieni…

Care sunt specialiştii cei mai importanţi ai societăţii?

Pentru a finaliza această carte, voi relata o poveste care pune în evidentă direcţia periculoasă către care se îndreaptă societatea, criza educaţiei şi importanţa părinţilor şi profesorilor, în calitate de constructori ai unei lumi mai bune. Am povestit această poveste în multe con­ferinţe, inclusiv în congrese internaţionale. Mulţi educatori sunt atât de sensibilizaţi, încât plâng.

Într-o vreme nu prea îndepărtată de a noastră, omenirea a devenit atât de haotică, încât oamenii au făcut un mare concurs. Voiau să ştie care era profesia cea mai importantă a societăţii. Pe un stadion enorm, organizatorii evenimentului au construit un turn înalt, cu trepte de aur încrustate cu pietre preţioase. Turnul era superb. Au che­mat presa mondială, televiziunea, ziarele, revistele şi radi­ourile, pentru a relata evenimentul.

Lumea sta cu ochii aţintiţi asupra evenimentului. Pe stadion, oameni din toate clasele sociale se înghesuiau să vadă de aproape disputa.

Regulile erau următoarele: fiecare profesie era re­prezentată de un orator ilustru. Oratorul trebuia să urce re­pede pe o treaptă a turnului şi să ţină un discurs elocvent şi convingător asupra motivelor pentru care profesia sa era cea mai importantă din societatea modernă. Oratorul trebuia să rămână în turn, până la sfârşitul concursului. Jurizarea era mondială, prin internet.

Naţiuni şi firme mari patronau concursul. Categoria învingătoare urma să primească prestigiu social, o mare sumă de bani şi indemnizaţii de la guvern. Odată stabilite regulile, a început concursul. Moderatorul concursului a strigat: „Începeţi

Ştiţi cine a urcat mai întâi în turn? Educatorii? Nu! Reprezentantul clasei mele, a psihiatrilor.

El s-a urcat în turn şi a proclamat cu toată forţa plă­mânilor săi: „Societăţile moderne vor deveni o fabrică de stres. Depresia şi anxietatea sunt bolile secolului. Oamenii au pierdut bucuria existenţei. Mulţi renunţă să mai trăi­ască. Industria antidepresivelor şi a tranchilizantelor a de­venit cea mai importantă din lume.” Apoi oratorul a făcut o pauză. Publicul, stupefiat, asculta cu atenţie argumentele sale uluitoare.

Reprezentantul psihiatrilor a încheiat: „Normal este să ai probleme. Să fii sănătos este ceva anormal. Ce ar fi omenirea fără psihiatri? Un azil de fiinţe umane, cu o viaţă lipsită de calităţi! Pentru că trăim într-o societate bolnavă, declar că, împreună cu psihologii, suntem specialiştii cei mai importanţi ai societăţii!”

Pe stadion s-a instaurat tăcerea. Mulţi dintre cei din asistenţă se priviră pe ei înşişi şi-şi dădură seama că nu erau veseli, erau „stresaţi”, dormeau prost, se trezeau obosiţi, aveau o minte agitată, dureri de cap. Mii de spec­tatori rămaseră fără glas. Psihiatrii păreau imbatabili.

În continuare, moderatorul strigă: „Următorul!” Ştiţi cine a urcat după aceea? Profesorii? Nu! Reprezentantul magistraţilor – al judecătorilor.

El a urcat pe o treaptă mai înaltă şi, cu un gest în­drăzneţ, a rostit vorbe care i-au cutremurat pe auditori:

„Aţi văzut statisticele legate de violenţă! Nu înce­tează să crească. Răpirile, atacurile şi violenţa în trafic umplu paginile ziarelor. Agresivitatea în şcoli, maltratările la adresa copiilor, discriminarea rasială şi socială fac parte din viaţa de zi cu zi. Oamenii îşi iubesc drepturile şi-şi dis­preţuiesc îndatoririle.”

Auditorii clătinară capul, fiind de acord cu argumen­tele. Apoi, reprezentantul magistraţilor urmă într-un mod mai dur: „Traficul de droguri pune în mişcare la fel de mulţi bani ca şi petrolul. Nu avem cum să distrugem crima or­ganizată. Dacă vreţi siguranţă, închideţi-vă în casele voas­tre, căci libertatea aparţine criminalilor. Fără judecători şi procurori, societatea se cangrenează. De aceea, declar că, sprijiniţi de procurori şi de aparatul poliţienesc, repre­zentăm clasa cea mai importantă a societăţii.”

Toţi au înghiţit în sec, auzind aceste cuvinte. Ele tul­burau auditorii şi ardeau sufletul. Dar păreau incontesta­bile. Alt moment de tăcere, acum şi mai prelungit. în conti­nuare, moderatorul, deja acoperit de o transpiraţie rece, spuse: „Următorul!”

Un alt reprezentat, mai îndrăzneţ a urcat pe o treap­tă mai înaltă a turnului. Ştiţi cine a fost de data aceasta? Educatorii? Nu!

A fost reprezentantul forţelor armate. El şi-a început discursul cu o voce vibrantă şi fără ezitare: „Oamenii dis­preţuiesc valoarea vieţii. Se ucid între ei pentru te miri ce.

Terorismul elimină mii de oameni. Războiul comerci­al ucide milioane de oameni prin înfometare. Specia uma­nă s-a fărâmiţat. Naţiunile se respectă doar pentru eco­nomiile şi armele pe care le deţin.

Cine doreşte pacea, trebuie să se pregătească de război. Puterea economică şi militară – şi nu dialogul -sunt factorii de echilibru, într-o lume alienată.”

Vorbele sale i-au şocat pe auditori, dar nu puteau fi puse la îndoială. Apoi, el a încheiat: „Fără forţele armate, n-ar exista siguranţă. Somnul ar fi un coşmar. De aceea, fie acceptaţi, fie nu, declar că oamenii forţelor armate sunt nu numai categoria profesională cea mai importantă, dar şi cea mai puternica.” Sufletele auditorilor au îngheţat. Toţi au rămas stupefiaţi.

Argumentele celor trei oratori erau extrem de puter­nice. Societatea se transformase într-un haos. Oamenii din toată lumea erau perplecşi şi nu ştiau ce atitudine să ia: dacă să aclame un orator, sau să plângă din cauza cri­zei în care se afla specia umană, care nu şi-a onorat ca­pacitatea de a gândi. Nimeni n-a mai îndrăznit să urce în turn. Cu cine vor vota?

Când toţi credeau că disputa se încheiase, se auzi o discuţie la baza turnului. Despre cine era vorba? De data aceasta erau profesorii. Era un grup de învăţători, de pro­fesori din învăţământul gimnazial, liceal şi universitar.

Stăteau sprijiniţi de turn şi dialogau cu un grup de părinţi. Nimeni nu ştia ce făceau. Camerele de televiziune s-au fixat pe ei şi au proiectat imaginea lor pe un ecran mare. Moderatorul strigă ca unul dintre ei să urce pe turn. Ei refuzară.

Moderatorul îi provocă: „Totdeauna există laşi într-o dispută.” Pe stadion s-au auzit râsete. Au făcut glume pe seama profesorilor şi părinţilor.

Pe când toţi gândeau că erau slabi, profesorii, stimu­laţi de părinţi, au început să dezbată ideile prezentate, rămânând în acelaşi loc. Toţi îşi făceau simţită prezenta.

Unul dintre profesori, privind în sus, îi spuse repre­zentantului psihiatrilor: „Noi nu vrem să fim mai importanţi decât dumneavoastră. Vrem doar să avem condiţii ca să educăm emoţia elevilor noştri, să formăm tineri liberi şi fe­riciţi, pentru ca ei să nu se îmbolnăvească şi să trebuiască să fie trataţi de dumneavoastră.”

Reprezentantul psihiatrilor primi, astfel, o lovitură. Apoi, un alt profesor, care se afla în partea dreaptă a tur­nului, privi spre reprezentantul magistraţilor şi-i spuse: „Niciodată n-am avut pretenţia de a fi mai importanţi decât judecătorii. Dorim doar să avem condiţii pentru a cultiva inteligenţa tinerilor noştri, făcându-i să iubească arta de a gândi şi să înveţe importanţa drepturilor şi îndatoririlor omului. în felul acesta, sperăm că niciodată nu se vor aşe­za pe banca acuzaţilor.” Reprezentantul magistraţilor tre­mură în turn.

O profesoară din partea stângă a turnului, aparent timidă, îl privi pe reprezentantul forţelor armate şi vorbi în­tr-o manieră poetică: „Profesorii din toată lumea nu au do­rit niciodată să fie mai puternici şi nici mai importanţi decât membrii forţelor armate. Dorim doar să fim importanţi în inima copiilor noştri.

Dorinţa noastră este să-i facem să înţeleagă că fie­care fiinţă umană nu este doar un număr din mulţime, ci o fiinţă de neînlocuit, un actor unic în teatrul existenţei.”

Profesoara a făcut o pauză şi a completat: „în felul acesta, ei se vor îndrăgosti de viaţă şi, când vor deţine controlul în societate, nu vor face niciodată războaie – fie războaie fizice, care produc vărsare de sânge, fie comer­ciale, care îi lipsesc de pâine pe mulţi oameni. Noi consi­derăm că, pentru a-şi rezolva conflictele, cei slabi folosesc forţa, însă cei puternici folosesc dialogul.

De asemenea, considerăm că viaţa este capodo­pera lui Dumnezeu – un spectacol ce nu trebuie întrerupt niciodată de violenţa umană.”

Părinţii jubilară de bucurie, la auzul acestor cuvinte. Reprezentantul sistemului juridic aproape căzu din turn.

Nu se auzea nici o şoaptă în rândurile asistenţei. Lumea rămase perplexă. Oamenii nu-şi imaginau că simplii profesori, care trăiau în mica lume a sălilor de clasă, erau atât de înţelepţi. Discursul profesorilor îi clătină pe li­derii evenimentului.

Văzând că succesul disputei era ameninţat, mode­ratorul spuse cu arogantă: „Visători! Dumneavoastră trăiţi în afara realităţii!” Un profesor mai îndrăzneţ strigă plin de sensibilitate: „Dacă încetăm să visăm, murim!”

Simţindu-se atins, organizatorul evenimentului luă microfonul şi merse mai departe, în intenţia sa de a-i răni pe profesori: „Cui îi pasă de profesori, în zilele noastre?

Comparaţi-vă cu celelalte profesii. Dumneavoastră nu luaţi parte la reuniunile politice mai importante. Presa rareori publică ştiri despre profesori. Societăţii puţin îi pasă de şcoală. Uitaţi-vă la salariul pe care-l primiţi la sfârşitul lunii!” O profesoară îl privi şi-i spuse cu siguranţă: „Noi nu muncim doar pentru salariu, ci pentru dragostea copiilor voştri şi a tuturor tinerilor din lume.”

înfuriat, cel care conducea evenimentul strigă: „Pro­fesia dumneavoastră va fi desfiinţată, în societăţile mo­derne. Vă înlocuiesc calculatoarele! Nu sunteţi demni să vă aflaţi în această dispută!”

Asistenta, manipulată, trecu de partea cealaltă. Cu toţii i-au condamnat pe profesori. Au ridicat în slăvi edu­caţia virtuală. Au strigat în cor: „Calculatoare! Calculatoa­rei Gata cu profesorii!” Stadionul intră în delir, repetând aceste cuvinte. Profesorii nu fuseseră niciodată atât de umiliţi. Loviţi de ce auzeau, au hotărât să abandoneze tur­nul. Ştiţi ce s-a întâmplat?

Turnul s-a prăbuşit. Nimeni nu-şi închipuia, dar pro­fesorii şi părinţii erau cei care susţineau turnul. Scena a fost şocantă. Oratorii au fost spitalizaţi. Profesorii au luat atunci altă atitudine inimaginabilă: au abandonat, pentru prima oară, sălile de clasă.

Conducerea sistemului de învăţământ a încercat să-i înlocuiască cu calculatoare, dând câte un calculator fie­cărui elev. Au folosit cele mai bune tehnici multimedia. Ştiţi ce s-a întâmplat?

Societatea s-a prăbuşit. Nedreptăţile şi suferinţa su­fletească au sporit şi mai mult. Durerea şi lacrimile s-au intensificat. închisoarea depresiei, a fricii şi a anxietăţii a atins mare parte din populaţie. Violenţa şi crimele s-au în­mulţit. Convieţuirea umană – care şi aşa era dificilă – a de­venit de nesuportat. Specia umană gemu de durere. Exis­ta riscul de a nu supravieţui.

înspăimântaţi, toţi au înţeles că nici un calculator nu reuşea să predea înţelepciunea, solidaritatea şi dragostea de viaţă. Publicul nu se gândise niciodată că profesorii stăteau la temelia profesiilor şi a tot ce este mai lucid şi mai inteligent în noi. Au descoperit că puţina lumină care intra în societate venea din inima profesorilor şi a părinţilor care-şi educau copiii, depăşind multe greutăţi.

Toţi au înţeles că societatea trăia o noapte lungă şi tulbure. Ştiinţa, politica şi banii nu reuşeau s-o depăşeas­că. Şi-au dat seama că speranţa unui răsărit frumos stă pe umerii fiecărui tată, a fiecărei mame şi a fiecărui profesor, şi nu pe umerii psihiatrilor, judecătorilor, militarilor, presei…

Nu contează dacă părinţii locuiesc într-un palat, sau într-o zonă săraca şi dacă profesorii predau într-o şcoală somptuoasă sau mizeră – ei sunt speranţa lumii.

Faţă de această situaţie, politicienii, reprezentanţii celorlalte categorii profesionale şi patronii au făcut o şe­dinţă cu profesorii din fiecare oraş, al fiecărei naţiuni. Au recunoscut că înfăptuiseră o crimă împotriva educaţiei. Au cerut scuze şi i-au rugat să nu le abandoneze copiii.

Apoi, au făcut o promisiune importantă. Au afirmat că jumătate din bugetul pe care-l cheltuiau cu armele, cu aparatul poliţienesc şi cu industria tranchilizantelor şi a antidepresivelor va fi investit în educaţie. Au promis să reabiliteze demnitatea profesorilor şi să ofere condiţii ca fiecare copil de pe Terra să fie hrănit cu alimente pentru a susţine corpul şi cu cunoaştere pentru suflet. Nici unul nu avea să mai rămână fără carte.

Profesorii au plâns. Au rămas mişcaţi de o aseme­nea promisiune. De secole aşteptau ca societatea să se trezească şi să vadă drama educaţiei.

Din nefericire, societatea s-a trezit abia când mizeria socială a atins nivele insuportabile. Dar, cum întotdeauna au lucrat ca eroi anonimi şi întotdeauna au iubit fiecare copil, fiecare adolescent şi fiecare tânăr, profesorii au ho­tărât să se întoarcă în sala de clasă şi să-l înveţe pe fiecare elev să navigheze în apele emoţiei.

Pentru prima oară, societatea a pus educaţia în cen­trul atenţiei. Lumina a început să strălucească, după o fur­tună îndelungată …

După zece ani, au apărut rezultatele şi, douăzeci de ani după aceea, toţi au rămas cu gura căscată.

Tinerii nu mai renunţau la viaţă. Nu mai existau sin­ucideri. Folosirea drogurilor a dispărut. Aproape nu se au­zea vorbind de tulburări psihice şi de violenţă. Iar discrim­inarea? Ce mai era şi asta? Nimeni nu-şi mai amintea de aşa ceva. Albii îi îmbrăţişau cu afecţiune pe negri. Copiii evrei dormeau în casele copiilor palestinieni. Teama s-a dizolvat, terorismul a dispărut, iubirea a triumfat.

închisorile au devenit muzee. Poliţiştii au devenit poeţi. Cabinetele de psihiatrie s-au golit. Psihiatrii au de­venit scriitori. Judecătorii au devenit muzicieni.

Procurii au devenit filozofi. Iar generalii? Au desco­perit parfumul florilor, au învăţat să-şi murdărească mâi­nile în grădini, ca să le cultive.

Şi ce era cu ziarele şi televiziunile din lume? Ce ştiri publicau, ce vindeau? Au încetat să vândă necazuri şi lacrimi umane. Vindeau vise, anunţau speranţa …

Oare când va deveni realitate această poveste? Dacă toţi am visa acest vis, într-o zi el va înceta să mai fie doar un vis.

Editura şi autorul permit folosirea textului „Marele Turn” pentru realizarea de piese de teatru în şcoli, cu scopul de a-i omagia pe părinţi şi pe dascăli, cu condiţia să se menţioneze sursa. (NA)

Consideraţii finale

În timp ce scriam finalul aceste cărţi, am simţit dori­nţa să invit câţiva profesori din trecut, să organizez o cină pentru ei şi să le mulţumesc. De asemenea, am dorit să-i invit pe părinţii mei, chiar dacă nu era ziua lor, şi să le spun cât de importanţi au fost pentru mine. Dacă aveţi o dorinţă asemănătoare, faceţi acelaşi lucru. Dacă nu ne preţuim rădăcinile, nu avem cum să suportăm intemperiile vieţii.

Visul poetic al reabilitării valorii educaţiei, înscris în povestea marelui turn, este încă un miraj în deşertul social. Atâta timp cât societatea nu se trezeşte, aş dori să termin această carte, aducând un omagiu părinţilor şi pro­fesorilor. Acest omagiu nu este mai elocvent numai da­torită limitelor mele.

Omagiu profesorilor

În numele tuturor elevilor din lume, vrem să vă mulţumim pentru toată dragostea cu care aţi tratat edu­caţia până astăzi. Mulţi dintre voi v-aţi cheltuit cei mai fru­moşi ani din viaţă, unii chiar v-aţi îmbolnăvit în această sarcină dificilă. Sistemul social nu vă preţuieşte pe măsura importanţei voastre, dar fiţi siguri că, fără voi, societatea nu are nici o perspectivă, cerul nopţilor noastre nu au stele, sufletul nostru nu este sănătos, emoţia noastră este lipsită de bucurie.

Vă mulţumim pentru dragostea, înţelepciunea, lacri­mile, creativitatea şi perspicacitatea voastră – în clasă şi în afara ei. Lumea poate să nu vă aplaude, dar cunoaş­terea clară a ştiinţei trebuie să recunoască faptul că voi sunteţi profesioniştii cei mai importanţi ai societăţii.

Domnilor profesori, vă mulţumesc foarte mult. Dum­neavoastră sunteţi maeştrii vieţii.

Omagiu părinţilor

În numele tuturor fiilor din lume, mulţumesc tuturor părinţilor de pe planetă pentru tot ceea ce au făcut pentru noi. Mulţumesc pentru sfaturile, duioşia, mustrările, săru­tările voastre. Dragostea v-a făcut să întâmpinaţi pentru noi, toate riscurile posibile. Nu aţi dat tot ceea doreaţi fie­căruia dintre fii, dar aţi dat tot ceea ce aveaţi.

Aţi renunţat la visele voastre, pentru ca noi să putem visa. Aţi renunţat la distracţiile voastre, pentru ca noi să fim veseli. Aţi pierdut nopţi de somn, pentru ca noi să dormim liniştiţi. Aţi vărsat lacrimi, pentru ca noi să fim fericiţi, le-rtaţi-ne pentru greşelile şi, mai ales, pentru nerecunoaş-terea valorii voastre imense.

învăţaţi-ne să fim prietenii voştri…

Datoria pe care o avem faţă de voi nu se poate plăti.

Vă datorăm iubirea …

Dragi părinţi şi profesori, timpul trece şi e posibil să ne îndepărtăm unii de alţii, dar să nu uitaţi niciodată că ni­meni nu moare, atunci când trăieşte în inima cuiva.

Vom purta toată viaţa o frântură din fiinţa voastră, în propria noastră fiinţă.

Referinţe bibliografice

Adorno, T., Educagăo e Emancipagăo, Paz e Terra, Rio de Janeiro, 1971.

Cury, Augusto, Inteligencia Mulţifocal, Cultrix, Săo Paulo, 1998.

Revolucione Sua Qualidade de vida, Sextante, 2002.

Anâlise da Inteligencia de Cristo, Academia da Inteligencia, Săo Paulo, 2000.

Durant, Will, Historia da Filosof/a, Nova Fronteira, Rio de Janeiro, 1996.

Gardner, Howard, Inteligâncias Multiplas, Porto Alegre, 1995.

Goleman, Daniel, Inteligencia Emocional, Rio de Janeiro, Objetiva, 1996.

Foucault, Michel, „A Doenca e a Existencia” in Doenca Mintal e Psicologias, Folha Carioca, Rio de Janeiro, 1998.

Freire, Paulo, Pedagogia da Autonomia: saberes necessârios â prâtica educativa, 7.aed., Paz e Terra, Rio de Janeiro, 1998.

Freud, Sigmund, Obras Completas de SigmundFreud, Imago, Rio de Janeiro, 1969.

Nietzche, F, Humano Demasiado Humano, Relogio D’Âgua, Lisboa, 1997.

Piaget, Jean, Biologia e Conhecimento, 2.a ed., Vozes, Petropolis, 1996.

Platăo, „Republica. Livro VII”, in Obras Completas, edicăo bilîngue, Les Belles Lettres, Paris, 1985.

Ricoeur, P, L’Homme falible, Seuil, Paris, 1960.

Sartre, Jean-Paul, O Ser e o Nada, Ensaio de Antologia, Vozes, Petropolis, 1997.

vigotsky, L, A Formacao Social da Mente, Martins Fontes, Săo Paulo, 1987.

Despre autor

Augusto Jorge Cury este psihiatru, om de ştiinţă şi autor ai cărţilor Inteligencia Mutifocal Inteligenţamultifocală (Editura Cultrix), Treinando a Emogăopara SerFeliz (Antrenând emoţia pentru a fi fericit) şi a colecţiei „Anâlise da Inteligencia de Christd („Analiza inteligenţei lui Christos”), publicate de Editura Academia Inteligenţei.

De asemenea este autorul cărţilor Voce â. Insubstituivel (Eşti de neînlocuit), Dez Leiz para Ser Feliz (Zece legi pentru a fi fericiţi şi Revolucione Sua Qualidade de Vida Revoluţionează-ţi calitatea vieţii publicate de edi­tura Sextante.

Absolvent al cursului post-universitar de Psihologie Socială, având cercetări în Spania în domeniul ştiinţelor educaţiei, este fondator al Academiei Inteligenţei, un insti­tut care promovează seminalii, cursuri şi antrenamente având ca temă calitatea vieţii şi dezvoltarea inteligenţei logice, emoţionale şi multifocale, pentru firme, liber profe­sionişti, educatori, psihologi şi public în general.

Alte cărţi de acelaşi autor

VOCE E INSUBSTITUiVEL

(EŞTI DE NEÎNLOCUIT)

Această carte vorbeşte despre dragostea de viaţă care pulsează în fiecare fiinţă umană. In ea povesteşte biografia voastră. Veţi descoperi fapte relevante care v-au făcut cel mai mare învingător din lume, cea mai curajoasă dintre fiinţe, care a comis cele mai multe nebunii din dragoste pentru viaţă.

REVOLUCIONE SUA QUALIDADE DE VIDA (REVOLUŢIONAŢI-VĂ CALITATEA VIEŢII)

Oamenii nu-şi dau seama de micile transformări care le distrug relaţiile, obiectivele, cariera, sănătatea fizică şi emoţiona­lă. Mulţi tineri observă că au probleme abia când devin adulţi frustraţi. în această carte, veţi învăţa să vă gestionaţi gândurile, să vă prelucraţi pierderile, să deveniţi lider de sine şi să fiţi fericit.

DEZ LEIS PARA SER FELIZ (ZECE LEGI PENTRU A FI FERICIT)

A fi fericit nu înseamnă a avea o viaţă perfectă. A fi feric­it înseamnă a recunoaşte că merită să trăieşti, în ciuda tuturor provocărilor, pierderilor şi frustrărilor. Această carte conţine instrumente esenţiale pentru cei care doresc să găsească sper­anţă în durere, forţă în teamă şi iubire în neînţelegeri.